https://blog.revistaderecenzii.com

Plin de bucurie mare,
Oarecine îmi spunea
C-a vândut din întâmplare
Și cu un preț de mirare
Un cal prost ce el avea:
„Căci bietul cumpărător,
Zicea el, s-a înșelat
Și puțin cunoscător
Orice i-am cerut mi-a dat.”
La acestea ce să-i zic?
Atunci n-am răspuns nimic:
Dar peste puține zile îl văz, însă furios,
Și-mi strigă: „Nu știi, frate, un mișel, un ticălos,
Ce semăna om de treabă, fără milă m-a-nșelat.
Mi-a vândut o sticlă proastă drept un diamant curat;
Cum ți se pare aceasta?” ­ „Zău, așa cum mi-a părut
Întâmplarea de deunăzi cu calul ce ai vândut.”

https://blog.revistaderecenzii.com

Din nou mă sprijin numai de cuvinte
Nu e nici o muzică să izbucnească din osul nimănui
Şi nici sufletul nu are în sine liniştea potrivită orelor fericite legănate în adaosul de alcool blând.
Şi nici prietenul cel puternic şi apropiat tristeţilor şi marilor idei.
Şi nici femeia credincioasă
că o bătrână vulpe gravidă şi atotştiutoare
în amănunţitele treburi ale câmpiei.
Şi nici îngerul tatuat cu hărţi,
nici unul
nu este de faţă.
Numai cuvintele, numai ele preaputin doritele, –
că nişte mercenari nervoşi
îmi urmăresc gestul inimii amorţind,
jetul privirii pulverizând
imaginile tradiţionale ale lumii mele
alergând sub ramuri, înotând în mare levitand în aerul plin de simunuri

https://blog.revistaderecenzii.com

Isprăvise liceul.

De mult nu mai ședea în brațele uliței, de mult nu se mai juca pe ea. Era mare. Acum pășea pe uliță, și atât: drumeț.

Dorul de pribegie zvâcnea în el ca avântul mării în pânzele unui însuflețit catarg îngândurându-i ochii, bombănindu-i fruntea, fluturându-i visurile, aplecându-i tinerețea spre viață.

În mersul ei spre casa noastră, ulița nu mai avea tovarăș: era o albie secată.

VII

https://blog.revistaderecenzii.com

Deunazi un văcar de sat
Catârului i-a atârnat
Salba de clopoței,
Numindu-l el îngrijitor
Şi înainte mergător
Ciredei de viței.
Însă curând s-a-ncredințat
Ca s-a făcut mare păcat
Cu bietul dobitoc,
Care, cât s-a simțit
Aşa împodobit,
Strigă: „O, ce noroc!
În sfârşit, iata-ma chemat
La gradul ce am meritat.
Meritul meu recunoscut
De lumea toată e văzut.
Acum de sus am să tratez
Soiul dobitocesc;
Pe nimeni nu mai salutez,
Căci prea mă umilesc.“
Aşa zicând, aşa făcu,
Şi plin de îngâmfare
El clopoțeii începu
Să-i sune foarte tare;
Aşa de tare îi sună,
Căt mintea i sa răsturnă;
Şi el care june fiind
Trecea de cam smintit,
Acum mai mult îmbătrânind
De tot a-nnebunit.

https://blog.revistaderecenzii.com

Lui Alexandru Macedonski

Aceleași veșnici primăveri,
Aceleași toamne îndoliate;
Aceleași flori mirositoare
Și frunze pale, ruginite;
Aceleași zile monotone
Și melodii obositoare –
Ați veștejit în noi iubirea
Și fantezia creatoare!