N.N. Negulescu: Ochiul de foc

de Dan Ionescu

N.N. Negulescu, precipitat în esenţă, revede Fântâna Panomphee, întruparea luminilor şi poate în primul rând, fără să aibă nevoie de lampă ca Diogene, omul gnostic. Poetul are cunoştinţa exactă a geografiei habitatului personal, dar n-o exteriorizează. Preferă să întreţină dubiul şi să-i atribuie conector la mentalul colectiv, dubla circumstanţă a adverbului simplu unde, spaţială şi interogativă: „unde începe aripa / casei mele / se vede dincolo / prin siluetele / Seraphimilor / Sunetul graurilor / încolţeşte în lemnul / mesei”. Ideea de zbor sugerată de metafora „aripă” e împumutată rezidenţei de spiritul celui care scrie. Viziunea îşi află dependenţa în logica situaţiei, chiar dacă epitetul metaforic sau metafora amintind de ambiţia în expresie a optzeciştilor, are culoar inedit între armură şi eugenia faptei.  Sensibilităţii ingenui, care susţine finaluri, i se reduce resursa de cadenţă.

Continuă să citești →

VICTORIA MILESCU: Conspiraţii celeste

de Dan Ionescu

La editura Domino, Victoria Milescu publică volumul Conspiraţii celeste. Versul: „sunt încă proprietatea lui Dumnezeu” lămureşte asupra vinovatului de tăcerea în suferinţă a poetei. Este şi un fel de resemnare, care totuşi nu convine. Cuvântului „conspiraţie” i se poate atribui şi un sens abaxial de „nedreptate”.

Continuă să citești →

Florea Firan: „Deveninţa” lui Tudor Arghezi

                                                                         de  Ştefan Vlăduţescu

Ţinând cont că profesorul universitar Florea Firan scrie o monografie despre poetul „Cuvintelor potrivite”, intitulată „Tudor Arghezi, treptele devenirii” (Craiova, Fundaţia-Editura Scrisul Românesc, 2008), dintru început avem o garanţie de dublă comprehensiune: pe de o parte, una în cadrul mentalităţii olteneşti şi, o alta, în contextul unei spiritualităţi hermeneutice specializat sensibile la literatură.

Continuă să citești →

Gabriel Chifu: Viaţa ca o operă literară

                                                                  de Ştefan Vlăduţescu

Poematică sau, mai curând, poematizantă este proza rememorativă pe care ne-o propune Gabriel Chifu în „Fragmente din năstruşnica istorie a lumii de Gabriel Chifu trăită şi tot de el povestită” (Craiova, Editura Ramuri, 2009). Avem de a face cu o epică la care nu se poate avânta oricine: şi nu se poate recurge la ea oricând. Este necesar mai întâi să fii cineva şi să ai chiar prin aceasta ceva esenţial de comunicat. O primă nuanţă de specific provine din învestirea lui a fi în a spune. Modul particular a lui a fi este a trăi, iar modalitatea specială a spunerii este povestirea. Dacă ar fi să etichetăm cartea cu un motto revelator preluat din volum, acesta ar fi: „Am trăit cu ea elegii şi imnuri. Nu le-am scris, le-am trăit, le-am respirat”. Din această perspectivă, construcţia literară edifică existenţa ca literatură. Spiritul creator descoperă viaţa ca eveniment estetic şi o trăieşte ca experienţă artistică. Viaţa spiritului estetic face din biografie o operă literară. Unele capitole existenţiale sunt poeme („un poem despre fericire”), elegii sau imnuri. Unele părţi se sesizează ca nişte poveşti, ca roman, ca epopee („epopeea aceasta măruntă”). Toate întâmplările constituie fragmente din istoria lumii. Este vorba de o lume trăită, dar apusă, evanescentă, estompată de trecerea timpului, o lume din memorie: „lumea aceea este scufundată în memoria mea, e interioară, e pierdută, fără biata mea aducere-aminte ea nici nu există”.

Continuă să citești →

Romanul emigrării ca problemă existenţial-interculturală majoră

                                                                                    de Ştefan Vlăduţescu

În geografia critică a literaturii române, pe harta Olteniei literare actuale, ca întâiul reper vizibil marcat, figurează scriitorul Gabriel Chifu. Confirmativ, în „Istoria critică a literaturii române” (2008), Nicolae Manolescu îi acordă un loc şi un spaţiu meritorii (pp. 1313-1316), precizând, în ce priveşte proza, că „romanele lui Chifu s-au impus (…) atenţiei criticii”. Concordant, şi remarcabilul roman (în opinia noastră) „Relatare despre moartea mea” (Iaşi, Editura Polirom, 2007) a suscitat în registrul de întâmpinare al criticii noastre vii dezbateri. Cartea este remarcabilă sub cel puţin trei aspecte:

Continuă să citești →

Gabriel Chifu: Sensul vieţii şi spectrul morţii

                                                                           de Ştefan Vlăduţescu

Conştientizarea sensului vieţii şi desăvârşirea existenţei prin luarea în calcul a morţii constituie resorturile gândirii producătoare ce se află generativ în focarul inspiraţiei şi pe care, totodată, în demersul ei tematizant le şi înscrie în textualitatea volumului „Fragmente din năstruşnica istorie a lumii de Gabriel Chifu trăită şi tot de el povestită” (Craiova, Editura Ramuri, 2009). Cartea arată că şi lucrurile care vin la timp, sub un raport vin de fapt prea târziu. Ar trebui poate să survină din vreme, dar atunci ele ar fi insesizabile. Ca fiinţă în timp, individul este permanent pus în întârziere de trecerea timpului. Se poate spune că două sunt elementele de expresivitate estetică care fixează spiritul într-un timp mai îngăduitor, mai răbdător, mai îndurător, într-un timp al resemnării şi întoarcerii la sine prin rememorare: a) convingerea că lumea are un sens şi b) recunoaşterea semnelor că viaţa individuală are un sfârşit, că moartea constituie de la un moment încolo o perspectivă de neevitat.

Continuă să citești →