https://blog.revistaderecenzii.com

Dă-n sînge lăurusca pală și cîrtița-și face mormîntul,
S-adoarmă, cu venirea iernii, sub țarina din moșunoaie,
O floare-a-soarelui uitată se scutură și își despoaie
Podoaba razelor apuse, încetinel, cînd bate vîntul.

Și s-a făcut parcă-ntuneric cu cea mai de pe urmă rază,
Ce s-a desprins lucind în aer, din nimbul palid de lumină:
De-ajuns i-o candelă-ntr-un templu și-i de ajuns într-o grădină
O floare ca să-nveselească un suflet singur ce visează.

Căci vezi, în ea lucea lumina întîi cînd pasările cîntă,
Și iarăși, ca un frate dulce, cînd da-n apus, mîhnitul soare
Tot ei îi trimetea pe gînduri cea mai din urmă sărutare,
De tremura în umbră preajma ca-n jurul unui cap de sfîntă.

De-acum, ca peste-un cîmp de moarte, o să răsară jalnici zorii ;
Frumos era cuibul de aur și dulce galbena-i văpaie…
— Ce greu trebui să fie somnul sub țărîna din moșunoaie !
Cuceritoare umbra crește ca-n amurgitul unei glorii…

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/

https://blog.revistaderecenzii.com

==I. LUPTA PENTRU SCAUNUL LUI ALEXANDRU-CEL-BUN.==

Ilie face împăcarea cu Polonii, împotriva cărora — de și o Ruteană, Marinka, sora reginei-mame a Poloniei îi stătea alături ca soție, — el luptase în năvălirea pentru luarea în stăpînire a Pocuției. Dar, după aceasta, el mai stătu abia cîteva luni în Domnie. Vînturile toamnei smulseră și aruncară peste Nistru pe fericitul Domn al verii.

Îl gonise fratele său Ștefan, întețit de mamă-sa Stanca — pe care Ilie puse să o înnece — și de Domnul muntean Vlad Dracul, care avea o răzbunare de săvîrșit împotriva lui Ilie: căci acesta, împreună cu bătrînul Alexandru, sprijinise pe un alt vînător al Scaunului Țerii-Romănești, cu care Vlad se zvîrcolise multă vreme in luptă încleștată, pe un Aldea, care, din recunoștință față de ajutătorul său, își zisese Alexandru-Vodă. Vlad era acuma recunoscut de Turci, Domnii țerii sale, și el chemă la dinsul pe Ștefan și-l ajuta să iea moștenirea care nu i se cuvenia lui în rîndul întîiu.

https://blog.revistaderecenzii.com

==I. ȚARA ROMÎNILOR, ȚARA-ROMĂNEASCĂ.==

Tot pămîntul din care neamul romănesc făcea prin cea mai iubită muncă a sa să răsară an de an holdele hrănitoare, tot pămîntul prin buruienile și înnalta iarbă a căruia rătăciau turmele supuse pănă la piatra goală a munților ocrotitori, toată margenea de mal unde coliba pescarului domnește marele drum de ape al Dunării, toată pădurea nesfîrșită, lungă de zile întregi, în care se înfunda pasul de pîndă al vînătorului, a cărui săgeată făcea să se spulbere un praf de frunze și crengi, — se chema pentru toți aceia cari, de pe la anul 1000 pănă astăzi, vorbesc cam ca și noi acuma limba românească: pămîntul Romînilor, Țara-Romănească. Întinsa, felurita, bogata, măreața și fericita Țară-Românească își avea fruntea de stîncă în Munte, pe care străinii și oamenii învățați îl numesc Carpatul, dar care pentru noi n’a avut și n’are nevoie de alt nume, pentru că e singurul munte al nostru. Picioarele i se scăldau în Dunărea largă, spre care curge toată viața rîurilor noastre, Dunărea împărătească ce le duce pe dînsele și ne îndreaptă pe noi spre Marea-Neagră, care, în seninul tăcut al feței sale albastre din zilele bune, în vălmășagul de valuri verzii și sure vuind în zilele de furtună, pare că înfățișează sufletul de strașnică mînie, ce se împacă însă într’un zîmbet de căință și de iertare, al poporului nostru. Un braț atinge rîpa neprietenoasă, săpată în scorburi lutoase, a Nistrului, ce se coboară arcuindu-se spre Mare, ceva mai departe decît gurile Dunării, cu care n’a voit să se amestece, ca Prutul și ca Siretiul, totuși frați buni cu dînsul. Cellalt ajunge pînă la Tisa leneșă, darnică din apele sale încete, mîloase, Tisa gălbuie fără de țermuri.