https://blog.revistaderecenzii.com
O hermeneutică a sistemului călinescian
În volumul Poezia Realelor și universul liric (Editura Junimea, Iași, 2025), Cassian Maria Spiridon întreprinde o necesară și densă exegeză asupra operei lui G. Călinescu.
Întâiul popas al analizei vizează raportul dintre autonomia esteticului — sanctuar al spiritului liber, unde opera aspiră la propria ei lege — și tribulațiile partinice ale veacului. În acest perimetru de fricțiuni, judecata critică a lui G. Călinescu își testează consistența și capacitatea de a rezista presiunilor istoriei, întrucât acolo unde contextul cere adeziuni și alinieri, spiritul critic, dacă rămâne fidel sieși, își revendică dreptul la distanță, la nuanță, la o suveranitate a preferinței, care nu se lasă confiscată: „Locul lui Călinescu, stabilit de E. Lovinescu, se află în a treia generație postmaioresciană. Lovinescian ca formație, după cum remarca și N. Manolescu, criticul este autorul primei istorii integrale a literaturii române, de natură strict estetică, față de Istoriile lui E. Lovinescu, fatalmente teziste, având rol de manuale practice” (G. Călinescu, între autonomia esteticului și angajamentul partinic).
Mai departe, sunt abordate contribuțiile fundamentale ale celui care este considerat, în mod canonic, cel mai înzestrat critic al literaturii române. Exegeza se concentrează pe lucrările de referință dedicate geniului eminescian — Viața lui Mihai Eminescu și ambele ediții ale monumentalei Opera lui Mihai Eminescu. Argumentația evidențiază faptul că, în absența unei sinteze istoriografice care să acopere evoluția literară autohtonă dincolo de pragul modernității, G. Călinescu își asumă rolul de a fundamenta o istorie literară integratoare. Această operă capitală, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, organizată sub auspiciile esteticii lui Benedetto Croce, preia principiul conform căruia istoricul literar trebuie să posede atributele unui narator: „Istoria sa, scăldată în lumina unor principii estetice afirmate de Benedetto Croce (în pofida respingerii acestora în propriile sale pagini de estetică), o putem considera, între altele, ca expresia de sine a literaturii noastre din perioada interbelică. Potrivit principiilor călinesciene, istoricul literar trebuie să fie un narator, astfel istoria literaturii va îmbrăca hainele epicii, încât monumentala sa Istorie se transformă într-un roman”.
În capitolul secund, cercetarea se apleacă asupra unui exercițiu academic din anii interbelici, o teză de doctorat, aparținând lui G. Călinescu – Analiza literară a unui manuscris eminescian: Avatarii faraonului Tla (teză susținută în 23 noiembrie, anul 1936). Cassian Maria Spiridon transformă demersul critic într-o veritabilă ascetă de istoric literar. Pagina devine scena unei incursiuni în biografia lui G. Călinescu, acolo unde criticul caută să descifreze acea voință de putere intelectuală născută dintr-o traumă ontologică. Aflând că este fiul unei simple menajere, iar nu descendentul familiei care îl ocrotise / înfiase, tânărul Călinescu (deja împlinise douăzeci de ani) trăiește o experiență de o intensitate dramatică: „În aprilie 1919 G. Călinescu află că Marița, cum o numeau cei din casă pe Maria Vișan, este mama lui adevărată. Vestea, cum era de așteptat, provoacă adevărate furtuni în sufletul tânărului student, context în care se hotărăște să se reconstruiască, maturizându-se totodată” (O teză de doctorat interbelică). Departe de a se lăsa strivit sub povara acestei „fatalități” sociale, viitorul critic alege calea sublimării prin studiu. Reacția lui în fața prăbușirii mitului familial este una de o vigoare exemplară: refugiul în bibliotecă. Munca devine un instrument de legitimare, o modalitate de a-și construi un nume care să nu mai depindă de hazardul originar. Studiul devine pentru el un act de revoltă împotriva propriei condiții și o metodă de a cuceri, prin cultură, noblețea refuzată de destin: „În 29 iunie 1923, prin Procesul-verbal nr. 343, criticul va fi proclamat licențiat în filosofie și litere, specialitatea limba si literatura italiană. Directorul Școlii Române din Roma, V. Pârvan, prin adresa trimisa în 31 mai 1924 Ministerului Instrucțiunii Publice, va determina o schimbare benefică în destinul proaspătului profesor. Ramiro Ortiz va fi cel care îl va înștiința, după trei săptămâni, de sosirea adresei. În consecință, pe 20 iunie, se adresează lui D. Evolceanu (unul dintre cei opt care vor prelua „Convorbirile literare”, în 1895, de la lacob Negruzzi) decanul Facultății de Litere și Filosofie: Domnule Decan, am onoarea a vă ruga să binevoiți a mă prenumăra printre candidații la ocuparea unuia din cele două locuri vacante la Școala Română din Roma”.
În capitolul al treilea, Actualitatea unui îndrumar, este ilustrat impactul major al versiunii românești a tratatului Teoria literaturii de René Wellek și Austin Warren (traducere de Rodica Tiniș, cu o prefață programatică de Sorin Alexandrescu). Cassian Maria Spiridon identifică o serie de intuiții teoretice remarcabile pe care G. Călinescu le formulase încă din perioada interbelică, în volumul Principii de estetică. În viziunea lui, afinitățile dintre sistemul anglo-american și gândirea călinesciană se cristalizează în jurul câtorva direcții metodologice esențiale: autonomia estetică și rezistența la istoricism. G. Călinescu manifestă o opoziție fermă față de primatul criticii istorice pozitiviste și refuză reducerea operei de artă la determinismul exterior sau la simpla ei cronologie. În consonanță cu perspectiva lui Wellek, criticul român formulează ideea că istoria literară nu este o succesiune de „structuri obiective” imuabile, ci un ansamblu intelectual configurat prin categorii hermeneutice și puncte de vedere variabile. Ambele viziuni converg spre o metodologie în care actul critic și cel istoriografic sunt indisociabile, istoria literară fiind înțeleasă ca o formă de critică aplicată în timp, bazată pe valori, nu doar pe inventarieri factuale. Această paralelă arată că Principiile din 1939 se înscriu în dezbaterea epocii, dar și prefigurează, cu o siguranță aproape profetică, rigoarea separației dintre lectura orientată spre intimitatea operei și cea extrinsecă (raportată la circumstanțele ei).
Înainte ca teoria să-și fixeze cu precizie terminologia în cartea lui Wellek și Warren, reflecția de atunci delimita deja teritoriile, acordând fiecăruia dintre ele demnitatea și exigența propriei sale metode: „Claritatea și precizia în definirea unor termeni precum teorie, critică și istorie literară se constituie într-un Îndreptar de perenă actualitate, de permanent folos tuturor celor pentru care vocația critică nu este doar un deziderat, ci o chemare îndreptățită de talent și cultură”.
Cassian Maria Spiridon aprofundează cercetarea principiilor estetice în capitolul Estetică și poezie (contextualizând disciplina prin prisma definiției lui G. Călinescu: un program sistematic de preocupări intelectuale). El plasează originea și necesitatea esteticii în sfera carențelor de receptare, sugerând că aceasta apare ca mecanism compensatoriu pentru cei incapabili să emită judecăți de valoare spontane. Studiul lui Călinescu se sprijină pe o rețea densă de referințe fundamentale, de la tratatele de poetică ale Antichității grecești până la reperele majore ale esteticii moderne, precum contribuțiile lui Kant, Hegel sau Tudor Vianu.
Din perspectiva propriului sistem doctrinar, G. Călinescu evaluează critic metoda compozițională propusă de Tristan Tzara, pe care o amendează pentru lipsa de rigoare estetică. În mod analog, criticul susține caracterul ezoteric al liricii eminesciene, pe care o consideră accesibilă doar unei elite intelectuale restrânse, premisă întrebuințată și în cazul operei lui Ion Barbu, al cărei hermetism o exclude din sfera receptării de masă. Totodată, Călinescu îl creditează pe Urmuz drept un precursor autentic al dicteului automat în spațiul literar românesc. Prin această discuție a influențelor, Cassian Maria Spiridon reușește să demonstreze validitatea și coerența internă a „judecăților de gust” călinesciene, oferind cititorului cheia de boltă a întregului său sistem de evaluare literară.
Precum un arc ce-și reunește toate săgețile, volumul își închide cercul cu însuși capitolul ce-i dă și titlul, Poezia realelor și universul liric, locul geometric unde toate firele analizei se întâlnesc. Abordarea este duală: pentru primul, autorul reconstituie coordonatele genezei acestuia; în schimb, analiza pentru Universul poeziei migrează spre zona hermeneuticii, vizând simbolurile centrale și „canonul himerelor”. Cassian Maria Spiridon evidențiază caracterul dialogic al scriiturii călinesciene, bazată pe relația magistru-discipol. Prin intermediul acestei strategii, este convocat un întreg panteon de figuri simbolice: „Interogația este pentru profesor un bun motiv de a-și desfășura încântarea – de a pune în scenă îngerii, pe Amor, Arhanghelii, pe Hermes, cel la picioare înaripat, mesagerul zeilor, urmărind în toate aceste himere a atinge un canon de frumusețe spirituală. De aici se trece la mici lecții asupra anatomiei îngerilor, nu mai puțin asupra anatomiei umane. Prezintă, la solicitare, anatomia canonică a îngerului, ființă angelică”.
Și pentru că portretul nu e niciodată complet fără umbra omului, răsfoim câteva dintre însemnările personale ale magistrului, acele notații fugare în care se ascunde, adesea, cea mai curată mărturisire. În acest ultim capitol, consacrat gloselor călinesciene, Cassian Maria Spiridon realizează o sinteză a multiplu articulatelor fațete care definesc opera acestuia: „Își asumă, prin acțiunea sa critică, educația publicului și explică în ce constă accederea la sensibilitatea creatorilor. Ia ca reper pe D. Bolintineanu, asupra căruia s-a aplecat în studiul său despre opera poetului, cu argumentul temporal al distanței față de apariția ei, subliniind reperul kantian care l-a ghidat în judecata sa critică” (G. Călinescu în câteva dintre notațiile sale).
De asemenea, este analizat unghiul de vedere al „divinului critic” față de poeții moderniști, acei contemporani pe care Călinescu i-a scrutat cu o obiectivitate ce friza, uneori, asprimea, alteori, adorația estetică: „Proliferarea cotidianelor, revistelor, publicațiilor de orice manieră, dar și catedrele de diverse niveluri, au fost însoțite cu necesitate de cronica literară și comentariile prin care cititorii sunt orientați în privința nivelului axiologic al operelor supuse lecturii. Eseistul ține să atenționeze: critica literară ca profesie nu acoperă exact spiritul critic. Spirit critic trebuie să aibă neapărat orice creator, atât sub aspectul teoretic cât și acela percepțional. Un mare poet este ipso facto un estetician, fie și aplicat numai la domeniul poeziei, și e cu neputință să n-aibă opinii despre ceilalți poeți”.
Poezia realelor și universul liric se impune ca o lucrare de referință, care elucidează complexitatea operei călinesciene și reașază estetica în drepturile ei depline, ca program sistematic de înțelegere a lumii prin literatură.
*Revista „Ramuri”, Nr. 5 / 2026