Octavian Doclin: Forța realității interioare. Recenzie*, de Dan Ionescu

*Recenzie apărută în revista „Luceafărul de dimineață”, Nr. 7 / 2019

În mare parte, volumul Poeme libere (Ed. Gordian, Timișoara, 2018) de Octavian Doclin este consacrat evocării unor personalități umaniste, precum Petru Creția, sau a unor tabieturi presupuse de profesii variate, precum acelea de geamgiu sau de olar. Alternanța între asemenea teme este explicabilă prin voința autorului, reflectată în Mărturisire, de a fi realizat „ultimul volum original de poeme pe care îl public până în 2020, când voi împlini 70 de ani”. Impresia originalității este augmentată prin selecționarea mai multor referințe critice, semnate de Mircea Martin, Mircea Bârsilă, Tudorel Urian, Maria Nițu și Maria Bologa.

Un mijloc artistic prin care autorul încearcă să ilustreze arta lui poetică, de a spune multe printr-un număr oportun de cuvinte: non multum, sed multum, este sinecdoca. Astfel, în prezentarea rutinei de olar, este surprins obiectivul exercițiului mercantil, care susține profesia, nevoia cumpărătorului de recipient, de a-l umple cu un product, cel mai frecvent culinar: „și el olarul / bucuros dădea gol pe plin / și pleca mai departe” (Geamgiul și olarul). Rostul între aceste meserii este asemănător: geamgiul „umple și el un gol, dar cu lumini”. Formularea: „gol pe plin” reduce perspectiva eului liric, de la itinerarul pe care l-ar fi parcurs olarul în producție, la perimetrul spațial, relativ minor, presupus de vas. Artificiul artistic, de angajare în același text, a unor viziuni, contrastante prin semantică și spațiozitate, este recurent și marcă a originalității pretinse de către autor.

Un poem intitulat Mama surprinde și posibilitatea anihilării unor preocupări nobile (precum faptul de a scrie lirică), în favoarea altora de același rang spiritual, considerate însă mai profunde de către confesor: „nu mai scrie copile poezii / și pocăiește-te”. Pus într-o asemenea ipostază de către mamă, copilul descoperă de timpuriu atribuția fundamentală a poeziei, aceea de a determina introspecția: copilul „cădea repede în subteranele lui / revenind plin de remușcări și angoase / fugea la mamă odihnindu-și capul în poala ei / pocăit doar pentru o clipă”. O consecință a introspecției este identificarea unei anumite realități interioare, altfel incognoscibilă. De asemenea, îndemnul la credință a fost acceptat. Cel puțin trei poeme consfințesc mari episoade biblice: Cel fără nume, Biciuirea și Ecce.

Pădurea, un laitmotiv al volumului, este providențială pentru poet, fiind locul de unde străbunica, mângâiată cu apelativul „Maica”, se întorcea acasă „cu un braț de crengi uscate” (Pădurea), iar mult mai târziu, lui însuși „i s-au pus șase stenturi / tot la o pădure numită Verde”; din copacii aceleiași păduri sau ai alteia se fabrică hârtia, suport primordial pentru creație: „însă ce mi se pare mai important acum / este că poemul pe care-l scriu / în această clipă se naște pe o hârtie / dintr-un copac dintr-o altă pădure”.

Dragostea, o temă importantă a cărții, este previzionată din sfera unor tendințe irealizabile, de tip bacovian. Un gest despre care eul liric a fost înștiințat de un personaj informator: „mult mai târziu a fost asistată (iubita potențială, n.n.) / cum a rupt cu mâna ei / fila cu autograf” (Autograful) devine prilejul unei îmbufnări unilaterale, echivalentă despărțirii iremediabile. Starea de închistare în sine, de supliciu egoist este convenabilă debitării mai multor învinuiri la adresa femeii neglijente cu autograful poetului: „Ce barbarism, ce minciună. / (..) / O, Doamne, de ce îl alergi ca pe o tortură”.

Față de problemele întâmpinate în viața reală, totdeauna autorul a avut la îndemână soluții, inclusiv la eșecurile în dragoste. Un resort al acestor elucidări, deconspirat în mai multe rânduri, cu aerul că a avut înțelepciunea de a ști de unde a se fi revigorat, a fost propria-i realitate interioară pe care a explorat-o activ la o vârstă anterioară: „cam pe la amiaza vieții sale de poet / când subteranele / îi erau atât de tinere / străbătându-le / de la un capăt la altul / fără odihnă / semn că tendoanele picioarelor lui / erau puternice / mai ales pentru vârsta aceea” (Punct și de la capăt).

Cu această carte, Octavian Doclin își îndeplinește scopul de a exprima opțiuni libere, într-o cheie artistică inedită, despre experiențe variate, care l-au solicitat plenar, iar plăcerea de a le reconsidera, în virtutea vârstei actuale, este evidentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.