Odiseea/Cartea IV

https://blog.revistaderecenzii.com/

Ajunși acum pe-amurg și-n înfundatul
Ținut Lacedemona-n munți silhui,


Mînau la Menelau, la nepătatul
Al Spartei domn vestit, la masa cui
Nuntași umpleau de chiote palatul.
El tocmai mărita pe fata lui
Cu fiul lui Ahil, și-n toată voia,
Căci el i-a fost promis-o chiar din Troia,
Iar zeii le-mplineau acum nuntitul.
Deci socrul Menelau o trimitea
Cu mare-alai și chiot la vestitul
Oraș mirmidonesc ce-l stăpînea.
Dar și pe Megapente-al său iubitul,
Născut tîrziu din roabă,-l logodea
Cu fata lui Alector, Ehemila,
Și-așa-i nuntea și fiul și copila.
Acolea-și petreceau în casă dară,
Vecini și cunoscuți, și-alt mult popor.
Vestit un cîntăreț, de pe chitară
Cînta-ntre ei frumos, și-n fața lor
Doi inși, rotindu-se frumos, jucară.
Într-ăst răstimp, afară sub pridvor,
Frumosul car cu iuții cai s-oprise,
Cu cei născuți din Nestor și Ulise.
Văzu Eteoneu, bătrîna slugă,
La poartă pe străinii ce-așteptau
Și-ntră-n palat, ducîndu-se-ntr-o fugă
Să-i dea de știre-n sîrg lui Menelau.
Deci stînd vorbea, ca vrînd să spuie-o rugă
„Stăpîne, să mă ierți, dar văd că stau
La poartă doi străini, și-așa se pare
C-ar fi flăcăi din neam ales și mare.
Ce zici? Să-i chem în cas-ăcum, părinte?
Să-i las să deshămeze mîndrii cai,
Ori cate-și gazd-aiuri mai înainte?”
Așa vorbi, și-atunci pletosul crai
Mîhnit îl ocărî, vorbind cuvinte:
„Te știu acum de-un veac, și nu erai
Nici prost, Eteoneu a lui Boete,
Și nici copil. Dar ești, cum văd, băiete!
Noi doi, pîn-am ajuns aici acasă,
La cîți străini n-am găzduit pe drum?
Și cîți nu ne-au poftit la ei la masă!
Dar dare-ar Zevs din cer, măcar de-acum,
Să nu mai știm de lipsuri cum apasă!
Tu știi acestea, și mă-ntrebi! Dar cum?
Deshamă caii cei cu mîndre coame,
Și vezi și de străini, că le-o fi foame!”
Porni deci sluga și-ndemna din gură
Și pe-alți argați în ajutorul lui.
Deci caii uzi de jug și-alergătură
I-au dus în grajd, iar hamurile-n cui,
Și hrană pentru cai apoi făcură
Din orz amestecat cu-ovăz gălbui.
Iar carul de-un părete-l răzimară,
Și-n cas-apoi pe oaspeți îi chemară.
Ei foarte-uimiți erau aci-mpreună,
De-atîta slav-a mîndrului palat,
Căci luciu ca de soare-ori cel de lună
Lucea din toate-oriunde-ai fi cătat.
Și-așa privind cu drag și-n voie bună,
Cînd lacomii lor ochi s-au săturat,
Intrară să se spele-n apa băii,
Iar roabele-au lăut și-au uns flăcăii,
Le-au dat mantale și tunici, și-ndată
I-au dus în casă și pe jelț i-au pus
Vecini cu Menelau, slăvitul tată
Și rege-Atrid. Iar apă le-a adus
În scump de aur ibricel o fată,
Și stînd în față, le turna de sus,
În larg lighean de-argint, ca să se spele.
O mîndră mas-aduser-apoi ele,
Cu pîne și mîncări pe dînsa puse;
Venind și bucătarul le-mpărțea
Fripturi pe discuri, și-un erold le-aduse
Frumoase cupe de-aur ca să bea.
Și-așa ședeau pe-acele jelțuri suse,
Și-n față Menelau, și-i tot poftea.
„Mîncati acum și beți din cupa plină,
Și-apoi vom întreba, mai după cină,
Ce oaspeți dragi avem pe azi în casă;
Căci nu sînteți copii din oameni răi,
Iar vița vi-e din regi, din Joe trasă,
Căci tați de jos nu nasc atari flăcăi.”
Vorbind așa el a mai pus pe masă,
Ca mare cinste-a oaspeților săi,
Un spete-ntreg de bou, și gras și mare.
Și-așa steteau de vin și de mîncare.
Deci zise Telemac, plecîndu-și gura
Spre-a nu-nțelege-alt om, lui Pisistrat:
„Privește-n jur aci-ngrămăditura
De bronz și fildeș și de-argint curat,
Și auru-n odăi, și lucrătura!
Așa va fi la Joe prin palat!
Nespuse lucruri sînt aici, iubite,
Iar mințile, privind, îmi stau uimite!”
Atridul însă le-auzi cuvîntul
Și-așa răspunse la mirarea lor:
„Vai, dragii mei copii! Cu Zevs preasfîntul
Să nu se prindă nici un muritor!
Căci el e-n veci, nu-l spulberă mormîntul,
Și ține-averi de veci, ce-n veci nu mor.
Dar poate că-ntre oameni pot să fie,
Și poate nu, să-i pui alături mie,
Căci multe-averi adusei adunate,
Sosind, a opta vară, la ai mei,
Din multe drumuri rătăcit umblate
La cei de prin Egipt și-etiopei,
Prin Sidon, Chipru și-alte țări bogate,
Prin Libia, pe unde fată miei
De trei ori oaia-n an, și-așa vreau zeii
Că vii se nasc cu coarne-n frunte mieii.
Stăpîni ori slugi acolo niciodată
Ce-i lipsa de pășune n-o-nteleg.
Și brînză au și carne-ndestulată,
Căci oile dau lapte anu-ntreg;
Și-averea mea pe-acolo-i adunată.
Ci-n vremea, vai, ce mă trudeam să-ncheg
Printr-alte țări avere cu de-ajunsul,
Ucise-un rău pe frate-meu pe-ascunsul,
Prin răul sfat al relei lui neveste!
Vai, nici o bucurie n-am de-aveii,
Iar casa mea azi zguduită este,
Căci foarte multe-am îndurat dureri.
Părinții voștri vi-or fi spus aceste,
Oricine-s ei, ce casă cu puteri
Fu casa ce-am pierdut, și prăpădită
Ce-avere-a ars într-însa-ngrămădită!
Aș vrea mai bine dintr-a mea măsură
De-averi să-mi fi rămas un sfert de-abia,
Dar vii să-mi fi rămas cei ce căzură
La Troia-n largul cîmp, din vina mea!
Că-i plîng pe toți, de-mi dă plînsoarea-n gură
Și-așa mă răcoresc în jalea mea,
Iar uneori mai tac pe-aci-n palaturi,
Căci și de plîns ca de-orișice te saturi!
Deci pe-alții-i plîng ce-i plîng, și mă mai lasă,
Dar cînd gîndesc la unul dintre ei,
Nici somnul nu mi-e somn, nici masa masă,
Căci n-a răbdat nici unul dintre-ahei
La Troia mai cu drag! Și-acum spre casă,
Nici unul mai amar! Dar de la zei
Lui scrisă-i fu pesemne-acea urgie,
Și-o jale-acasă nesfîrșită mie!
Căci iată-l bietul om de cînd lipsește!
Și mult am întrebat pe toti să știu
De-i mort pe undeva ori mai trăiește,
Că n-aș mai plînge-așa de-aș ști că-i viu.
Bătrîn, Laerte tată-su-l jelește
Și dulcea Penelope-a lui și-un fiu
Rămas copil, de-abia născut acasă.”
Așa spunea, vorbind cu ei la masă.
Și-atunci nepotolit îl prinse dorul
De plîns pe Telemac. Și-așa ținînd
Cu mînile-amîndouă deci feciorul
Mantaua peste-obraji, plîngea oftînd.
Văzu și pricepu atunci păstorul
Popoarelor și sta-ndoit în gînd:
Să-ntrebe-acum de-i Telemac ori nu e,
Ori stînd s-aștepte însuși să i-o spuie.
Pe cînd prin suflet frămînta deci asta,
Veni de sus din mîndru-i foișor,
Elena cea cu mîndru chip, nevasta
Cu mers măreț de zeu nemuritor.
Un mîndru scaun deci îi puse-Adrasta,
Și-Alcippe sub picioare-un scump covor,
Un coș de-argint apoi Filo aduse,
Cel dat de-Alcandra lui Polib, ce fuse
Stăpîn și-n Teba din Egipet stete
(Că-n case-aveau nespuse-averi, grămezi,
Și-a dat lui Menelau cel blond la plete
Și băi de-argint și aur și tripezi,
Elenei însă de-aur scump îi dete
O furc-atunci — minune e s-o vezi! —
Și-un coș de-argint cu mîndră tivitură
De flori de aur la rotunda-i gură).
Pe-acesta deci Fil6 i-l dete-n mînă
Și multe gheme-avea, de tort, în el,
Și-alături furca ei cu-albastra lînă.
Pe-un scaun deci șezînd, și-un scăunel
Avînd sub tălpi, puternica stăpînă
Vorbi către bărbat și-a zis astfel:
„Știm oare-ori nu, iubite-al meu bărbate,
Ce oaspeți dragi ne vin să ne mai cate?
Și-ți mint, ori este-așa? Dar parcă-mi vine
Să cred că n-am văzut — și spaimă-mi fac
Să semene pe lume-un om mai bine,
Ca tînărul de-aici cu Telemac,
Pe care Odiseu (cînd pentru mine,
Nebuna, vai, mai bine-ar fi să tac,
Veneați sub Troia, greci din multe laturi)
Copil de țîță și-l lăsă-n palaturi.”
Uimit de-al ei cuvînt, Atridul stete
Și-a zis așa: „Dar asta zic și eu!
Picioare-așa și mîni, și cap și plete
Și-asemeni ochi frumoși ca Odiseu!
Și chiar spuneam cît ajutor îmi dete
La Troia-n cîmp, oriunde-a fost vrun greu,
Iar el și-a pus — și mă uitam la dînsul —
Mantaua peste-obraji și-l prinse plînsul!”
Răspunse-atunci flăcăul Nestoride:
„Al lui e-ntr-adevăr, și-i drept ce zici!
Dar el e om sfios, cum vezi, Atride,
Și-ntîiași dată e venit pe-aici.
Și nu-i frumos cu vorbe-a se deschide
fn fața ta, tu cel ce te ridici
Atît cu vorba-ncît ne este sfîntă
Și ca și-un glas de zeu pe toți ne-ncîntă.
Eu viu trimis de Nestor, de păstorul
Popoarelor, cu el, și-l petrecui,
Căci foarte-avea ca să te vadă dorul,
Și-un sfat să-i dai, ori pe vrun drum să-l pui.
Căci multe rabdă-n casa lui feciorul
Cu tată dus, cînd n-are-un om al lui!
Și-așa-i cu Telemac, că-i la strîmtime,
Că n-are tată și-i rămas cu nime!”
A zis, și-Atrid striga speriat: „Vai, Tată!
Și zei din cer! Deci am aici, la noi,
Pe fiul unui om iubit ce-odată
Răbdat-a pentru mine mari nevoi!
Vai, dacă i-ar fi fost de ceruri dată
Cu bine, bietu,-ntoarcerea-napoi,
Ziceam că-l voi iubi, mai sus avîndu-l
Decît pe-oricare-aheu, și-aveam și gîndul
Aici în Argos să-i zidesc cetate
Și case mari să-i fac, și să-i strămut
Din Itaca și-averile-adunate
Și tot poporul lui! Și-am fi avut
Atunci noi doi și case-nvecinate
Și-atunci noi doi mai des ne-am fi văzut.
Și-atunci, nemaifiind ce să ne pună
Zăgaz în drum petrecerii-mpreună,
În pace-am fi trăit și-ntr-o unire,
Iubindu-ne frățește, pînă cînd
Cu nor ne-ar fi-nvălit obșteasca fire!
Dar poate însuși Dumnezeu, nevrînd
Să vadă-n lume-atîta fericire,
Privi cu ochii răi la noi, făcînd
Ca numai Odiseu, de care-mi pasă,
El singur, el, să n-aibă-ntors acasă!”
Și-un plîns stîrnit-a-n toți cu ce spusese.
Plîngea Elena, Telemac plîngea,
Plîngea și Menelau cu lacrimi dese.
Și ochi neplînși nici Pisistrat n-avea,
C-aminte de-Antiloc își adusese,
De cel ucis de fiul ce-l avea
Frumoasa Eos, dulce-a ceții fată.
La el gîndea, și-așa-ncepu deodată:
„Atride Menelau! Al meu părinte
Ne spune-acasă, ori de cîte ori
Vorbim de tine, cum c-ai fi cuminte
Mai mult decît oricare-alți muritori.
Ascultă-mi deci și cîteva cuvinte!
E jalnic lucru, negreșit, să mori
De-o moarte rea și plîng pe-un om atare
Și-aș vrea să-l plîngă toți și orișicare,
C-atîta parte-au muritorii, bieții,
Să-și tundă părul și să plîngă-n veci!
Așa murit-a-n floarea tinereții
Și frate-meu, și n-a fost între greci
Chiar cel mai rău. Tu-l știi din timpul vieții.
Eu nu l-am apucat trăind și deci
Eu nu știu, dar aud din vremi trecute
C-a fost și-n luptă bun și-n fugă iute.”
Iar lui i-a zis Atride-atari cuvinte:
„Vorbești, iubite, drept și-așa cum știu
Vorbi acei născuți de mai-nainte
Și-au minte-n cap, de-a nu toca-n pustiu.
Dar ai, firește,-asemenea părinte!
Căci lesne poți cunoaște-oricînd un fiu
Din tați, cui Zevs le-a dat și-nsurătorii
Noroc frumos și buni din ea feciorii!
Așa i-a dat lui Nestor bătrînețe
Adînci și bune, și-i de-a vere plin,
Și-n jur copii frumoși cu firi istețe,
Iar veacul i se scurge-așa de lin.
Dar ștergeți, tineri, plînsul de pe fețe,
Și-acum să stăm de cină și de vin,
Și-n zori ce e de pus la cale-om pune
Și eu și Telemac, și ne vom spune.”
Asfaliu deci aduse damigeana;
Și-astfel mîncau, poftindu-se-ntre ei.
Alt lucru însă născoci Ileana
Cea mîndră-n chip ca fericiții zei,
Căci puse-n vin prin cupe buruiana
Pe care dac-o guști cu vin ce-l bei,
Uiți și mînii și-amar și dor de casă
Și nici de-un fel de grijă nu-ți mai pasă!
Deci cînd o bei cu vin amestecată,
Să plîngi într-astă zi tu n-ai putea,
Chiar și de ți-ar muri iubitul tată
Și dulcea maică, nu, nici de-ai vedea
Că răii-ucid cu armă-nsîngerată
Pe-un frate-ori fiu al tău, de l-ai avea.
Atari vestite ierburi minunate
Avea Elena, și de mult ei date
De una Polidamna, de prin țara
Egiptului, că-n țara asta cresc
Nespus de multe ierburi cît e vara.
Acestea cînd le-amesteci, folosesc
La multe boli, dar multe-aduc amara
Pierire-n om; și toți cîți locuiesc
Acolo-s doftori de-orice boală crudă,
Că-l au pe Pèon toți egipții rudă.
Pe-aceasta deci punînd-o-n oluri pline,
A dat porunci să toarne-n cupe-apoi,
Și-așa-ncepu: „Să m-ascultați pe mine
Și tu bărbate-al meu, și-aceștia doi,
Băieți din oameni buni! Iar Zevs dă bine
Și rău, cum vrea, că-i unul peste noi!
Acum șezînd mîncați, iar eu voi spune,
Căci multe de-Odiseu știu lucruri bune!
Dar n-aș putea-nșira de-a rîndul toate
Și-ntreaga viață de viteaz a lui,
Căci nesfîrșit mi-ar fi, și nu se poate!
Dar numai asta una vreau s-o spui,
Din cîte mari a făptuit, nepoate,
Și-așa a fost, că însămi o văzui!
Deci, singur se răni cu răni cumplite,
Punînd pe el și haine zdrențuite,
Și-așa ca unul rău robit nevoii,
În chip de cerșetor trecut-a dar
Pe multe străzi prin tot orașul Troii
Și nimeni nici nu-l bănuia măcar.
Dar eu, cum cunoșteam pe toți eroii,
Vedeam că-i el, deși era murdar.
Și-l și-ntrebai, dar el cu multe-ascunsuri
Știa să-mi dea tot pe-alte căi răspunsuri.
Dac cînd l-am dus cu multă silă-n baie
Și cînd apoi cu untdelemn l-am uns
Și-am dat porunci să-l puie-ntr-alte straie,
El foarte mă jura să-l țiu ascuns,
Îmi spuse-apoi de taberile-ahae,
Ce gînduri au, ce lipsuri le-au ajuns.
Pe mulți troieni apoi sub spada-i puse
Și-n mal la greci destule știri le duse.
Troiencele bocind atunci urlară.
Dar eu mă bucuram, că m-a fost prins
Fierbinte dor să mă ren torc în țară.
Și foarte mă căiam, cu foc nestins,
Că Venus mă-ncurcase-n fapt-amară
Și-așa de-orbește-n mreje m-a cuprins:
Să-mi las și-averi și fata și palatul
Și-așa de bun și vrednic om, bărbatul!”
Vorbi și Menelau, și-a zis cuvinte:
„Așa-i, nevastă, și e drept ce spui!
Eu foarte bine știu și gînd și minte
A multora eroi, că-i cunoscui,
Și multe țări vedeam eu mai-nainte!
Dar om ca Odiseu, cu firea lui,
Eu n-am văzut cu ochii mei pe altul,
Că mare suflet i-a mai dat Preanaltul!
Ce inimă-ndrăzneaț-avu ca leii
Și-n calul cel de lemn ce fuse scris
Să piarză Troia, cînd în el aheii,
Tot cei mai buni și tari ne-am fost închis!
Veniși și tu la cal, căci poate zeii
Spre-a da mărire Troiei te-au trimis;
Și nu erai tu singură, știi bine,
Era și Deifob cel bun cu tine.
Mult timp tu pipăiai pe cîmp rămasul
Și golul cal de pîndă, și-ncercai.
De trei ori deci l-ai ocolit cu pasul
Și mulți bărbați pe nume ne chemai,
Cu sunet prefăcut, luîndu-ți glasul
Al multora neveste de danai.
Atuncii Tididul și-Odiseu, noi, dară,
Din cal ni te-auzeam strigînd pe-afară,
Și-am vrut să și ieșim, noi doi, la tine,
Ori glas să dăm. Ne-opri îns-Odiseu:
Și-așa tăceam, și toți tăceau, vezi bine.
Deci vru să strige singur Anticleu,
Dar el l-a prins de bot și-l strînse bine
Cu mîni voinice și l-a strîns mereu,
Cît timp ni te-au ținut pe-acolo zeii.
Și-așa scăpă de rău pe toți aheii.”
Răspunse Telemac: „Vitează fire
Avut-a tata-n toate ce-a făcut,
Dar asta-i lucru și mai de mîhnire!
Căci toate-acestea lucruri n-au putut
Să-l mîntuie de trista sa pierire,
Chiar inimă de fier să fi avut.
Dar haide-acum, trimiteți-ne-n pace,
Căci timpul semn spre somn de-acum ne face.”
A zis, și-apoi porunci Elena dete
S-aștearnă pături pe-așternutul pus
În mîndrul cerdăcel de sub părete,
Cu mîndre țoale moi, și larg și sus,
Și cergi pentru-nvălit. Deci roabe fete
Cu facle-n mîni în grabă s-au și dus
Și pat făceau, la zările luminii.
Un crainic a condus apoi străinii,
Pe mîndrul Telemac și nepătatul
Născut din Nestor, unde-acestor doi
Frumos și-nalt li se gătise patul.
S-a dus și domnul Menelau apoi
În cel mai dindărăt din tot palatul
Iatac al său, și-n pat cu velinți moi
Durmi și el, și-alături lui, nevasta,
Frumoasa-ntre femei, Elena asta.
Cînd roșul cer apoi în zori s-aprinse,
Sculîndu-se viteazul domn din pat,
Vestminte-a pus pe el, și larg încinse
Voinica spadă peste pieptul lat,
Frumoase-opinci sub tălpi apoi își prinse,
Și-un zeu păru că iese din palat.
Aproape-apoi pe Telemac chemîndu-l,
Ședeau alături, și-i vorbea-ntrebîndu-l:
„Voinice-al meu, tu stăi acum și spune
Ce dor împinse lungul drum al tău
Spre țara mea? Vro grijă te răpune?
Obștesc e lucru, ori vrun propriu rău?
Aș vrea de-altfel să fie lucruri bune.”
Răspunse-atunci cumintele flăcău:
„Vestite Menelau, răspunsu-i gata:
Eu viu s-adun vro veste despre tata.
Că-mi duc mișeii casa spre ruină
Și-mi piere munca de pe cîmp, și tot.
Și casa, rege, de dușmani mi-e plină
Și-mi taie boi și oi și vinu-l scot
Cu vedrele și nu se mai alină
Ai mamei pețitori! Eu nu mai pot,
Căci praf acum din casa mea s-alege!
Deci vin ca să-ți cuprind genunchii, rege,
Să-mi spui ce știi, căci trista lui pierire
Cu ochii tăi tu poți s-o fi văzut;
Ori poate-ai prins din auzit vro știre,
Căci rău fu ceasu-n care fu născut!
Dar nu gîndi să cruți a mea mîhnire,
Spunînd mai dulce-amarul petrecut,
Și nici că-mi faci rușine, rege bune,
Ci golul adevăr și-ntreg mi-l spune!
Și dacă oarecînd iubitu-mi tată
Vro faptă ți-a promis, ori vrun cuvînt,
Și dacă ți-a-mplinit vrun bine-odată,
Acolo-n cîmp pe-al Troilor pămînt,
Aminte-ți fie-acuma și-mi arată
Că pentru el, iubite rege,-ți sînt
Și eu iubit, să-mi spui ce știi ascunse!”
A zis, și-oftînd Atride-așa răspunse:
„În patul unui om atît de tare
Au vrut să doarmă, deci, cei slabi și răi
Dar cum cînd o cerboaică biata, care
Își culc-abia născuții pui ai săi,
Acolo unde cuib un leu îl are
Și pleacă la păscut prin munți și văi,
Iar leu-ntrînd în cuib sub labă-i pune
Și-așa cu-o moarte jalnică-i răpune.
Așa cu ei va face și-al tău tată!
Vai, dare-ar Zevs să fie precum știu
Că-n Lesbos fu,-n cetatea cea bogată,
Cînd ceart-avînd cu-al Filomelei fiu,
Sculîndu-se-l trînti cumplit o dată,
De-au rîs aheii toți. Așa, de-i viu,
Să dea acasă gloatei pețitoare
Sfîrșit grăbit și-amară-nsurătoare!
Iar de-altele ce-ntrebi, apoi, iubite,
Eu n-aș putea să spun nimic de el
Decît ce știu și eu din auzite,
Și n-aș voi, firește, să te-nșel.
Dar n-am s-ascund ca lucruri tăinuite
Ce-mi spuse-odată moșul mării-acel
Ce spune-adevărat; pe-acestea toate
Pe rînd o să le spui cu drag, nepoate.
Aveam să plec deci mare-atunci dorință.
Cînd fui la Nil mult timp oprit de zei,
Căci nu le detei jertfe-ntru priință,
De boi voinici, căci una cer și ei:
S-avem mereu aminte-a lor voință!
Deci este-acolo-n largul mării cei
Cu valuri mari, în fața și-n hotarul
Egiptului, un loc ce-i zice Farul,
Departe-atîta loc cam cît străbate,
Plutind o zi, un bun și iute vas,
Cînd are bun și iute vînt din spate.
Acolo-i un liman, prea bun de tras
Corăbii-n el, că, stînd și apărate,
Iau apă de băut și fac popas.
Deci douăzeci de zile mă ținură
Acolo zeii prins, căci nu bătură
De loc suflări de vînt care să poată
Să dea corăbii clipă de pornit.
Și-așa merindea ni-o sfîrșisem toată.
Iar soții-mi flămînzeau, și-am fi pierit,
De nu s-ar fi-ndurat ca să mă scoată
O fat-a lui Proteu, că m-a-ntîlnit
Mîhnit umblînd, și singur, Idoteea,
Departe de fărtați, căci bieții-aceia
Răzleți întreaga zi-și vînau norocul
Cu undița la mal să prindă pești,
Iar foamea-n măruntăi le-ardea ca focul.
Văzîndu-mă, mi-a zis: «Copil ce ești!
De-atîta timp și n-ai aflat mijlocul
Să scapi de-amar? Ori singur ți-l voiești?
Că rabzi în chip prostesc, cum nu se cade,
Iar inima-n tovarășii tăi scade!»
Răspunsei eu: «Oricine-ai fi, te scoate
Norocu-n drumul meu, dacă te pleci
Spre-al meu necaz! Nu vrînd eu rabd. Dar poate
Greșii ceva la cei ce sînt în veci.
Dar zeu ești tu și-un zeu le știe toate.
Vorbește, zîno, și-mi arată deci:
Ce zeu m-oprește-aici și nu mă lasă,
Și cum va fi și drumul meu spre casă?»
Răspunse ea atunci: «Acum. străine,
Voi spune tot, iar tu să mă-nțelegi.
Pe-aici un moș de mare zilnic vine,
Și-ți spune-orice-adevăr, cînd poți să-l legi,
Proteu cel din Egipt, căci știe bine
Ce-ascunde-adîncul larg al mării-ntregi.
Neptun îi este domn, și-așa se zice
Că-i tatăl meu și-i sînt deci dintre fiice.
Din gura ăstui moș putere-ai scoate
Întregul adevăr, dac-ai putea
Să-l prinzi pîndindu-l, căci ți-ar spune toate.
Și cum să pleci și ce drum vei avea.
Să-ți spuie însă și-alte lucruri poate,
De-acasă din palat, dacă vei vrea,
De rău și bine-orice-ntîmplări trecute,
De cînd ești dus cu nava ta cea iute.»
Așa mi-a zis, și-așa i-am zis cuvinte:
«Dar spune-mi tu ce laț aș face eu,
Să-l prind, că-i zeu și poate ști-nainte,
Și-așa el s-ar feri de lațul meu.
Că-i lucru greu și-adese necuminte
Să-ncerce-un om să facă rob pe un zeu!»
I-am zis, și mi-a răspuns cu sfaturi bune:
«Ascultă deci, că și-asta o voi spune:
Cînd soarele-n amiazi cuptor se pare,
Atunci, ieșind de spume-acoperit
Bătrînul mării din cărunta mare,
Pe cînd Zefirul suflă potolit,
Se culcă-n peșteri unde cuib el are.
Și-n jurul lui tot ies necontenit,
Ies foce, răspîndind putori cumplite
De zoi al mării-n veci nedomolite.
Acolo deci în faptul dimineții,
Culcat în rînd cu focele să fii.
Alege deci cu tine pe băieții,
Pe cei mai tari, pe trei, pe care-i știi
Că-s și-ndrăzneți în punerea vieții.
Căci foarte multe știe viclenii
Acest bătrîn. Și-ascultă cîte poate!
Umblînd dintîi, le numără pe toate,
Pe cîte foce dorm, ca să le știe
Cu numărul, tot cinci și cinci, și-apoi
Se culc-așa-ntre-atîta turmă vie,
Cum doarme-n cîmp ciobanul între oi.
Văzîndu-l deci culcat, atunci vă fie
Puterile și inima cu voi,
Și strîns legați pe moșul negrei ape,
Oricît s-ar zvîrcoli, cătînd să scape.
Deci el lua-va-ntîi înfricoșate
Făpturi de spaim-a cîte fiare sînt,
Și foc și apă, dar cu mîni legate
Țineți-l tare-ntr-una pe pămînt.
Dar cînd apoi ca moș o să s-arate
Precum ieși din val, și-avînd cuvînt
De om ca voi, slăbiți atunci cu strînsul
Și dîndu-i drum, să-ntrebi să spuie dînsul:
Ce zeu asupră-ți cu mînie cată
Și drum pe mare cum vei fi avînd?»
A zis, și-n mare-apoi pieri deodată.
Iar eu apoi spre maluri scoborînd,
Veneam la nava pe nisip lăsată
Și multe-mi clocoteau de-a valma-n gînd.
Deci noapte fu, și-așa, cinîndu-mi soții,
Dormeam, întinși pe-al mării prund, cu toți
În zori apoi, gătit cu-ale rugării,
Am mers pe mul și mult chemam pe zei.
Și-aveam și tari și vrednici ai răbdării
La orișice primejdie-aici, pe trei.
Iar zîna scufundată-n sînul mării
Ne-a scos în vremea asta patru piei
De foce mari, jupite-acum de-ndată,
Gătind o cursă pentru propriu-i tată.
Deci patru gropi săpai în nisiposul
Și largul mal, și-n gropi intrați apoi
O foarte-amară pînd-aveam în dosul
Acelor piei zvîrlite peste noi,
Căci pînă-n moarte ne-obosea mirosul
Cel tare-al focilor de-al mării zoi.
Dar cine, vai, ca noi așa-nvăliții,
Dormi vrodată-n lume-n rînd cu chiții?
Dar însăși ea ne-a fost lecuitoarea,
Această zînă bun-a sterpei mări,
Căci ea ne-a pus frumos mirositoarea
Ambrozie-a zeilor de sus subt nări,
Și-așa, scăzînd cu mult în piei putoarea,
Spori putința groaznicei răbdări.
Deci stînd, pîndeam să ni s-arate prada.
Iar foce-acum ieșiră cu grămada
Și-n rînduri s-așezau, și mari și grele,
Să doarmă-n mal. Pe-amiazi apoi văzui
Cum iese-ncet și moșul pîndei mele,
Și-umblînd își socotea pe care nu-i.
Deci și pe noi ne numără-ntre ele,
Și-ntins apoi durmea-ntre turma lui.
Noi patru-atunci, sărind cu hui de gură,
L-am prins sub noi cu mare-asupritură.
Dar nu-și uită de multe-nșelătoare
Făpturi bătrînul, și sări semeț
De-ntîi ca leu, cu coamă-ngrozitoare,
Pardal cumplit și mare porc mistreț
Și șarpe lung, și apă curgătoare
Și mare-apoi copac la foaie creț.
Noi însă neclintiți, răbdîndu-i jocul,
Sub mîni îl apăsăm să-și ție locul.
Dar cînd i s-a urît cu-ale făpturii
Schimbări viclene-ntr-una fără grai,
Vorbi-n sfîrșit cuvinte de-ale gurii
Și-a zis așa: «Atride,-acum să stai!
Ce zeu mi te-a-nvățat, să vii ca furii,
Pe-ascunsul să mă legi? Ce lipsuri ai?»
Răspunsei deci: «Tu știi, moșnege, bine.
De ce-nvîrtind-o te mai joci cu mine?
Oprit aci-n ostrov de multă vreme,
Eu n-am nici un mijloc să fac ce vreu,
Iar inima-mi, scăzînd acum, se teme.
Ești zeu și știi, și poți să spui ce zeu
M-oprește-acoalea și mă face-a geme.
Și cum să-ncep pe mare drumul meu?»
Am zis, și mi-a răspuns cu multă voie:
«Ei cum! Tu trebuia să faci lui Joe
Și altor zei din ceruri jertfe sfinte,
Și-n nav-apoi suindu-te să pleci,
Și-atunci puteai, dac-ai fi fost cuminte,
Tot largul mării celei mari să-l treci.
Deci n-ai acum s-ajungi mai înainte
La casa ta și-a taților și deci
Tu n-ai să mai revezi pe-ai tăi tovarăși
Decît cînd vei sui cu nava iarăși
Pe marele Egipt, și cînd o sută
De boi tăia-vei zeilor ca dar;
Mînia lor va sta atunci tăcută,
Dînd drum deschis pe-al mării larg hotar.»
Mi-a zis, și-am stat cu inima pierdută,
Că-mi cere iarăși drumul cel amar
Și-așa de greu, pe sterpul larg al mării.
Și-am zis, punîndu-mi stavilă-ntristării:
«Pe-acestea toate le voi face-n fine
Cum ceri și zici. Și-acum să-mi spui de-acei
Lăsați la mal de Nestor și de mine
De cînd ne despărțirăm de-alți ahei
La Troia-n cîmp: sosit-au toți cu bine
Pe-al mării-ntins, ori au pierit din ei
Pe drum, ori între-ai lor, de mîni ascunse?»
Așa i-am zis, și-așa vorbind răspunse:
«Dorința ta, știi tu ce-amar recheamă?
Și ce ți-e bun să știi ce știe-un zeu?
Că-ndată ce vei ști ce vrei, mi-e teamă
Că trist vei fi și-ai vrea să plîngi mereu!
Pieriră unii și-au rămas o seamă;
Iar dintre capii neamului aheu,
Pieriră doi. Cei morți, la Troia plînșii,
Îi știi, c-ai fost. Deci nu vorbesc de dînșii.
Iar unul, viu, e rob în larga mare.
Eant pieri pe drum, așa c-a dat
Spre stînci la Gire-ntr-o primejdie mare.
Dar și urît de-Atene,-ar fi scăpat
De n-ar fi scos din gur-o vorbă-atare
încît de zei el nu mai fu iertat;
A zis că va scăpa de mări zbătute,
Ori vreau, ori nu, cei vecinici să-l ajute!
Și-atunci Poseidon, auzindu-i gura
Ce hule-a scos, își prinse furca lui
În țapenele mîni, iar lovitura
Făcu să crape-n două-al stîncii grui.
O parte-a stîncii-a stat, dar fărmitura
Pe care sta Eant s-a dus cu hui
În marea care-atît de-adînc scufundă
Că singuri zeii știu cît e de-afundă.
Așa deci, bînd din apa cea sărată,
Pieri Eant. Iar frate-tău, scutit
De Hera-ntîi, scăpa de-o-ntărîtată
Mînie-a mării, pînă ce-a venit
La muntele Maleii, cînd deodată
L-a prins furtuna-ntr-un vîrtej cumplit,
Ce-l dete-n largul groaznicelor ape.
Dar și de-aici lui scris îi fu să scape,
Căci vîntul i s-a-ntors și-n pace-l duse
Spre țara sa; și-ntr-un amurg tîrziu
Sosit-a-n colțul țării, unde-avuse
Tieste casă, iar acum un fiu
Al ăstuia, Egist. Deci jertfe-aduse
Că iar se vede-n dulcea țară-i viu
Și-al țării lui pămînt el sărutîndu-l,
Plîngea cu hohot și s-uimea văzîndu-l.
Dar fu văzut de-acel năimit, cu plată
De două litre de-aur, ce-l pîndea
Cu anu-ntreg, spre-a da de știre-ndată
Că trece Agamemnon, ca să-i ia
Egist putința de-a-și vădi bărbată
Și-acum Atridul inima ce-avea.
Văzîndu-l deci, se scoborî pîndarul
Să-i spuie lui Egist, iar el, tîlharul,
Găsi o cursă-n mintea lui cea plină.
Deci douăzcci, pe cei mai tari, i-a pus
Bărbați la pîndă-n camera vecină.
Iar el, cu cai și care-apoi, s-a dus
La mal, chemînd pe frate-tău la cină.
El, neștiind, veni; și l-au răpus!
Că-n timp ce-l ospătau, pieri eroul
Cum piere-n grajd junghiat de-o mînă boul.
Și-a fost omor așa că nu rămase
Nici unul viu de-ai fratelui tău toți,
Nici unul viu de-ai lui Egist, și-n case
Ei unii pe-alții se-njunghiară toți.»
Și-atît de mare plînset m-apucase
Că-n colb zăceam, cum n-ai de ce să poți
Să fii mai trist; dar cînd, scăzîndu-mi plînsul,
Tăcui puțin, din nou îmi zise dînsul:
«Nu poți plîngînd să-ntorci cele trecute!
Deci pleacă mai curînd și-acuma chiar,
S-ajungi mai iute-n țara ta; deci du-te!
Căci ori găsi-l-vei viu pe-acel tîlhar,
Ori dacă nu, de-Orest, sosit mai iute,
Ucis găsi-l-vei, și-o să poți măcar
Să-i vezi și tu gătirea-nmormîntării.»
Așa mi-a zis Proteu, moșneagul mării.
Iar eu, deși mîhnit, îmi prinsei firea
Și n-am mai plîns. Și iarăși zisei eu:
«Acestora le știu acum pierirea.
Dar cine este-al treilea cap aheu,
Ce-i mort ori viu robit în mare-airea?»
Răspunse el atunci: «E Odiseu,
Născutul din Laert stăpînitorul,
Acel ce-n Itaca domni poporul.
Pe-acesta deci, plîngînd cu mari suspine,
Departe-ntr-un ostrov eu vi-l văzui
La zînă, la Calipso, care-l ține
Cu silă-n casă, iar scăpare nu-i,
Căci n-are navă și nici soți cu sine
Să plece-odată-n dulce țara lui.
Dar ție, Menelau, ți-e scrisul sorții
Nu-n Argos să-ți întîmpini ceasul morții,
Ci-n clipele din urmă te vor trece
La margini de pămînt seninii zei,
În locul unde Radamant petrece
Etern ferice-n cîmpii elizei.
Acolo nu-s nici ploi, nici iarnă rece,
Și-atît de lesne-i viața pentru cei
Ce-acolo stau, că-n veci o dulce boare
Trimite-Oceanul, aducînd răcoare.»
Zicînd, pieri-ntr-al mării-adînc deodată.
Iar eu pornii la navă, și pe cînd
Mergeam așa cu inima-ntristată,
De-a valma toate-mi clocoteau prin gînd.
Cînd fui apoi la nava-n prund lăsată,
Gătii cu soții cina, și-n curînd
Veni și noaptea din adîncul zării,
Iar noi întinși durmeam pe malul mării.
Iar cînd sosi și fiica dimineții,
La larg în apă navele le-au tras,
Din prundul unde-au stat, și-au pus băieții
Catarg și pînze fiecărui vas,
Și-ntrînd și ei, mînuitori lopeții,
Băteau în tact cu vîslele-ntr-un glas.
Și-n apele Egiptului noi, dară,
Precum ni se ceru, ne-oprirăm iară
Și jertte-am dat, de boi tăiați, de-o sută,
Și-așa-mpăcai pe cei din cerul sfînt.
Iar cînd le-a fost mînia-n piepturi mută,
Nălțai pentru-Agamemnon un mormînt,
Spre-a fi cu faimă-n veci nepetrecută.
Plecai apoi spre țara mea, și-un vînt
Frumos lăsară zeii după mine
Și-n scurt răstimp sosii apoi cu bine…
Dar haide-acum și-n casa mea, voinice,
Vro zece zile-ori și mai mult să stai,
Și-apoi te voi lăsa, oricînd vei zice.
Și mîndre daruri îți voi da, trei cai
Și-un car frumos, și vei pleca ferice.
Și-o cupă mîndră, de-nchinat s-o ai
La zei, spre-a-ți aminti de-această cale,
Oricînd vei bea-n tot timpul vieții tale.
Vorbind atunci, așa i-a zis feciorul:
„Te rog acum să nu m-oprești să stau.
Și-un an întreg s-ascuit desfătătorul
Cuvînt ce zeii-atit de-adînc ți-l dau,
Și-un an de-aș sta și nu m-ar prinde dorul
De-ai mei de-acasă, rege Menelau!
Dar nu mai pot să-mi stea prin Pilos soții,
Căci nu-s ai mei, ci stau de drag cu toții.
Un dar de preț îl vom primi, stăpîne,
Dar nu putem lua și cai cu noi;
Din partea asta darul deci rămîne.
Domnind pe șes, ai troscot și trifoi
Și orz și-ovăz și grîu. La noi nici grîne,
Nici drumuri largi nu sînt, și nici un soi
De hrană pentru cai, ci culmi destule
Cari caprelor fac ugere sătule.
Pe cîte-ostroave marea-n jur le-mbracă,
N-au locuri largi de cai, nici holde n-au,
Iar Itaca e cea mai mult săracă.”
Îl strînse-atunci de mînă Menelau
Zîmbind, și-a zis: „Ai bună minte, dacă
Vorbești deschis așa! Deci am să-ți dau
Alt dar, că pot. Și iată, dintre cîte
Le țiu, fiind ca daruri hotărîte,
Îți dau deci de-amintire-un dar pe care
De cel mai drag și mîndru-l prețuim:
Un ol frumos și-ntreg de-argint, și are
De aur buza, și făcut îl știm
De meșterul Efest, cu muncă mare.
Mi-l dete-n Sidon regele Tidim
Pe cînd prin țara lui m-aduse-ocolul.
Deci dacă vrei, tu du-ți, voinice, olul.”
Ci-n vremea-n care ei vorbeau aceste,
Meseni veneau, și toți cu cîte-un dar.
Bărbații deci, cu vinul cel ce este
Putere-a vieții-n veselul pahar,
Veneau cu miei; iar mîndrele neveste,
Avînd pe cap frumosul lor ștergar,
Veneau cu pîni și le-așezau pe masă,
Și-așa găteau de cină-n larga casă.
Iar prinții-și petreceau lîngă palatul
Din Itaca, și-așa ca de-obicei
Făcînd obrăznicii, cu aruncatul
De discuri și dc lănci, iar între ei
Ședea, cu Evrimac nerușinatul,
Trufașul Antinou, căci între-ahei
Doi capi erau. Spre-aceștia deci venise
Să-ntrebe Noemon și-așa le zise:
„Știm oare-ori nu, pe cînd, de-o vrea și Joe,
Se-ntoarce-acum din Pilos Telemac?
Mi-a dus corabia și-aș avea nevoie
Să trec la Elis cea cu mult alac,
Că am acolo iepe, Antinoe,
Cu mînzi catîri, și mari acum se fac.
Dar nemblînziți îmi pasc prin Elis lunca,
Și-aș vrea s-aduc să-nvăț un mînz cu munca.”
Le-a zis, și-accștia foarte se mirară,
Că nu-l credeau plecat. Credeau mereu
Că sta ascuns, ori trebi avînd, la țară,
La stînă poate-ori chiar la Eumeu.
Deci zise Antinou: „Se duse dară?
De cînd e dus? Aș vrea să știu și eu!
Ce soți avea? Străini erau bărbații?
Năimiți? Ori numai slugile și-argații?
Căci și cu-argații săi putea s-o facă.
Și spune-ne de nav-adevărat,
Să știm și noi cu bună știre, dacă
I-ai dat-o tu, căci foarte te-a rugat,
Ori el ți-a dus-o, fără ca să-ți placă?”
Răspunse Noemon atunci mirat:
„Ba eu i-am dat-o, și cu-ntreaga vrere!
Dar cine nu i-ar da-o cînd i-o cere
Un om așa de strîmtorat, nepoate?
Greu lucru să n-o dai. Iar soții lui
Sînt cei mai buni din tot orașul, poate,
Și-n frunte Mentor. Ori îți mint ce spui,
Și-a fost un zeu? Că-i sămăna-ntru toate,
Și mult mă mir și-acum, căci îl văzui
Chiar ieri pe Mentor, moșul plin de slavă
Atunci însă-l văzui intrînd în navă.”
Așa vorbi feacul și se duse;
Dar mîndrul suflet dintr-aceștia doi
Uimit era, și furia-l umpluse.
Strigă cu strigăt Antinou apoi,
Iar asta jocului sfîrșit îi puse:
„Veniți, vă rog, fruntași ahei, la noi!”
Și neagra-i inimă fierbea de ură
Și-un foc prin noapte ochii lui părură.
„Credeați de Telemac că n-o să plece,
Fărtați ai mei? Și iată-l că-i pe drum!
Obraznic om! Dar nu i se va trece!
Aci-ntre noi atîția oameni, cum?
Băiatu-și drege-o navă și-l petrece
Popor ales? Să știți că el de-acum
Ne vrea pierirea! Dar ucidă-l Joe,
Să n-aibă timp plinirilor pe voie.
Deci dați-mi, frați, o navă călătoare
Și douăzeci de soți, de vi-e pe plac,
S-aștept pe-acest nebun la vro strîmtoare,
La Same cel stîncos, că vreau să fac
Să-i fie-amar și-n veci fără de soare
Ăst drum, și-acum și-apoi, lui Telemac!”
A zis. Și-l îndemnau, și prinse sfatul;
Iar ei plecînd, umplură iar palatul.
Dar n-au rămas aceste neștiute
Mult timp stăpînei, ci-ntr-aceeași zi
Știu ce-au pus în mințile pierdute;
Căci crainicul Medon care-auzi,
Fiind pe-acolo, celea petrecute,
S-a și pornit să-i spuie ce urzi
Vicleanul sfat, pe fiu să-i puie mîna.
Văzîndu-l deci în prag, i-a zis stăpîna:
„La ce te-au mai trimis iar prinții? Spune!
Să dai porunci la slujnici, pentru ei
Să-și lase lucrul, căci e timp de-a pune
O masă iar? Vai, dea seninii zei,
În veci de-acum să nu se mai adune
Și nici să nu pețească-n veci femei,
Și cina ce-o gătesc aci-ndrăzneții
Le fie cina cea din urm-a vieții!
Ah, voi, cari stați mîncînd, nerușinații,
Averile lui Telemac, la el aici,
Nimic n-ați auzit de Odiseu? Nici tații
Nimic nu vă vorbeau, cînd ați fost mici,
Nimic de el? Dar care sînt bărbații
Din tot poporu-acesta de voinici,
Pe care el să fi cătat anume
Prin rău și nedreptate să-i sugrume
Precum au obicei de-a pururi regii,
Iubind pe-un om, cînd pe-altu-l prigonesc?
Dar cui făcu el rău, c-un drept al legii?
Oh, nu, ci voi, și gîndul mișelesc
Vi-l dați pe față și otrava-ntregii
Cruzimi din piept, căci răii răsplătesc
Cu rău făcutul bine totdeauna!”
Răspunse deci Medon. sporind furtuna:
„Oh, dare-ar Dumnezeu din cer să fie
Al tău acesta cel mai mare rău!
Dar mult mai mare-i cel ce va să vie,
Căci vreau s-omoare pe băiatul tău!
Dar nu le-ajute Zevs în vecinicie!
S-a dus la Pilos bietul de flăcău,
Pe-acolo știri de tată-său s-adune,
Iar ei, pîndind în drum, îl vor răpune!”
A zis, iar ea simți prin piept arsură
Și-un tremur prin genunchi, deci a rămas
Mult timp așa făr de suflare-n gură
Și mut îi stete dulcele ei glas,
Iar ochii morți de lacrămi i s-umplură.
Tîrziu, cînd sufletul cu-ncetu-i pas
Se-ntoarse-apoi dintr-ale spaimei goane:
„De ce-a plecat băiatul meu, Medoane?
Și ce nevoie-avut-a să se suie
Pe una dintre navele ce sînt
Ai mării cai, ce-n largul vintre-ncuie
Drumeți pe-un umed șes, purtați de vînt?
De ce-a plecat? Ori vrut-a să-și răpuie
Și numele-ntre cei de pe pămînt?”
Răspunse-atunci Medon, cuminte-n toate:
„Vrun zeu îi dete gîndu-acesta poate,
Știu eu, ori poate inima-l împinse
S-audă de-Odiseu de e pe drum,
Iar dacă-i mort, ce-amară soartă-l stinse.”
Vorbind așa, s-a dus Medon acum.
Pe ea îns-o durere-atunci o prinse
Și-i rupse inima, încît nici cum
Nu vru măcar pe-un scaun să se lase,
Deși erau destule-aici prin case.
Ci stînd ședea pe prag, bocindu-și focul,
Iar cîte roabe-avea-mprejurul ei
Boceau cu ea și-umpleau de vaiet locul.
Și-amar plîngînd le-a zis: „Vai, dragi femei!
Pe mine-ngrămădiră nenorocul
Mai mult decît pc-oricine marii zei,
Căci mai cu-amar nici una nu mai este
Din cîte-s azi de vîrsta mea neveste!
Căci iată-ntîi eu mi-am pierdut bărbatul,
Pe-acel viteaz cu inimă de!eu
Și cel mai mult cu daruri înzestratul
Din toți danaii, marele-Odiseu!
Și-acum mi-e gol ca un mormînt palatul,
Că-i dus să moară și băiatul meu!
Și-i moart-acum și dulcea mea lumină!
Vai, crudelor, dar voi sînteți de vină!
Nici uneia prin gînd să nu vă treacă
Să dați fugind să mă treziți din pat,
Cînd voi știați ori îl vedeati că pleacă!
Căci ori ar fi rămas, de-aș fi aflat
Că vrea să plece, ori altminteri, iacă,
El moart-aici pe prag m-ar fi lăsat!…
Chemați pe Doliu-aici, acum și-n fugă,
Pe cel ce-l am chiar de la tata slugă,
De cînd venii nevast-aici, și-mi are
De pomi azi grija, la livadă stînd,
S-alerge la Laerte-n fuga mare
Să-i spuie toate-acestea rînd pe rînd,
Că doară va găsi un chip, oricare,
Și-n lume va ieși Laert țipînd
Și-n uliți stînd la lume-o să se plîngă,
Că vreau mișeii neamul să i-l stîngă!”
Plîngînd Euriclia cea bătrînă:
„Stăpînă dragă! Ori mă lași să fiu,
Ori dacă-ți place, ia toporu-n mînă
Și taie-mă bucăți! Îți spui ce știu.
Știam de el, că eu i-am dat, stăpînă,
Și vin și tot iubitului tău fiu.
Dar m-a jurat să tac, pînă vor trece
O zi ori două peste pline zece
Și pînă n-o să văd că dor te-apucă
Să-ntrebi de el, ori ai s-auzi că-i dus,
Că plînsul arde-obrajii și-i usucă,
Și n-ar fi vrut să plîngi, așa mi-a spus!
Dar spală-te, iar roabele te ducă
Frumos gătită-n rîndul cel de sus,
Să rogi pe-Atene ca să-abată răul,
Iar ea de moarte-ti va scăpa flăcăul!
Și nici nu mai mîhni pe-ndureratul
Bătrîn, căci zeii cei din cerul sfînt
Pe neamul lui Arcesios luminatul
Așa de supărați ei tot nu sînt!
Și fi-va cine stăpîni palatul
Cel-nalt de-aici, și turme și pămînt.”
Cu-aceste vorbe frîu plînsorii puse.
Deci orz luînd în coș apoi se duse
Cu roabele-n odaia luminată
Și-Atenei se ruga, plîngînd mereu:
„Ascultă-mă, nebiruită fată!
De-ți arse coapse regele-Odiseu,
De boi și oi, aci-n palat vrodată,
Aminte-acum le ia, senine zeu!
Și scapă-mi fiul! Nu-l lăsa, preabune,
Și-acestor prinți mișei tu frîu le pune!”
Vorbind așa, plîngea cu țipăt mare.
Iar principii-n palatul cel umbrit
Ziceau, vorbind de doamnă fiecare:
„Frumos astfel de-aceea s-a gătit
C-a dat acum în dor de măritare!
Dar nici prin vis nu-i dă că i-am menit
Pe fiu pieririi!” Ei vorbeau acestea
Și nu știau c-altfel a curs povestea.
Vorbi îns-Antinou a lui Evpite:
„Nebunilor, de ce vorbiți netot,
Strigînd așa cu minți nesocotite!
Ne-aude-un om și spune-n casă tot.
Dar haideți să-mplinim cele gîndite,
Căci toți sîntem de-un gînd, așa socot.”
A zis și douăzeci de soți alese,
Pe cei mai buni din ei, și-apoi purcese
La mal, la nava cea cu iuți vîntrele,
Și-o traseră-n adînc; catarg i-au pus,
Legar-apoi lopețile-n curele
Și pînze-au potrivit și jos și sus,
Și gata și-o țineau cu toate cele.
Deci multe arme slugile-au adus;
Și-ntrînd, cinară-n nav-ascunși vederii
Și stînd, ei așteptau sosirea serii.
Iar doamna-n rîndul cel de sus se duse
Și n-a gustat nimic și s-a culcat;
Nici vin nici pîne-n gura ei nu puse,
Gîndind la fiul ei: de-o fi scăpat,
Ori moartea cea năpraznică-l răpuse?
Deci cîte le gîndește-nspăimîntat,
Un leu cuprins de mulți gonaci, sărmanul,
Ce-n cerc viclean întind spre el arcanul,
Atîtea le gîndea, pînă ce prinsă
De-un dulce somn, cu fața-n sus durmea,
Cu trupu-ntreg atît de moale-ntinsă.
Atene-atunci în față-i aducea
Vedenie-n chip ca de femeie-ncinsă,
Întocmai ca Iftima, și ca ea
La trup, o mîndr-a lui Icarie fată,
Nevasta-n Fere lui Evmelu dată.
Pe-aceasta deci Atene-o trimisese
Aci-n palat, că doară va putea
Să-nduplece pe doamnă să mai lese
Amarul plîns al ei și poate-ar vrea
Să-și curme-odată vaietele dese.
Aceasta deci, venind acum la ea,
Intră ca vînt prin ușă, prin locșorul
Curelei care-o-ntinzi cînd tragi zăvorul,
Și zise stînd la capul ei, la patul
Frumos cioplit: „Dormi, draga mea, și-oftezi?
Dar zeii cei de sus nu-ți vreau oftatul,
Și-așa de mult plîngînd, tu-i întristezi!
Căci lor nimic nu le-a greșit băiatul,
Și iarăși se va-ntoarce și-o să-l vezi!”
Răspunse Penelope-atunci cuvinte
Din dulcea poart-a visurilor sfinte:
„Ești, soro, tu? Și-mi vii azi pe vedere?
Așa de rar la noi mi te văzui,
Că-i mare drum de-aici pînă la Fere!
De ce să-mi las durerea mea, și-mi spui
Să nu mai plîng? Cînd numai spini și fiere
Mi-e inima sărmanei ce pierdui
Pe cel cu inimă de leu, bărbatul,
Cu-atît de multe daruri înzestratul,
Și cel cu nume mare prin Elada
Și-n multe toate-ale Ahaiei țări!
Și iat-acum și Telemac e prada
Cumplitei morți, căci a plecat pe mări,
Și-i tînăr încă nedeprins cu spada
Și trudele, și nici în adunări
Cu vorbele. Și-acum ursita-mi scrise
Să-l plîng mai mult pe el decît pe-Ulise!
Și tremur pentru el să nu-l ajungă
Vrun rău prin țări străine, pe-unde-i dus!
Cumplită-i marea, și e calea lungă
Și mulți dușmani la pîndă i s-au pus,
Și-o spadă văd… și-i gata să străpungă…
Și nu se mai rentoarce, și-i răpus…”
Așa vorbea prin visul ei purtată;
Și-i zise iarăși umbra-ntunecată:
„Fă-ți inimă și taci, și nu te teme,
Că stă Atene cea de sus cu el,
Și tare-l va petrece-ntreaga vreme,
Căci vrea să-l scape, și ea poate-astfel
S-ajute-oricui, cînd vrednic e s-o cheme
Și-l află vrednic de-a fi dus la țel.
Ea-i foarte tristă pentru-a ta mîhnire.
Deci însăși m-a trimis să-ți dau de știre!”
Prin vis răspunse Penelope-aceste:
„Deci dacă ești cu-adevărat un zeu
Trimis de-Atene, dă-mi atunci o veste
De-i viu și-acum sărmanul Odiseu,
Ori mort în Hades! Spune-mi, unde este?”
Răspunse umbra: „Nu-i un drept al meu
Să-ți spui. De-i viu ori mort eu nu pot spune.
Și-i rău să spui cuvinte-n vînt nebune!”
Așa i-a zis ei umbra-ntunecată,
Și-apoi ieșind prin locul puțintel
Ce e-ntre ușă și ușor, deodată
În vînt s-a-mprăștiat, pierind în el.
Dar biata Penelope deșteptată,
Simți puteri în suflet, căci astfel
De viu și-aievea visul și-l trăise,
Pe care-n noapte zeul i-l trimise.
Iar prinții-acum pluteau pe-ntunecatul
Și sterpul mării drum, cu tristul gînd
Să puie-n lucru ce-au gătit cu sfatul.
Aproape de stîncosul Same dînd
De-un mic ostrov, de Asteris chematul,
Pustiu și sterp, dar bun în mal avînd
Liman cu două guri și apă blîndă,
Aici steteau aheii-acum la pîndă.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Odiseea/Cartea_IV

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.