Părintele Ghermănuță de Calistrat Hogaș

https://blog.revistaderecenzii.com/

Amintiri dintr-o călătorie (fragment) I – Calistrat Hogaș | Revista de  recenzii

…Și, o bucată de vreme, botul ascuțit al babei, cu mustețile lui sure și lungi, și gușa noduroasă a Aniței, cu fanfara ei cu tot, stăpâniră îngrozita mea închipuire; cum însă eram silit de răcoarea și umezeala dimineții, îmi aruncasem peste umeri mantaua mea imensă, de sub ale cărei poale lungi și răsfirate împrejur, cel mult dacă se mai iveau spre afară urechile mici, drepte și ascuțite și botul negru și fin al Pisicuței…

Pătrunsă și stăpânită parcă și ea de solemna măreție a împrejurimilor, călca cuminte oarecum și măsurat, și mergea cu pas mărunt, domol și meditativ. Și, de m-aș fi luat după mișcarea plină de înțelegere și în toate părțile a urechilor ei, ar fi trebuit să cred că auzul ei, cu mult mai mare destoinicie decât al meu, prindea, din depărtări nemăsurate, feluritele glasuri nehotărâte și că se îmbată și ea de șoptirile tainice și pline de farmec, ce însoțesc, de pretutindeni, în faptul curat al zilei, nețărmurita deșteptare a Firii… Pierdut câteodată în larga și neprihănita singurătate a naturii, cine n-a ascultat graiul duios și mistic, în care adierile călătoare ale dimineții își destăinuiesc frunzelor adormite ale codrului eterna lor dragoste? Al cui suflet n-a întinerit în fața unei picături de rouă, ce îndoaie, sub greutatea răcoroasă și scânteietoare, fruntea încărcată parcă de gânduri a unei flori? Cu măsura scurtă și neîndestulătoare a inimii sale, cine n-a căutat totuși să socotească nemărginitul adânc al patimii nevinovate, cu care o undă zglobie își lasă strălucitoarea-i goliciune în voia dezmierdărilor șăgalnice ale unei raze de lumină, spre a-și arunca în urmă, peste pudoarea-i parcă jignită, haina de umbră a pădurilor? De câte ori, în mijlocul arborilor muți și neclintiți, nu ne-am simțit ca în tovărășia unor vechi și buni prieteni guralivi! De câte ori nu le-am destăinuit lor durerile noastre și de câte ori, mai cu seamă, nu ne-au alinat ei aceste dureri! Din nenumăratele generațiuni de foi putrede și îngrămădite de vremuri unele peste altele, cine n-a văzut cum își ridică fruntea, rar și sfios, o floare albastră sau roșie, și cine, iarăși, n-a înțeles cum răsare viața din păturile eterne ale morții?… Și, în fața veșnicei nimiciri, și în fața veșnicei reînvieri, cine nu s-a simțit el însuși lunecând pe rostul fatal al lucrurilor spre însăși neînlăturata și desăvârșita sa neființă?… Și cine n-a îndreptat atunci, din nestatornicia lumii acestea, o dureroasă amintire spre lumea de veșnică odihnă a celor ce nu mai sunt?… Și… al cui suflet n-a simțit răsărindu-i, fără de voie, o lacrimă caldă la capătul cugetărilor sale?…

Și botul ascuțit al babei, cu mustețile lui sure și lungi, și gușa noduroasă a Aniței, cu fanfara ei cu tot, își topiră ființa și se mistuiră parcă în valurile adânci ale unui soi de caldă filozofie melancolică și visătoare; iar de pe depărtările înalte ale pădurilor, un prelung șuier ascuțit și melodic străbătu până la mine… Un mierloi saluta — se vede — cu glas prevestitor întâile raze ale zorilor ce deschideau, în calea soarelui, porțile înflăcărate ale răsăritului… Într-o clipă, peste tot cerul din stânga, păienjenit de rețeaua rar întrețesută a pădurilor, se desfășură și se întinse, din miazăzi spre miazănoapte, o imensă perdea de lumină trandafirie, ale cărei margini de deasupra se topeau sus de tot și se pierdeau pe nesimțite în înălțimile limpezi și largi ale văzduhului vioriu de dimineață. De după depărtările umbroase ale pământului se deschise, ca un colosal semicerc de aur înflăcărat, geana aprinsă a soarelui și, cât ai clipi, trunchiurile neclintite și netede ale brazilor se poleiră de o lumină curată și rece… Iar în solemna încremenire a firii, nu se mișca, încet și gânditor, decât doar chipul meu tăiat în umbră pe fundul de lumină al adâncului pădurilor din dreapta… De pe pământ la ceruri, tăcerea sfântă de pretutindeni se îndrepta ca un imn de imensă rugăciune a făpturii către Ziditorul său… Și fu un moment când Pisicuța nu mai simți, desigur, nici o povară pe spatele sale… Sau sunt momente, cel puțin, când „conștiința de sine” desprinzându-se ca o lipitoare sătulă și căzându-ți de pe suflet, întreaga ta ființă se desface, se topește, se împrăștie și, ca un prinos curat și neprihănit, se înalță pe trepte de văzduh și de lumină către Dumnezeul său etern… Atomul devine imensitate! Te cauți și nu te găsești nicăieri, sau te cauți și te găsești pretutindeni!…

Deodată Pisicuța, ca îngrozită parcă de o vedenie fioroasă, se opri ca trăsnită din mers, începu a sforăi și a se smunci îndărăt, vădind dorința de a mă scutura jos de pe spatele sale și a mă arunca cât colo la pământ, cu tot calabalâcul meu sentimental de visătoare filozofie… Toate îndemnurile și silințele mele de a hotărî să-și urmeze calea fură zadarnice; iar când văzui, în cele din urmă, că echilibrul meu e aproape primejduit, descălecai și, târând-o de dârlogi, cercai a o îndemna să pășească peste stavila nevăzută ce din senin parcă se ridicase în fața ei; dar nici în ruptul capului nu se dădu urnită din loc cu un pas măcar înainte: ba, dimpotrivă, ea se încumeta să mă târască pe mine înapoi. O lăsai un minut să se liniștească; tremura cum îi varga și, sforăind, se uita cu ochii speriați în toate părțile. Năzatică n-o știam și, prin urmare, numi puteam da cu socoteala ce se întâmplase cu dânsa… Mă mulțumii deci, deocamdată, să stau locului și să mă lupt cu smunciturile ei, spre a n-o scăpa din mâini. Oboseala o mai liniști puțin: mă dădui pe lângă ea, o bătui ușor pe gât, o scărpinai pe sub bărbie, o mângâiai pe ochi, o netezii pe obraz… Ca de obicei, își rezemă capul pe umărul meu și, pentru un moment, om și cal alcătuiră, în liniștea pădurilor, un grup din toate privințele vrednic de dalta unui Fidias sau Praxiteles… Cum însă n-aveam nici gândul, nici gustul și nici timpul de a trece la nemurire pe calea aceasta, căutai să-mi tălmăcesc pricina acestor năzăreli sau poate chiar marafeturi ale Pisicuței. Iată pentru ce, cu drept sau fără drept, bănuii că vreo sălbătăciune de lup sau de urs trecuse pe acolo cu puțin mai înainte, că străbătuse de-a curmezișul peste drum și că lăsase, pe urma ei, o dâră de miros în aer, pe care nasul Pisicuței, cu mult mai priceput decât al meu, o descoperise și peste care ea, mai puțin curajoasă decât mine, nu îndrăznea să treacă. Îmi veni în minte o idee genială: vârâi mâna în desagi și scosei iute prosopul meu de drum cât toate zilele de lung, al cărui miros heteroclit eram încredințat că va covârși și se va înălța victorios peste toate miresmele acre și sălbatice ale tuturor fiarelor universului… Nu degeaba stătuse el atâta vreme sub ocrotirea desagilor mei, în strânsă vecinătate cu tot soiul de măsline vechi și zbârcite, cu usturoiul și ceapa greu mirositoare, ce alcătuiau temelia merindelor mele de drum, cu coșcogea oaie prefăcută în căciulă de vremuri grele și, în sfârșit, cu câte alte opinci neargăsite, cu câte soiuri de brânză cărămizie, cu câte feluri de unsori de ciubote, cu câți piepteni, rari odată și lungi în dinți, dar ajunși acuma deși, cu dinții scurți de tot!…Și când prosopul meu își destinse spre pământ jilava, unsuroasa, boțita și gălbia sa lungime, mă încredințai încă o dată că, pentru întâia oară în viața mea, îmi încolțise în minte o idee genială… Iute și cât ai clipi, capul Pisicuței întreg dispăru sub lungimea întorsăturilor late și de mai multe ori ale nesfârșitului meu prosop… Iar când făcui din dârlogi Pisicuței chip să pășească înainte, ea păși, fără frică și fără încăpățânare, peste neînvinsa și îngrozitoarea stavilă aeriană, ce, cu o clipă mai înainte, părea că se ridicase în fața ei. Și iată cum, mulțumită atotputerniciei făcătoare de minuni a prosopului meu, ieșii din o neașteptată și grea încurcătură, și iată pentru ce încă, în tot lungul drumului, nu îndrăznii a atinge câtuși de puțin și nu profanai deloc sacrosanta înfățișare a smeritului meu prosop… Cine știe? Poate că-mi era scris, în pribegia mea fără de țintă, să mă întâlnesc cu diferite dihănii… m-aș fi înfășurat atunci cu minunatul meu prosop, după cum se înfășura Iris cu minunata sa cingătoare și, ca sub o egidă de biruință, aș fi străbătut, ca și dânsa, în lung și în lat, lumile largi ale bunului Dumnezeu!… Toate puteau să fie așa; dar, până atunci, nu știu pentru ce mă uitam adesea îndărăt și căutam cu ochi speriați în toate părțile… Nici vântul, încremenit pe creștetul înalt al pădurilor, nu-și mai cânta frunzelor eterna sa elegie, nici florile mici și sfioase nu-și mai îndreptau ochii lor albaștri și limpezi, din adâncul umbrelor presurate cu nestatornici fulgi de lumină, spre vechiul și credinciosul lor amant… din susurul tăcerii netulburate, glasuri străine și fioroase mi se păreau că se desprind în răstimpuri, și inima mea, ca înțepată fără veste de ceva ascuțit, le însemna pe toate cu bătăi pripite și repezi; în preajma ochilor mei și în oglinda închipuirii mele muncite de vedenii, gheburile crâmpeielor de putregaiuri, acoperite cu ierburi sălbatice, sau șoldurile goale ale unei stânci, cu haina ei de mușchi sfâșietă de vijelie, se înfiripau și trăiau viața scurtă a unei năluciri apocaliptice, care mi se părea că se mișcă încet, se târăște furiș, vine, ajunge și întinde spre mine o gheară flămândă și ucigașă… Mă feream în lături speriat… era o creangă mai îndrăzneață, care sau căuta să-mi mângâie fața, sau năzuia chiar să-mi radă pălăria de pe cap…

De la o vreme însă băgai de seamă că, dacă eu mă gândeam cu tot dinadinsul la fel de fel de dihănii, ele, în schimb, habar n-aveau de existența persoanei mele pe pământ…

N-aș putea spune cât mersesem; atâta știu că, potrivit pornirilor mele, căutai să mă ridic iarăși spre cerurile din care mă scoborâsem cu puțin mai înainte… Sufletul meu își destinse aripile, ochii mei se înălțară și, prin bolțile de umbră înaltă ale pădurilor, căutară să deschidă gândului meu un drum spre largul limpede al văzduhurilor!… Uitasem însă că soarele nu e alcătuit de Cel Atotputernic numai ca să-și facă zilnica sa călătorie de la răsărit spre apus, ci că i s-a mai dat și menirea de a însemna, din înaltul tăriilor, prânzul oamenilor de pe pământ și, în popasurile sale cerești, de a se mai opri câteodată și drept inima cuiva, fără ceas hotărât… Astfel, când privirea mea pământeană se întâlni cu el în ceruri, mi-l găsii oprit „drept inimă”. Și iată cum, din ceruri mă văzui silit a mă scoborî iarăși pe pământ; de astă dată însă drept în fundul desagilor mei… Sărmanii mei desagi!… ei înșiși erau flămânzi și costelivi, ei înșiși aveau coapsele deșelate și pântecele lipit de spate… Trecuseră frumoasele lor zile de îmbelșugată rotunjime, după cum trecute erau și pentru mine frumoasele zile de la… Aranjuez; iar când mă abătui din potecă sub o umbră mai deasă și-i luai din spatele Pisicuței, mi se păru că vor să zboare în sus cu mine cu tot, în loc de a cumpăni spre pământ… atâta erau de ușori… Îi pusei totuși cu de-a sila jos și scotocii cu deamănuntul prin fundurile lor… pustiu, sărăcie și nimic! Și totuși, de câte ori o ceapă, un cățel de usturoi și o coajă preistorică de pâine nu ți-ar înlesni nălucirea de o clipă a unui ospăț vitellian! De câte ori două-trei măsline zbârcite n-ar trage mai mult, în cumpăna flămândei disperări, decât ochii negri, umezi și voluptoși ai celei mai molatice hetaire!… Și degetele mele, cuprinse de frigurile foamei, scotoceau tremurând fundurile adânci ale desagilor și, în închipuirea lor hămesită și oarbă, luau opincile scorojite drept niște imense coji de pâine uscată, ghemul de târsâne drept o ceapă cât un cap de motan, iar pieptenii mei drept cine știe ce șușăniți de străveche pastramă rămasă de pe vremuri și scăpată, ca prin minune, de furia flămândă a dinților mei… Și când mă gândeam eu că întru nimic nu eram mai prejos decât toți eroii tuturor odiseelor homerice, și când mă gândeam eu că vicleanul fecior al lui Laerte înghițise, în pribegia lui fatală, atâtea spate de boi grași sau de berbeci cu lâna de argint… ei bine, mă simțeam nedreptățit… Cel puțin de mi-ar fi ieșit un urs înainte!… l-aș fi mâncat tot, de la vârful unghiilor până la ascuțișul urechilor… sau, de m-ar fi mâncat el pe mine, ei bine, tot eu m-aș fi ținut cel sătul!… atâta eram de flămând! Și, în fundul desagilor mei, nimica, sărăcie și pustiu… Rămăsei abătut, și toată putința mea de cugetare se scoborî din cap în pântece… Ce să faci? Să te apuci, ca Moartea, de ros smicele tinere de pe lângă rădăcina copacilor bătrâni? Să te înșiri la rând cu Pisicuța și, lăsându-ți gura apă, să ronțăiești cu deliciu firele roșietice și rare de chir sălbatic? Să mănânci?… Da ce să mănânci?… De-ar fi fost, cel puțin, așternută pădurea pe jos cu jir în loc de cucuruzi de brad, calea-valea… Dar așa?… Și, în strășnicia deznădăjduitei mele stări, mă apucă un râs nebun… Ce ți-i și cu amintirile câteodată!…

Nu mai știu cu câți ani înainte, dar, în tot cazul, cam demult, fusesem pe coclauri cu un mare naturalist, mititel și iute ca un titirez și vânjos ca o vargă de oțel; el, după buruieni atingătoare de flora Moldovei în general, și a Ceahlăului îndeosebi, eu, de teleleu-Tănase; iar, ca apendice, cu cordele și zurgălăi, dna naturalistă, însoțită de micul și nedespărțitul său Bijucă, alb și flocos și cu botișorul dumisale totdeauna rece, trandafiriu și umed.

Plecasem din zori, cu sloboda, cu gând să ne întoarcem, pe la prânz, iarăși la gazda noastră de pe schit, la Sălăgeanu, vestitul învățător al muntelui, pe acele vremuri… Trecuse prânzul de mult și soarele, care n-avea de făcut nici o erborizație pe plaiurile cerești, pășise dincolo de amiază și-și căuta liniștit de drumul său înspre apus…

— Bine, Alexandre, întreba, din când în când, dna naturalistă cu glas ridicat și ascuțit, bine, dragă, da n-o să mai sfârșești odată cu buruienile tale? Uite, e târziu și Bijucă nu mai poate de foame, mititelul; o să trebuiască să-l duc în brațe până devale; nici nu mai poate merge, sărăcuțul! Bijou, mon pauvre petit, viens ici!

Și Bijucă, care se trezise de mic tot între lume subțire și aleasă și care nu știa prin urmare decât franțuzește, își lăsa de multe ori trebile sale și, în sunet de zurgălăi și în tremurături de cordele roșii, alerga mărunt, cu lăbuțe albe și mici, la chemarea duioasă a stăpânei sale; iar limba lui îi atârna afară din bot, ca o molatică și tremurătoare foaie de trandafir bătută de vânt…

Și Alexandre, care n-auzea sau se făcea că nu aude, mic și subțire cum era, și cu picioare subțiri de oțel, pe jumătate acoperit de sarcina imensă a herbariului său de hârtie sugătoare, zbura din buruiană în buruiană, se pleca din când în când, smulgea câte una, se ridica, o privea, o mirosea, o studia o clipă și sau o arunca cât colo ca netrebuincioasă, sau o așeza la rând, cu îngrijire și sfințenie, ca pe o comoară neprețuită, între doctele foi late și lungi ale pântecosului său herbarium de hârtie sugătoare!

— Bine, Alexandre, da n-auzi? Și Alexandre n-auzea.
— Iaca, domnule, îmi zicea de multe ori doamna naturalistă. Iaca, așa-mi face în fiecare vară; mă ia cu dânsul pe coclauri și mă poartă prin toate prăpăstiile după buruieni… Of! Doamne!… Când ai ști!

Și, în acest „of Doamne!”, nerăbdător și nervos, și, mai ales, în acest „când ai ști”, urmat de o trăgănată și oarecum confidențială și dureroasă reticență, un tălmăcitor de gânduri omenești ar fi putut citi întreaga istorie a unui suflet dezgustat…

— Dă, cuconiță dragă, îi răspundeam eu cu glas mângâietor, rece și părintesc; dă, mata ai putea, mai la urmă, să lași prea bine pe domnul doctor să plece singur în escursiunile sale științifice; d-sa, pe cât se vede, e un alpinist fără pereche; și o constituție gingașă și puțin rezistentă, cum e cea femeiască, nu poate răspunde la „tururile de forță” cu care domnul doctor se pare obișnuit. Nu vezi mata cu câtă ușurință suie și scoboară? parcă-i un titirez de oțel. Eu îl admir și, oricât de deprins mă simt și eu cu asemenea lucruri, m-aș lăsa totuși bătut, fără luptă și pe toată linia, de domnul doctor. Mă mir că mata ai curajul să-l urmezi; eu, unul, drept să vă spun…

— O! Domnule, domnule! zise ea, întrerupându-mă, da crezi dumneata că vrea să plece singur? zice că-i e urât fără mine; și… uite, mă ia așa, pe toate coclaurile, fără să vreau.

— Și eu cred, cuconiță dragă, că — dacă lucrul stă așa — apoi doctorul are deplină dreptate.

— Deplină dreptate?… Și de ce, mă rog?… zise ea cu un glas subțire și prefăcut de ascendentă mirare interogativă.

— Pentru cuvântul foarte simplu că s-ar simți nemulțumit fără tovărășia dumneavoastră de fiece minut; sunt și lucruri pe care mata nu le înțelegi sau nu știi cel puțin să le apreciezi îndestul.

— Lucrurile, scumpul meu domn, se înțeleg și se apreciază după valoarea și după plăcerea ce-ți pricinuiesc, zise ea, scuturând cu capătul ascuțit al umbrelei ceva imaginar de pe vârful fin și lustruit al unuia din pantofii săi mici ca de copil.

— Tocmai, tocmai! și ar fi prilej, prin urmare, ca mata să te simți foarte măgulită, dacă nu și chiar foarte fericită.

— Merci bien!… J’en ai assez de ces chozes-lŕ. — Si tôt?… Și ca și cum ar fi lunecat înadins pe lângă punctul meu de întrebare, se plecă în mod foarte firesc, și, cu o măiastră ușurință, rupse un mare și frumos fir de romaniță albă ce tocmai se întâmplase răzleț în calea ei.

— Sunt așa de frumoase florile de munte, zise ea scoțând un bold — ea știe de unde — și prinzându-și floarea pe sân cu degete subțiri, ușoare și îndemânatice.

O privii zâmbind, fără să-i răspund.
— Nu-i așa? întrebă ea cu glas mlădios și stăruitor.
— Frumusețea, cuconiță dragă, e lucru cu totul relativ… și dacă florile, cochete și gingașe cum sunt ele, și-ar înțelege adevărata lor menire, ar trebui să-și aleagă drept patrie un alt loc, iar nu pământul rece și umbra posomorâtă și umedă a pădurilor.

— Cred că ele fac aceasta pentru ca să trăiască mai mult.
— Prețuiește mai mult o clipă de strălucire decât o eternitate de întuneric… Dar bietele flori nu știu aceasta…

— Da Alexandre?… Alexandre?… zise ea uitându-se în toate părțile cu un fel de spaimă prefăcută, oare ce s-a făcut? N-ai băgat de seamă încotro să fi apucat?

— Nu; dar, în tot cazul, cred că la deal. Începurăm a urca.

— Dă-mi voie, te rog, să mă sprijin de dumneata, zise ea apucându-mi brațul; nu mai pot; am presimțirea c-o să-mi sfârșesc zilele în vreo prăpastie din pricina buruienilor lui Alexandre.

— Aceasta ar fi o idilă pe cât de științifică, pe atât și de funebră, dragă cuconiță, dar totuși o idilă; ș-apoi… când e în cer atâta lumină, pe pământ atâta umbră, atâta liniște pretutindeni și…

— Bijou! Ah, petit méchant! viens ici!… Trebuie să știi, domnule, că Bijucă al meu e un nesuferit; uite cum rămâne veșnic în urmă și mă lasă singură…

Și Bijucă, în sunet de zurgălăi și în tremurături de cordele roșii, alerga mărunt la deal cu lăbuțe albe și mici, la chemarea de duioasă mustrare a stăpânei sale; iar limba lui îi atârna afară din bot ca o molatică și tremurătoare foaie de trandafir bătută de vânt…

— Foarte frumos, domnule Bijucă, zisei eu, adresându-mă cățelului când fu lângă noi, foarte frumos! Te-ai apucat, hoțule, de făcut pesemne idile cu florile și cu buruienile, și-ți părăsești stăpâna; dar dacă vine vreun urs ș-o mănâncă, vagabondule, cine să dea socoteală? Ia fă bine, te rog, și stai de pază mai pe aproape.

Doamna naturalistă îmi aruncă o privire ironică și ghidușă, cum numai femeile știu să arunce.

— Așa-i că-s grea?… Așa-i că nu mă mai poți duce?… zise ea, la un moment dat, atârnându-se mai simțitor de brațul meu.

— Sunt în lumea aceasta, dragă cuconiță, și greutăți negative, care, adică, în loc să te atârne spre pământ, te ridică spre cer; s-ar părea atunci că, întocmai ca zeităților antice, ți-au răsărit aripi la umeri și că ai putea să străbați cu ele văzduhurile spre…

— Spre Alexandre? nu-i așa? zise ea, întrerupându-mă, spre Alexandre?…

Și, ca și cum ar fi stat să cadă, împiedicându-se, își împreună degetele amânduror mâinilor și se atârnă mai greu de brațul meu în jos.

Au femeile, câteodată, niște fantezii!…

— Desigur că spre Alexandre! decât vezi mata, cuconiță dragă, se poate prea ușor să rătăcești drumul și, în loc să te poți ținea de zborul lui ușor după flori și buruieni, se poate întâmpla, prea lesne, să te trezești, ca Alexandru Machedon, la porțile raiului…

— Bine… Bine… zise ea, privind nehotărât înainte și apăsând pe fiecare vorbă; bine, dar dacă sfântul Petru, care am auzit că e un bătrân morocănos și hursuz, nu-ți deschide ca să poți intra înăuntru, așa-i că tremuri de foame și de frig la porțile raiului?…

— O! o!… deloc, dragă cuconiță; sfărâmi porțile și intri în rai, rămânând ca sfântul Petru să se burzuluiască în urmă cât a pofti…

— Și ți s-a întâmplat de multe ori să sfărâmi porțile raiului și să înfrunți mânia prăpăditoare a sfinților săi păzitori?…

— Dacă nu mă înșel, dragă cuconiță, zisei eu, uitându-mă la ea de sus în jos, mata ai aerul de a săpa prea adânc în sufletele omenești; aveți, pe cât se pare, apucături arheologice.

— Uite, uite! zise ea, întrerupându-mă și strângându-mă speriată de braț, uite, Alexandre a căzut jos; hai mai iute… i s-a întâmplat ceva…

Ca la o zvârlitură de băț înaintea noastră, doctorul, alăturea cu pântecosul său herbarium, stătea lungit cu fața-n jos și, rezemat pe amândouă coatele, făcea el știe ce, foarte grav și adânc cufundat parcă în ceva de mare însemnătate.

Ne apropiarăm, fără să ne simtă; iar când furăm lângă el și ne încredințarăm cu ce se îndeletnicea, ne bufni pe amândoi, deodată, și fără voie, un râs nebun…

Nici mai mult, nici mai puțin, doctorul păștea sau, cel puțin, dintr-o rariște de iarbă sălbatică, ciupea pe alese o anumită buruiană în trei foi mici, rotunde și de un verde-deschis, cu coada lungă, subțire și roșiatică și… o mânca.

Când ne auzi râzând la spatele sale, întoarse capul, ne privi foarte serios un moment; apoi, ca și cum lucrul ar fi fost cu desăvârșire firesc, își urmă înainte și cu băgare de seamă științifica sa cină, fără să zică nimic…

— Alexandre… bine, Alexandre, ce faci? pentru Dumnezeu! o să te otrăvești… Ce te-ai apucat să mănânci buruieni pe inima goală? începu să strige ca speriată doamna naturalistă.

— Îmi era sete, Natalie, și am dat aici peste Oxallis acetosella, le pain du bon Dieu, o plantă de un gust acrișor și foarte plăcut, care taie setea; uite, gustă și tu.

Și zicând acestea, îi întinse un mic smoc de Oxallis acetosella, le pain du bon Dieu…

Gustă ea, îmi dădu și mie… Și, la un moment dat, ne trezirăm pe pântece, păscând foarte conștiincios iarba fragedă a pădurilor…

Iar Bijucă, neclintit și țapăn pe lăbuțele sale albe și mici, sucindu-și privirea când într-o parte, când în alta, se uita țintă la noi și căuta să-și dea socoteală cam ce ni se întâmplase… Și limba lui îi atârnă afară din bot ca o molatică și tremurătoare foaie de trandafir bătută de vânt…

— Află, doctore, ziceam eu păscând, că de va fi să-mi scriu vreodată amintirile, apoi să știi că am să te ridic cel puțin la treapta de proroc al evreilor; căci, mai la urmă, nu cred să fi fost întru nimic mai presus minunea marelui jidov, care a adăpat, în chip miraculos, cu apă de stâncă pe turma însetată a poporului lui Dumnezeu, decât minunea dumitale cu Oxallis acetosella. Și mare lucru să nu se fi încheiat, mai la urmă, dumnezeiasca putere a divinului Moise în descoperirea prin pustiile Arabiei a vreunei buruieni de soiul acetosellei dumitale… Mă rog, n-ai putea să-mi spui dumneata dacă în țara fericită a miresmelor se găsește măcrișul iepurelui… id est, Oxallis acetosella? Căci, drept să-ți spun, în Pentateuc, pe care l-am citit din scoarță în scoarță, n-am găsit amintindu-se nimic despre așa ceva.

— Fiecare climă cu flora ei, răspunse el scurt și sentențios, urmărindu-și netulburat păscutul său. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Era de mult de-atunci, dar în oglinda închipuirii se păstrează vii și neșterse unele amintiri ale trecutului; iată pentru ce, în strășnicia deznădăjduită a stării mele de față, râdeam singur ca un nebun…

Totuși de la o vreme se sfârși cu râsul și ochii mei rătăciți căutau în jos spre iarbă… Parcă era un făcut: multe din buruienile ale căror nume sucite îmi rămăseseră în minte de la doctor se înfățișau privirilor mele; numai Oxallis acetosella părea că-și pusese pe cap chitia dracului…

Ce-mi folosea mie, de pildă, că Geum montanum îmi aținea calea cu florile sale galbene și mari? Ce mă încălzea pe mine că Potentilla aurea își răsfăța sub ochii mei florile sale portocalii?… În zadar Campanula abietina se uita la mine cu ochi albaștri și limpezi; în zadar Cortusa matthioli scânteia roș în calea mea… Și dacă Impatiens noli tangere îmi păienjenea drumul cu trunchiul său zvelt și răsfirat, apoi nu făcea aceasta decât ca să-și bată joc de mine — pentru ca, adică, să-mi arunce în nas toate semințele sale, de îndată ce m-aș fi atins de una măcar din păstările ei!… Hedysarum alpinum și Dryas octopetala aveau aerul să-mi dea de veste că mă aflu pe piscuri de munți vecine cu cerul; iar Aconitum napellus și Aconitum moldavicum, cu ochi albaștri închiși, întindeau posomorâți parcă spre mine potirul lor cu venin; numai Papaver alpinum, cu fața lui albă și oftigoasă, mă îndemna să mă culc și să dorm, având aerul de a căuta să mă încredințeze că somnul ține de foame…

Și de-aș fi fost măcar cine știe ce mare filozof grecesc! Aș fi mâncat, fără multă vorbă, cucută sau ceapa ciorii și, scurt, aș fi pășit fie ad inferos, fie la nemurire; m-aș fi mulțumit chiar cu smerita glorie a lui Pythagoras, care mânca bob și născocea table de socoteli… dar așa! !… Eu, simplu muritor din timpul meu!… Cel mult dacă Atropa belladonna, aliter mătrăguna, își mai deschidea, cu dragoste, în calea mea, brațele sale albe de femeie vicleană…

Și când mă gândeam eu că, tot împreună cu marele, dar micul și vânjosul meu naturalist, și tot cu plăpânda și eterica sa jumătate, și tot cu Bijucă cel mic, flocos și alb, sub privirile iscoditoare ale lunii pline, ce-și cumpănea, în miez de noapte, mersu-i înalt deasupra văcăriei Mânăstirii Neamțului, mâncasem, în lipsă de pâine, și cu o foame pantagruelică, sardele de cutie cu mămăligă caldă! Și când, mai ales, îmi aminteam că, mai pe urmă cu câțiva ani, doamna naturalistă, din fundul unui molatic fotoliu de București, mă încredința că niciodată nu ospătase mai cu deliciu decât atunci!…

— Ș-apoi, ce odihnă sfântă! adăugam eu cuprins de melancolia părerilor de rău, ce dulce dormeam noi cu toții, înmormântați într-o moale și îmbălsămată căpiță de fân răsfirată ca saltea, sub privirile mângâioase ale stelelor!! Cu ce farmec negrăit eram legănați de simfoniile tăcerii adânci, întrerupte în răstimpuri de țârâitul depărtat al greierilor de noapte!!… Și era așa de frig… și era așa de cald!…

— Desigur… desigur… observa ea rar și gânditor, cu privirile pierdute parcă în depărtările altor lumi, desigur că trecutul e un frumos apus de soare… și când te gândești că, de nicăieri, o altă rază de lumină nu va mai veni să dea strălucire norilor posomorâți ai vieții!…

Și, întrerupându-se, ridica spre podele ochii ei adânci și umezi…
— De ce? o întrebam eu cu glas mișcat și cu privirile pierdute în lumea privirilor ei, de ce am jeli numai soarele ce apune și n-am nădăjdui și în soarele ce va să răsară?… Oare, dacă o frunză se scutură, o altă frunză mai plină de viață nu răsare la loc? Și dacă o floare se vestejește, oare altă floare nu reînvie mult mai strălucitoare în primăvară?…

Întorcea molatic capul spre mine și mă privea cu zâmbet amar.
— Crezi încă în primăveri și în răsărituri de soare, în frunze care renasc și în flori care reînfloresc? Desigur… desigur… ești un om fericit!

— Cred, cel puțin, că, în putrejunea din care suntem alcătuiți, este și ceva etern…

— Și acel ceva? …Îi sărutam mâna și plecam. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Ei bine, când mă gândeam la toate acestea, mă apuca amețeala; și mă uitam, în toate părțile, pe jos, după Oxallis acetosella, le pain du bon Dieu; sau, cum s-ar zice, după măcrișul iepurelui; dar măcrișul iepurelui își pusese pe cap chitia dracului.

Mă hotărâi să-mi fur căciula ca țiganul. Așezai șaua la rădăcina unui brad, așternui mantaua, mă lungii cu fața-n sus și mă hotărâi să-mi închipui că nu mi-e foame… Țiai găsit! Avea Pisicuța un așa talent la ronțăit iarba și la ucis între dinți vârfurile tinere și fragede ale crengilor, încât îți lăsa gura apă.

Deodată, Pisicuța se opri din păscut și, cu un smoc de iarbă înflorită ce-i atârna afară din bot, se uită țintă și speriată, oarecum, la deal…

„Vreo dihanie!…” îmi fulgeră mie prin minte. Și punând mâna pe revolver, mă sculai iute și drept în picioare. Un călugăr scobora încet, pe potecă la vale, cu o mare și umflată traistă la șold.

„Mântuirea ta prin tine, Israele” cugetai eu întorcând cam pe dos versetul biblic, ceea ce, potrivit împrejurării, însemna că mântuirea mea stătea în traista umflată de la șoldul călugărului.

— Blagoslovește, părințele, și cale bună, zisei eu, când călugărul fu în dreptul meu.

— Mulțumim d-voastră, domnule, mulțumim d-voastră, Domnul!…

Și îndreptându-și spre mine fața-i palidă și slabă, mă privi smerit și sfios, strângându-și îngrijit, cu degete aspre, noduroase și tremurătoare, rasa la piept.

— Îi fi ostenit, părințele; vii de departe? Ia mai șezi colea oleacă, de te hodinește.

Și-i arătai spre locul unde șezusem eu lungit cu capul pe șa.
— Mulțumim d-voastră, domnule, mulțumim d-voastră, îngână el pe o notă oarecare din pisaltichie, răsfirându-și pe piept degetele ruginite ale stângii sale, iar cu dreapta netezindu-și sfios și smerit de sus în jos barba-i sură și încâlcită; dar ne-am grăbi, că suntem cam de departe, încheie el, înclinându-se cu oarecare evlavie înaintea mea.

— Da ia șezi; c-un ceas mai devreme ori c-un ceas mai târziu, n-o să fie mare treabă; șezi!

Mă pusei jos, se puse și călugărul.
— Vii de departe?
— Tocmai din fundul Ciungului, domnule.
— Ești de pe la vreun schit din apropiere, nu-i așa?
— Tocmai de la Nichit, domnule.
— Da ce? Nichitul e așa de departe de aici?
— Apoi tot a mai fi cale ca de-o jumătate de zi.
— Și după ce-ai fost sf.-ta tocmai prin fundul Ciungului?
— Apoi după oleacă de bureți; ia mai uscăm și noi pentru iarnă, că, dă, cu de-aiste ne mai ținem și noi viața.

— Ș-apoi tocmai prin fundul Ciungului după bureți?
— Apoi nu sunt mai pe-aproape, că-i culeg țigancele, de-i duc la târg.

Și umblam cu vorba împrejurul trăistii călugărului, cum umbla vulpea împrejurul gărăfii cu mâncare a cocostârcului.

— Da nu mi-i vinde și mie vreo câțiva dintr-înșii, dragă părințele?…

— Da, mă rog, poftiți, iaca; se grăbi să zică călugărul, scoțând traista din gât și punându-mi-o dinainte; iaca, luați cât vă trebuie, că eu mă pot duce să-mi mai culeg alții și în altă zi.

Și fața călugărului se însenină de bucurie la ideea că poate își răscumpărase pielea cu prețul a câțiva bureți.

Ce bureți!… erau niște hribi arămii, fragezi și mici, de-ți venea să-i mănânci de cruzi.

— Apoi, dacă-i așa vorba, părințele, ia să facem noi colea un foc ca acela și să-i tragem o față de mâncare, să se ducă vestea. Trebuie să știi, dragă părințele, că-s rupt de foame; vin și eu cam de departe ș-am rătăcit pe meleagurile aistea ale sf.-tale; de-aseară n-am pus nimic în gură.

Și în toată această păcătoasă și nevoiașă stare de lucruri, nota epică nu lipsea…

Astfel, când iscusitul meu călugăr, cu un amânar de oțel în formă de scoabă veche, prinse a scoate din vinele mute și negre ale unei cremene reci un izvor de scântei luminoase și când, mai ales, din frunzele uscate și îngrămădite peste iasca aprinsă, începu să se ridice în sus fumul negru și înădușit, mi se păru că stă în fața mea Achates, cel mai mare meșter al vechimii în scăpărat cu amânarul și cel mai iute și îndemânatic alcătuitor de focuri din vreascuri și din frunze uscate al vremurilor de demult… Și cât pe ce să zbor pe aripile nărăvitei mele închipuiri, spre clasice pustiuri arzătoare și gălbii și cât pe ce să înfiripez, din stâncile împrejmuitoare mie, o lume de monștri aeroceraunici, care, din fundul negru al umbrei pădurilor, m-ar fi privit cu ochi încruntați și ar fi rânjit fioros la mine cu gingini vinete și goale!…

Și vreascurile n-apucaseră încă să se prefacă în jăratic și hribii nu fuseseră puși încă pe rug, și eu mai că suflasem în gând aproape toate ciupercile din traista călugărului…

Și de cumva, pe lângă șoaptele tainice și înalte ale vântului cu frunzele, pe lângă murmurul etern al apelor străvezii cu pietrele peste care curg și trec în calea lor fatală, pe lângă orchestrația aeriană și plină de farmec, pe care o alcătuiesc, în miezul înflăcărat al zilei, muzicanții înaripați și fără de număr ai lui D-zeu, pe lângă atâtea melodii ale văzduhului, izvorâte de pretutindeni din nevăzute harfe eoliene, mai adaugi și „hangul” unison, pe care-l ține, cu glas înalt de trișcă crăpată, sfârâitul hribilor pe cărbuni, apoi vă pot încredința că muzică mai serafimică n-ați auzit!… Și eu cred că, dacă simfoniștii clasici ai vremurilor noastre n-au atins încă nici unul culmea meșteșugului lor, apoi aceasta nu se datorește decât împrejurării că nici unul din ei n-a mâncat ciuperci fripte la umbra pădurilor!

Și hribii, așezați pe spate și cu pântecele-n sus, sfârâiau pe cărbuni, iar măruntul meu călugăr îi presura pe piept cu sare și piper și punea în această îndeletnicire atâta măsură și chibzuială și, fără să-și dea seama, așa își țuguia buzele pe linia întinsă a celor două degete, cu care-i presura, încât ai fi zis că vrea să-i sărute pe toți, de rând. Din când în când, câte un hrib mai puțin răbdător la usturimea focului ridica dintr-un șold, pocnea și, așezându-se iarăși pe cărbuni, sfârâia înainte.

— Gata friptura, părințele? întrebam eu de departe, cum stăteam lungit cu fața-n sus, cu capul pe șa în loc de căpătâi și cu degetele amânduror mâinilor încleștate la ceafă.

— Gata, acu, numai să se mai frigă oleacă, c-apoi cade greu la inimă.

Și în privegherea diriguitoare și cu multă băgare de seamă a acestei fripturi anahoretice, nu rareori se întâmpla ca măruntul meu călugăr să-și tragă iute mâna de pe câte un hrib ce nu stătea tocmai cuminte pe jăratic, să scuipe pripit pe cele două degete diriguitoare și să-și scuture în aer mâna de ele, ca și cum ar fi voit să le arunce cât colo, spre a ostoi, cu chipul acesta, usturimea mușcăturii arzătoare a vreunui cărbune mai îndrăzneț. Ba, de multe ori, își aplica singur un fel de autoflagelațiune, pe partea corpului care-i cădea mai la îndemână.

— Ia seama, părințele, ia seama, strigam eu de departe, ori de câte ori se frigea călugărul; ia seamă să nu mâncăm degete fripte în loc de hribi; azi e sfânta vineri și ar fi păcat, măcar că degetele de călugăr trebuie să fie de post…

— Nu te teme, domnule, nu te teme; suntem noi deprinși cu de-aistea… Și scuipa călugărul, de parcă descânta de deochi tuturor stihiilor de la cele patru vânturi…

Dar în sfârșit friptura fu gata. Și dacă soarele, ce sta să cumpănească dincolo de amiază, ar fi putut, din înălțime, să străbată cu privirea prin desișul întunecos al bolții de umbră ce ne ocrotea de pretutindeni, apoi ar fi văzut întinsă pe rariștea de iarbă înflorită a pământului năframa albăneagră-vânătă a călugărului, soră mai mică în lungime, dar mai mare în curățenie, cu imensul meu prosop; iar pe ea tăbărâți la întâmplare hribii fripți, întocmai cum ar tăbărî o turmă de oi obosite, în popas de odihnă, pe drumul gălbiu și plin de colb; și, după cum de lâna oilor se acață, în treacăt, curnuții și scaii pârloagelor, tot așa se acățaseră cărbunii stinși ai focului de spatele hribilor mei; și dacă ceea ce albea pe la subțiorile scorojite ale fiecărui hrib nu era tocmai sare nemistuită, apoi era, cel puțin, cenușă nescuturată, lucru care totuși nu împiedica pe măruntul meu călugăr de a-și da ifose profesionale de Moschion sau de Labdacus.

Oricum, eu mă dădusem pe lângă năframa cu hribi, îmi însemnasem cele patru puncte cardinale ale persoanei mele cu o largă și smerită cruce potrivită împrejurării, îmi luasem pălăria de pe cap și, scuturând, pe cât era cu putință, de cărbuni și de cenușă câte un hrib, îi făceam vânt în pustiul întunecos și flămând al gurii mele.

Și poate că, în scurt, aș fi ajuns cu înghițitul la capătul celălalt al năfrămii, dacă nu mă oprea la timp măruntul meu călugăr.

— Da-ți mai avea oleacă de răbdare, domnule, zise el, mânând înspre dânsul, cu un băț pârlit la capăt, cel de pe urmă hrib ce mai rămăsese răzleț printre cărbuni, poate-om găsi și vreo fărâmătură de pâine.

Și cu vârful pârlit al bățului, făcu hribului vânt pe năframă. De la sine se înțelege că pusei strună flămândei și prăpăditoarei mele porniri.

Iute și harnic, după cum era și de mărunt, scotoci uscățivul meu călugăr, printre hribii rămași în traistă și scoase la iveală o pâine oacheșă, destul de mare, cu gingini zdrențuroase de amândouă părțile și începută la un capăt; iar când dădui să rup din ea, înțelesei că și o pâine poate avea odiseea și nefericirile sale; fire de lână sure și lungi, luate în hiolă din țesătura moale a trăistii, stăteau acățate de colțurile uscate, țepoase și ascuțite ale ginginilor pâinii, ca de dinții unui darac; fărâmături mărunte și albe de hribi mijeau neclintite de printre adâncurile rupturii aspre a capătului început; iar când prinsei a o bate la spate spre a scutura dintr-însa pulberea măruntă și albă de hribi, o sumedenie de furnici începură a curge de prin toate ascunzătorile pâinii, ca o ploaie neagră și fină și a fugi speriate și nedumerite care încotro… „Si licet exemplis in parvo grandibus uti, Haes facies Trojae, cum caperetur, erat!…”1

Așa de speriați și de nedumeriți mi-nchipui că trebuie s-o fi împuns de fugă troienii lui Priamus, când îi luă Achille cu jărdia de la spate!…

Sărmanele furnici!… erau și ele menite să-și ducă, de acum înainte, pe țărmuri străine și depărtate, nemângâiatul dor de patrie; le era și lor, se vede, scris să mănânce pâinea amară a pribegiei, și cine știe dacă nostalgia după fundurile Ciungului nu era să pună, sub alte apusuri și sub alte răsărituri de soare, capăt zbuciumatei lor vieți! !…

— Da bine, părințele, zisei eu, bătând în pâine ca-ntr-o pernă și sculându-mă, de jos, ca să nu mă umple furnicile; bine, te-ai apucat de dus furnici de prăsilă din fundurile Ciungului tocmai în gura Nichitului? Ce? Pe la Nichit n-aveți furnici?…

— Da, bată-le pustia, domnule, să le bată, parcă te poți feri de ele? Se vâră pes’tot locul după mâncare… ia, și ele, ca toate lighioanele lui D-zeu, unde văd masă-ntinsă, hop și ele!… Dacă ne este îngăduit a ne folosi în cele mici de exemple mărețe,

 Aceasta este înfățișarea Troiei, când a fost cucerită (Ovidiu). 

— Ai dreptate, părințele, ai dreptate! ia să lăsăm noi viii cu viii și morții cu morții și să ne căutăm mai bine de suflet, zisei eu, așezându-mă într-un cot de-a lungul năfrămii.

Rupsei pâinea, dădui călugărului, îmi oprii și mie și începui a mânca.
— Da o gură de rachiu nu-ți pofti? mă întrebă călugărul, vârând mâna în sân și scoțând o sticluță potrivit de mare și plină pân’ la jumătate cu ceva galben-roș.

— Și două, părințele.
— Poftim. Și așezându-se și el lângă năframă, mi-ntinse sticla. Era un rachiu dumnezeiesc.
— Da strașnic rachiu, părințele, strașnic rachiu! De unde-l cumperi?

— D-apoi că-l facem noi, domnule, nu-l cumpărăm.
— Mă rog, zisei eu, mai luând o-nghițitură, nu mă poți învăța și pe mine cum se face?

— Da cum nu, domnule? faci ceai rusesc tare, cum se face ceaiul, și după ce se răcește, pui jumătate ceai și jumătate spirt de cel bun, de vin; pui zahăr, cât vrei să fie de dulce, pui inipere, izmă creață, anghelică și coji de portocală, dacă ai, și lași așa de dospește câteva zile, ș-apoi începi a bea din el.

Și, trăgându-i și călugărul un gât, astupă cu îngrijire sticla cu dopul, o vârî în sân, își luă comănacul din cap și, punându-l alăturea, începu a mânca cu smerenie și cumpătat, fără grabă, fără pripire, potrivit darului său.

În câteva minute, ospățul nostru de anahoret fu gata.
— Da de apă ce-om face, părințele? Hribii au fost cam sărați și sărătura face sete.

— Apoi este pârâu devale, domnule; mă duc eu acu s-aduc apă numaidecât.

Și fără să mai aștepte vreun răspuns din parte-mi, își și puse comănacul pe cap ș-o porni devale, de-a dreptul prin pădure, cu mâinile goale.

— Ei, părințele, părințele! !… dădui eu să strig; ași! !… călugărul își și mistuise, în desișul depărtat al pădurii, mărunta sa închipuire; iar când, de la capătul privirilor mele, se rupse și se desprinse petecul îngust și cafeniu al spatelor sale, rămăsei nedumerit.

„Da-n ce dracu are s-aducă el apă?… în gură?… în pumni?… mă gândeam eu, rămas în picioare neclintit și uitându-mă țintă spre desișul încâlcit în care se mistuise năluca măruntă și mohorâtă a călugărului meu. Nu cumva să-mi fi făcut șotia călugărul naibii? Mai știi?… Te-i trezi numai că i-a trăsnit prin cap să se tot ducă la Nichit și pe mine să mă lase aici în cât m-a găsit…

Ce să faci? Să te iei după dânsul? Să te-apuci de scotocit prin hălăciuga pădurii o pișcătură de călugăr în floarea umbrelor, care și-ar fi putut tupila, ca o veveriță, întreaga sa făptură după o cioată sau la încheietura unei crengi?”

Pisicuța ridică capul și se opri din mestecat un smoc de iarbă înflorită, ce-i atârna pe jumătate afară din bot…

Când îmi îndreptai ochii pe linia de privire a Pisicuței, zării desprinzându-se treptat, de pe fundul de umbră al pădurii, înfățișarea gheboasă, plecată înainte și cu capul gol a călugărului meu; iar între mâinile-i întinse ducea parcă ceva, cu mare cumpăneală.

Îmi ascuții privirea, dar nu putui deosebi ce ducea călugărul cu atâta sfințenie și băgare de seamă.

Iar când fu destul de aproape ca să-l pot vedea, mă încredințai, spre marea mea nedumerire, că ținea de o parte și de alta, între degetele-i noduroase și răsfirate ale amânduror mâinilor sale, un soi de tingire de tinichea, mai mult lungă decât largă și plină ochi cu apă…

— Da tingirea asta, îl întrebai eu când fu lângă mine, de unde o găsiși, părințele? Că de-aici ai plecat cu mâinile goale?…

— Da nu-i nici o tingire, domnule.
— Da cum nu-i tingire? Eu o văd că-i tingire ca toate tingirile; atâta numai că-i de tinichea.

— Da nu-i nici o tingire, domnule; ia-i comănacul meu; dă, îl mai facem și noi de tablă câteodată; că dă! vine vremea fel de fel; poate că ai câteodată nevoie, prin pădure, ba de-o apă, ba de-o mămăligă, și, dacă n-ai în ce, rabzi mult și bine și de sete, și de foame…

— Mare ți-i minunea ta, Doamne! D-apoi eu nu te-am văzut cu tingirea-n cap, părințele, eu te-am văzut cu comănac ca toate comănacele.

— Așa-i, domnule, da vezi d-ta, i-am scos îmbrăcămintea, că doar nu era s-aduc eu apă cu-mbrăcămintea pe dânsul.

— Bine, părințele, da pozna asta n-am mai văzut-o niciodată!!…

— Nu-i fi văzut-o, domnule, că nu-i fi umblat prin nevoi.
— Bine, da de ce nu iei sf.-ta în traistă, când pleci la pădure, vreun pahar, vreo tingire ca toate tingirile?

— Da ce să ne mai încărcăm noi cu atâta tarhat, domnule, când ne putem sluji cu comănacul și în loc de tingire, și în loc de pahar? Suntem bătrâni, domnule, și nu putem duce în spate atâta jăchilă.

Logica călugărului îmi închise gura.
— Binecuvântează, părințele, zisei eu, suflând în cruce peste apă și ducând comănacul la gură.

— Binecuvântată fie împărăția Tatălui și a Fiului și a Sf. Duh, amin!…

Băui jumătate de comănac.
— Ei, părințele, ia să plecăm, că-i târziu și zici că schitul e cam departe.

— Cam departe, domnule; da mergeți la schit?
— Merg, părințele, încotro văd cu ochii; și, fiindcă mi te-ai întâmplat sf.-ta în cale, apoi merg și eu la schit; aș putea să stau acolo câteva zile?

— Da cum nu, domnule? Puteți sta și mai mult; puteți sta chiar la mine, dacă vi-i cu voia și vi-ți împăca.

— Da eu mă-mpac cu toată lumea, părințele, și cu sf.-ta simt eu c-o să mă-mpac de minune.

— Apoi bine, domnule; atuncea să plecăm. Călugărul își puse năframa-n traistă și traista la șold, iar eu aruncai șaua pe spatele Pisicuței și-o închingai. Nu băgasem de seamă, dar când luai pe mână frâul Pisicuței și fu să plec, călugărul stătea gata și mă aștepta, cu comănac pe cap ca toate comănacele.

Și nu mai fu cu putință să mi-l închipui, în urmă, pe părintele Ghermănuță decât cu tingirea-n cap; iată pentru ce, cum scoboram noi la vale, călugărul cu sloboda și eu cu Pisicuța de dârlogi, fără voie, mă bufnea râsul din când în când.

— Râzi de comănacul meu, domnule, văd eu bine!
— Cam așa, părințele, drept ți-oi spune. Cum naiba să-ți vie în minte sf.-tale să faci comănac din tingire și tingire din comănac! Doar asta nu-i lucru ușor; și, mă rog, egumenul are la știință treaba aceasta?

— D-apoi că egumenul parcă n-are și el tot așa; și parcă ceilalți vreo nouă, câți mai suntem, n-au și ei, toți, tot așa!

— Bine, dar să faci sf.-ta mămăligă în comănac?!!
— Ei, domnule, doar mămăliga nu-i lucru spurcat; și, chiar dac-ar fi, cele sfinte nu se spurcă; ș-apoi, ce ți-i c-a fi comănacul de tinichea, ce ți-i c-a fi de hârtie sclivisită? Îmbrăcămintea-i totul, domnule. Iacă, îmbracă-te d-ta cu rasă și-ți pune un comănac în cap, și să vedem: are să știe cineva că nu ești călugăr? Tot așa și cu comănacul meu; cine știe că-i tingire?…

— Dacă are pe deasupra îmbrăcămintea darului!… Nu-i așa? zisei eu, întrerupându-i cugetarea.

— D-apoi? Se-nțelege, domnule; îmbrăcămintea-i totul…
— Și darul, nimic?
— Ba a fi el și darul ceva; da parcă darul se vede? Doar darul îi pentru noi, călugării, nu pentru ochii lumii; pentru ochii lumii, iaca: rasa, comănacul, barba; doar d-ta ești om învățat; n-ai auzit de hoți de codru, care s-au îmbrăcat în straie călugărești, și până nu i-o prins, parc-o știut cineva că-s hoți, ori că nu-s călugări?…

— Doamne, părinte, Doamne! Să te-audă mitropolitul vorbind așa, ce mai gherlă ți-ar trânti și ce mai ascultare ți-ar rândui!…

— D-apoi că D-zeu să mă ierte, domnule… zise călugărul, însoțind această reticență de o mare și parcă izbăvitoare cruce.

Și în acest „D-zeu să mă ierte”, și în această reticență însoțită de o mare și parcă izbăvitoare cruce, cineva ar fi putut citi o întreagă pagină din istoria inedită a sfântului nostru monahism.

Era, pe vremea aceea, mitropolit fericitul întru pomenire Calinic Niclescu, acel asupra căruia oftigosul călugăr Clement Neculau, profesor de grecește la Academie, trăsese focuri de revolver; dar fie că nu-l nimerise, fie că gloanțele se turtiseră pe paftalele de aur ale colanului, cu care rangul încingea coapsele măruntului și slăbănogului cap al bisericii, că nu se alese, din toată această dramă călugărească, decât mitropolitul cu spaima, iar Clement cu închisoarea.

— Eu aș socoti, domnule, zise călugărul oprindu-se în drum, să tăiem de-a dreptul devale, că schitu-i cam departe și mă tem c-om înnopta în pădure.

— Să tăiem, părințele, pe unde socoți sfinția-ta; vorba e să ajungem cu lumină la schit.

Călugărul coti la stânga prin desișul fără urmă. Și nu-ți venea să crezi ochilor, când te uitai la părintele Ghermănuță, cu câtă îndemânare șerpuia prin desișul încâlcit al pădurii, cu câtă nesilită ușurință urca și scobora… lăsat pe spate la vale, plecat înainte la deal, părintele Ghermănuță își păstra netulburat centru-i de greutate înlăuntrul bazei sale; și ai fi zis că, în calea lui, suișurile se scoborau și scoborâșurile se suiau, spre a-i face drumul pânză… Și de n-ai fi stat cu privirile înfipte în spatele lui înguste și cafenii, mărunt, subțire și în floarea umbrelor cum era, s-ar fi topit părintele Ghermănuță și s-ar fi mistuit în zarea încâlcită a crengilor, după cum, în văzduhurile amurgului, se mistuie și se topesc unele vedenii de o clipă, întrupate de închipuirea cuprinsă de fiorii pustii ai singurătății… Avea părintele Ghermănuță ceva din firea șopârlei, pe care acum o vezi, acum n-o vezi, și ia-i urma, dacă poți, când vrei să-i pui bățul pe coadă… Și eu cred că pădurile au suflet și, în sufletul lor, dragoste de mamă pentru toate vietățile ce se adăpostesc la umbra ocrotitoare a sânului lor; și fiindcă părintele Ghermănuță pășise demult spre starea de vietate a pădurilor, apoi și pădurea cu brazii săi uriași, cu vânăta încremenire a stâncilor sale, cu așternutu-i moale și ruginiu de foi uscate și seci, cu neagra și frageda putrejune a vreascurilor sale, părea cuprinsă de clipa vie a unui fior de ocrotitoare dragoste în calea grăbită și sub pașii mărunți ai părintelui Ghermănuță… Sub mersul său ușor nici vreascurile nu trosneau, și nici așternutul moale și ruginiu de foi uscate și seci nu foșnea sub lunecarea-i cotigită de șopârlă mlădioasă; țesătura deasă a crengilor împânzite păstra totdeauna o spărtură îngustă, prin care părintele Ghermănuță se strecura ca suveica printre ițe; iar când firul subțire și cafeniu al persoanei sale se alătura pe lângă grosimea seculară sau luneca prin dreptul înălțimii amețitoare a vreunui brad încremenit pe temeliile sale, părintele Ghermănuță se mistuia, pentru o clipă, ca sorbit, ca înghițit parcă de trunchiul mohorât al uriașului codrilor… De câte ori nu-l prăpădeam din ochi și de câte ori nu-l vedeam, iarăși, pe părintele Ghermănuță înfiripându-se în zare, ca izvorât, ca răsărit, ca ieșit parcă la lumină, cu comănac și cu rasă cu tot, acum de sub scoarța sură a vreunui fag, acum din trupul ciuntit al vreunei frânturi sau al vreunui crâmpei rămas în picioare, pe urma unui brad răsturnat alăturea de vreme sau de vijelii!…

— Bine, părinte, da stai mai încet, că-i valea mare și eu nu pot scoborî așa de iute cu iapa de dârlogi…

Și biata Pisicuță, zgârcindu-și picioarele de dinapoi, lungindu-și gâtul după frâu și înțepenindu-se pe picioarele întinse de dinainte, luneca de multe ori de-a săniușul pe luciul foilor, ca pe un ghețuș, când valea scobora prea repede.

Părintele Ghermănuță se oprea un minut, mă aștepta și iarăși o pleca la vale… Ai fi zis că se prăpăstuiește în neștire, ca sorbit de adâncimi, și te așteaptă să-l vezi, la fiecare pas, mistuindu-se în umbră ca o vedenie născocită de frigurile închipuirii…

Cu vai-nevoie mă țineam de dânsul cât colea. Puțin mai avea soarele până ce să scapete dincolo de piscurile depărtate și neguroase ale munților din urma noastră, când ieșirăm la limpeziș în valea largă a Nichitului.

Încălecai, spre a mă putea ținea mai aproape de părintele Ghermănuță.

Cât prindeai cu ochii spre răsărit, între munți de o parte și între munți de alta, pârâul Nichitului curgea grăbit și limpede, acum printre fânețe înflorite, acum printre lunci tinere de mesteacăni, de sălcii sau de arini, acum printre prundișuri întinse și sterpe de mozaic cu multe fețe; iar razele soarelui ce cădeau pieziș pe crestele fugătoare ale undelor lui îi dădeau înfățișarea cotigită a unei nesfârșite cordele late de mătase moale, cu schimbătoare sclipiri de aur…

Amurgul începuse a se ridica din adâncuri… iar între piscurile înalte ale munților, ce se răsfățau încă în pulberea de lumină roșiatică a celor din urmă raze ale apusului, văile tupilate întunecau priveliștea, ca atâtea pete imense de umbră viorie… Din adâncimi, din înălțimi, din taina pădurilor, din întunericul codrilor, din văzduhuri, de pretutindeni, glasurile prelungi ale serilor de munte se ridicau treptat a liniște și a odihnă… Și, încet, încet, se strângeau toate și toate adormeau pe rând; și tot mai rar se desprindea din depărtări un lătrat de câine, un sunet de talangă, un glas de bucium… Numai pârâul, mânat cu grăbire în calea lui fatală de o putere nevăzută, mai însemna, în amorțirea universală, eterna mișcare a vieții în vinele adormite ale lucrurilor… Departe, foarte departe, la răsăritul din fața noastră, spre gura largă a văii, sclipea încă ceva în umbra amurgului, ca o stea căzută din ceruri pe pământ… era cea de pe urmă rază de lumină, ce cădea rătăcită și pieziș din depărtările apusului pe luciul metalic și înalt al turnului de la biserica schitului; iar când această stea se mistui și se stinse în umbra pământului, o altă stea se aprinse în tăriile cele mai de sus ale cerului… Era luceafărul de seară…

Un sunet prelung și jalnic de aramă sunătoare, lovită în răstimpuri deopotrivă de depărtate, înfioră și făcu să tremure umbrele singuratice ale văzduhului; și valea largă se umplu, până la marginile de deasupra ale munților săi, de glasul sfânt al rugăciunii și al păcii… Era clopotul schitului, care vestea închinătorilor pustiului ceasul slujbei de seară…

Părintele Ghermănuță se opri din mers în fața răsăritului, își luă smerit, cu toate cele cinci degete răsfirate ale stângii sale, comănacul din cap; iar cu cele trei degete inițiale și împreunate ale dreptei de trei ori însemnă larg, cu trei cruci evlavioase și mari, cele patru puncte sacramentale ale trupului său; și atingând, după fiecare cruce, pământul cu dosul mâinii de închinare, de trei ori se plecă, în chip de mătanie, în fața atotputernicului și nevăzutului său D-zeu…

Și fața lui slabă și veștedă, și cele două bucle sure și mari de păr împrăștiat ce-i țâșneau pe tâmple de sub comănacu-i parcă prea strâmt, și barba lui căruntă ce se prelingea spre pământ în lungi și plângătoare șuvițe de lână încâlcită, și traista cu ciuperci de la șold, și tingirea-i de tinichea de pe cap învelită cu pâslă, și întreaga lui făptură măruntă și cafenie, ca într-o haină, se îmbrăcă, pentru o clipă, într-un fel de tainică lumină… În extazul scurt al unei rugăciuni ce izvora, în șoapte neauzite și domoale, din buze umilite și păcătoase, întreg sufletul părintelui Ghermănuță, ca o flacără ușoară, se înălța spre treptele tronului Celui Preaînalt… Și aureola sfinților mucenici înfășură, ca într-un fel de strălucire, făptura lui întreagă…

Ce mare și sublim era părintele Ghermănuță!…

Ce mic și netrebnic mă găseam eu față de dânsul… Fără voie, îmi descoperii capul și, în imensitatea deșartă, tăcută și plină de umbră, ca spre rugăciune plecai fruntea mea în fața răsăritului…

Odată cu noaptea sosirăm și noi la schit. Și de n-aș fi fost biruit de oboseală, aș fi avut poate destulă vreme să-mi las și inima, și sufletul să guste farmecul tainic, cu care liniștea sfântă învăluie în noapte acest adăpost al rugăciunii și al păcii, pe care lepădarea de cele lumești l-a îngrădit cu prăpăstii fără de fund și cu codri făr’ de lumină… Și totuși, de la hotarele dinspre răsărit ale pământului adormit, peste adâncurile oarbe ale nopții, geana lunii înflăcărate trimitea lungi raze de lumină mută și rece, care se topeau pe luciul aerian al turnului neclintit… Ai fi zis că, în văzduhuri, mâna Celui atotputernic aprinsese o candelă de străjuire pe un mormânt pustiu și părăsit… De primprejur și din depărtări nehotărâte, umbre negre se desprindeau din noapte în răstimpuri și, lunecând grăbite, se mistuiau pe rând în ușa luminată și larg deschisă a bisericii, după cum, în flacăra unei lumini aprinse în întuneric, năvălesc și se mistuie, orbi, fluturii hipnotizați… Din lăuntrul gol, înalt și sec al bisericii, glasuri, acum prelungi și tremurătoare, acum trunchiate și repezi, porneau spre afară și trezeau văzduhurile târzii și adormite… era ceasul al nouălea, ceasul de seară al sfintei vecernii, care aduna spre rugăciune, în casa Domnului, pe smeriții și credincioșii închinători ai pustiului…

Când părintele Ghermănuță păși din întuneric în fâșia de lumină ce izvora pe ușa larg deschisă a bisericii, se opri pe loc, își întoarse fața spre catapeteasmă, își luă comănacul din cap și, după toate regulile darului său, de trei ori își făcu cruce și de trei ori se înclină, ca spre mătanie, în fața icoanelor sfinte, ce păreau că-l văd și că se uită la el din fundul depărtat al bisericii…

Descălecai dinaintea chiliei părintelui Ghermănuță și, până ce să leg, deocamdată, pe Pisicuța de un stâlp al cerdacului, părintele Ghermănuță scotoci nu știu pe unde, găsi și scoase cheia de la ușă, descuie și, când fu să intru și eu înlăuntru, părintele Ghermănuță, după ce-și anină într-un cui din tindă traista cu ciuperci, aprinse o lumânare subțire de ceară galbenă, pe care o lipi de marginea știrbă de deasupra a unui sfeșnic de alamă, tot galben… N-aș putea hotărî cu un singur cuvânt mirosul ce domnește în orice chilie de călugăr; curat a tămâie nu miroase și nici curat a piper negru, ba nici chiar curat a dohot; dar, desigur că miroase curat a toate acestea la un loc!… Și fiindcă părintele Ghermănuță, cu înseși slăbănoagele și muritoarele sale mâini, își clădise chilia din dărâmăturile uscate ale pădurilor lui D-zeu, apoi chilia ieșise cam după măsura măruntă a harnicului ei întemeietor; și dacă intrând trebuia să pleci capul, apoi aceasta nu însemna altceva decât că părintele Ghermănuță îi dăduse ca înălțime întinderea făpturii sale înseși, numai cât cu comănac cu tot; și dacă erai silit să te așezi cam lăturiș spre a-ți strecura grosimea trupului prin îngustimea ușii, apoi aceasta, iarăși, nu însemna altceva decât că tot părintele Ghermănuță luase drept măsură lățimea tot a făpturii sale, numai cât cu mâinile-n șolduri… Drept în față, într-un cui, un șirag de mătănii de os cafeniu; deasupra, o icoană în stil rusesc închipuind Maica Domnului în culori, cu copilul Isus în brațe, și închisă între privazuri late de lemn negru și lustruit, la care păreau a se fi închinat nenumărate neamuri de muște băștinașe, ce văzuseră, pe rând, lumina vieții și întunericul morții sub acoperământul binecuvântat al părintelui Ghermănuță. Între cele două ferești de la stânga, o masă de brad, alb odată, dar mohorât acum de vremuri; și pe masa pe cât de scurtă, pe atâta și de îngustă, un mare ceaslov legat în piele neagră, împodobit la mijloc cu o cruce, iar pe margini cu chenaruri de poleială galbenă; în colțul stâng de lângă ușă, un dulap în canaturi și frate mai mic cu masa păstra poate, sub încuietoare, lucrurile mai ferite ale părintelui Ghermănuță; în colțul din fund și dinspre dreapta, patul cu macat de lăvicer, cuprins deasupra și întocmai pe măsură de o saltea subțire îmbrăcată cu pistră vărgată cu roș; la căpătâi, un cultuc înfățat cu cit, ale cărui flori albastre sau roșii de-abia mai mijeau de sub lustrul problematic, pe care vremea sau poate chiar barba și părul părintelui Ghermănuță îl așternuse peste ele; drept perne de perete, însuși peretele gălbiu și coșcovit; iar între capătul de la picioarele patului și între soba ce se tupila, înghemuită, în colțul din dreapta al chiliei, o ladă de Brașov, cu zugrăveli albastre, roșii sau verzi, care își avea în regulă actul său de vârstă scris cu boia albă, din josul lăcății pântecoase și ruginite, în mari cifre arăbești; cel puțin, veleatul 1793 nu putea să însemne altceva decât mitrica de naștere și de botez a lăzii cu multe zugrăveli a părintelui Ghermănuță. Pe lada acoperită cu o velință, stăteau așezate și frumos păturite straiele mai de zile mari ale părintelui Ghermănuță; iar deasupra, peste straie, străjuia în picioare și neadormit un comănac nou, îmbrăcat cu șiac cafeniu.

— Știi că-mi place grozav chilia sf.-tale, părințele? zisei eu călugărului, care se plecase pe un genunchi și umbla să descuie lăcata de la ladă; mare lucru să nu mă fac și eu călugăr, când oi mai îmbătrâni.

— Să-ți ajute Dumnezeu, domnule; da… dă, vezi dumneata, are și călugăria necazurile și greutățile ei, și n-o poate duce oricine cu toate ale ei.

— Ce necazuri? ce greutăți, părinte? Să te duci la biserică, să te închini, să te rogi lui Dumnezeu… Alte, ce greutăți și necazuri mai poate avea călugăria?

— Așa-i, domnule, așa-i; da… dă, are și ea necazurile și greutățile ei, mai afirmă încă o dată părintele Ghermănuță, scoțând din ladă un ogheal aproape nou de buhur roș și punându-l pe capătul despre ladă al patului; că, dă, urmă el, mai scoțând și o pernă îmbrăcată tot cu cit înflorit și punând-o peste ogheal, și călugării sunt oameni… Când se despart de lume, parcă-și lasă ei în lume toate păcatele lor, după cuvântul evanghelistului? Nu, domnule! Mai aduc dintr-însele și la călugărie. Dă… suntem și noi oameni, încheie călugărul încuind lăcata și punând cheia sub velință.

Puse perna la căpătâi, cultucul mai deoparte, desfăcu și întinse oghealul pe pat și așternutul fu gata.

— Da cu iapa ce-om face, părințele?
— N-aveți grijă, domnule, regulăm noi toate, acu. Și ieșind afară, se întoarse peste câteva minute cu toată jăchila Pisicuței în brațe și-o puse jos în tindă, mai deoparte.

Peste alte câteva minute, Pisicuța se găsea frumos și liniștit încvartirată pentru noapte sub un mic șopron de scânduri, legată de un țăruș bătut în pământ și cu o sarcină zdravănă de iarbă proaspătă dinainte, adusă de părintele Ghermănuță, el știe de unde.

— Da poate va fi și dumneavoastră foame, zise el, după ce ne întoarserăm din șopron în chilie, dacă-ți vrea, s-a găsi și pentru dumneavoastră ceva.

— Fiindcă sunt în gazdă la sfinția-ta, părințele, apoi vreau tot ce vrei și sfinția-ta; chiar mâncare dac-ar fi.

Luă iute ceaslovul de pe masă și-l rezemă în picioare pe fereastră, descuie tot iute dulapul cel mic în canaturi, și într-o clipă masa fu gata; câteva foi late și rotunde de podbal cu zglăvoace și boișteni uscați pe vatră, câteva măsline străvechi pe fundul unei farfurii cu margini albastre și crețe; în fundul unei străchini smălțuite, câțiva hribi cu untdelemn, oțet și usturoi; mai deoparte, felii de pere și de mere uscate la soare, cu câteva nuci printre ele; nelipsita pâine cu gingini pe amândouă părțile, dar fără furnicile și fărmăturile albe de hribi reglementare; iar în mijlocul tuturor și mai răsărit decât toate, se înălța, cu oarecare conștiință despre însemnătatea sa, șipul cu rachiu.

— Apoi bine-am găsit, părințele, noroc și bucurie să dea Dumnezeu! Binecuvântează! zisei eu, făcându-mi cruce și punând la gură sticla cu rachiu.

Și până ce părintele Ghermănuță să-și facă și el cruce și să rostească binecuvântarea cerută de împrejurare, aproape un sfert din sticla cu rachiu se și mistui sfârâind în adâncurile bântuite de secetă ale gâtului meu… Era un rachiu dumnezeiesc!…

— Să știi, părinte Ghermănuță, că hotărât, mă fac călugăr când oi mai îmbătrâni, zisei eu cu încredințare, întinzându-i sticla cu rachiu.

— Dă, domnule, să-ți ajute Cel-de-Sus, răspunse el, ducând sticla la gură; da… încheie părintele Ghermănuță, luând sticla de la gură și ștergându-și în două părți mustețile-i încâlcite cu mâneca cenușie a antereului său de lăstrică, vezi d-ta, are și călugăria necazurile și neajunsurile ei…

— Eeee!… Apoi asta-i chiar fățărie, părinte Ghermănuță… Cu asemenea rachiu, cu asemenea zglăvoace și, mai ales, cu asemenea salată de hribi, ce mai vorbești sfinția-ta de necazuri și de neajunsuri? Da se vede c-așa-i făcut omul, să cârtească totdeauna și să nu mai fie mulțumit niciodată…

— Așa-i, domnule, da vezi d-ta, zglăvoacele trebuie să le prinzi de prin baltă, hribii să-i aduci de la pădure, usturoiul să-l sameni și celelalte să le cumperi… și când n-ai cu ce?… Ia, vai de capul nostru, cum mai trăim și noi; chipurile, avem și noi câte trei lei, o litră de brânză, o sângeacă de rachiu și 25 dramuri de untdelemn la luna și câte-o pâine la săptămâna; d-apoi cu atâta ce poate să facă un om?… să moară ori să trăiască?…

— Au doară nu numai cu pâine va trăi omul, ci și cu cuvântul lui Dumnezeu, zice evanghelistul, părinte Ghermănuță; de ce, prin urmare, n-ar posti un călugăr măcar patruzeci de zile pe lună, după pilda Mântuitorului și Dumnezeului nostru Isus Hristos în deșert, fără ca, cu toate acestea, să poată fi ispitit de Satana?

Și fiindcă boiștenii și zglăvoacele, cu podbal cu tot, erau prea sărate și-mi făcuseră sete, îmi mai astâmpărai gâtul cu o dușcă de rachiu… Era un rachiu dumnezeiesc!…

Și, iarăși, fiindcă nucile uscate, pe care părintele Ghermănuță le strica și le mânca miezul cu o îndemânare de veveriță, se vede că iarăși făceau sete, apoi și părintele Ghermănuță îi mai trase și el un gât zdravăn tot de rachiu.

— Apoi, vezi d-ta, domnule, răspunse el într-un târziu, ștergându-și în două părți mustețile-i încâlcite cu mâneca cenușie a antereului său de lăstrică, vezi d-ta, pe vremea aceea se făceau minuni, și sfinții apostoli și mucenici le arătau oamenilor calea cea dreaptă, și oamenii erau buni și drepți, nu ca astăzi, zavistnici, pizmătariți, clevetitori, hrăpăreți, răi și cârtitori…

— Și, îl întrerupsei eu, urmărindu-i mai departe reflexiunea sa biblică, se săturau noroadele cu cinci pâini și doi pești pe malurile Ghenesaretului, și tot mai rămâneau douăsprezece coșuri de fărâmături; și leproșii se lecuiau în scăldătoarea oilor, și schivnicii se mulțumeau cu lăcustele fripte, pe care le vânau de prin nisipurile arzătoare ale Iordanului, și păzitoarele de capre de prin văile Chedronului năzuiau la treapta de sfinte mucenițe…

Și cine știe unde s-ar fi oprit avântul meu biblic, spre lauda sfintelor vremuri, dacă părintele Ghermănuță, căruia începuse a-i sticli ochii și a i se înroși vârful nasului, nu m-ar fi întrerupt…

— Că bine mai știi, domnule, cele bisericești; parcă le zici de pe carte.

— Apoi, de-a puterea-hi, părințele, sunt și eu oleacă de dascăl în oraș, zisei eu, mândru oarecum de treapta la care eu însumi mă înălțam.

— La care biserică, domnule?
— La Sfântul Ioan Domnesc; știi… la biserica din deal…
— Ei, ei! știu; unde-i și părintele Ghiță și popa David…
— Da, da! sunt chiar oleacă de cimotie și cu popa David și cu părintele Ghiță.

— Ce mai preoți de ispravă, domnule! Parcă-s niște vlădici, așa giubele de mătasă blănite cu samur au pe dânșii! !…

— Ba încă și ce antereie de cutnie, ca acelea.
— Ș-apoi se poartă încinși cu colane de catifea cu paftale de argint suflate cu aur; mă rog, curat niște vlădici; doar i-am văzut eu.

Și-i mai traserăm câte un gât de rachiu…
— Da potcapice! Ai văzut ce potcapice au, părinte Ghermănuță?

— De castor de cel bun și cu lustru pe dânsele de strălucesc la soare de parc-ar fi unse… Și cu cruce amândoi…

— Apoi se-nțelege, dacă-s amândoi stavrofori!…
— Da barba popii David? Ce mai barbă, domnule! leit sfântul Neculai…

Și părintele Ghermănuță îi mai trase un gât de rachiu, fără să mă mai poftească și pe mine și fără ca, de astă dată, să-și mai șteargă mustețile în două părți cu mâneca cenușie a antereului său de lăstrică.

— Barba părintelui Ghiță, urmă el, nu-mi place; îi prea scurtă și spârlichetă, ș-apoi rară, de i se vede pielea prin ea; nu-i vorbă că nici nasul popii David nu-mi place, fiindcă-i cârn; nasul părintelui Ghiță-i mai frumos… Da nu mai guști oleacă? zise el, întinzându-mi sticla cu rachiu; gustă, dascăle, că doar aista-i rachiu călugăresc, nu bulearcă de care beți voi pe la târg; bea cât vrei, că doar mai am; nu s-o-ncheiet lumea-n sticla asta.

Pusei sticla la gură și gustai.
— Strașnic rachiu, părințele, strașnic rachiu, zisei eu, dregându-mi glasul și punând sticla pe masă.

Și pentru ca să se încredințeze de adevărul ziselor mele, mai trase și el o dușcă; apoi, punând sticla în zarea lumânării, se uită prin ea lung și tăcut; apoi, dându-i o tiflă:

— Na!… că nu mai ești bună de nimic!…
— Deșertăciunea deșertăciunilor; toate sunt deșertăciune pe lumea asta, părinte Ghermănuță; da ce ți-a făcut biata sticlă de-i dai cu tifla?

— Na! zise el mai dându-i o tiflă; păcătoaso și mangosito! Da așa te-am învățat eu să fii? îîî!… pârlita dracului! din roșie și frumoasă ce erai, te-ai făcut galbenă și oftigoasă… ptiu!…

— D-apoi că doar sfinția-ta ai oftigit-o; de ce ocărăști degeaba biata sticlă?

Și ieșind iute cu dânsa afară din chilie, îl auzii descuind ceva, încuind ceva, și iute se întoarse cu ea plină…

— C-apoi eu i-s doftoru, măi dascăle; ce credea ea, mangosita, c-are să-mi zacă de oftigă pe masă?… Trage-i, dascăle, c-aista-i proaspăt.

Pusei sticla la gură și mă prefăcui că-i trag; dar părintele Ghermănuță îi trase cu toată inima.

— Da tu, mă dascăle, ce hram ai la biserica lui Sfântu Ioan Domnesc, din deal, unde-i — îl întrerupse un sughiț — unde-i… cum îi cheamă? spune, dascăle… cel cu… — alt sughiț — crucea și paftalele?…

— Popa David…
— Cel — scuipă spre stânga — cu barba spârlichetă?
— Da, cel cu barba spârlichetă…
— Da — alt sughiț — cel cu potcap și cu na… has?…
— Părintele Ghiță…
— Nu, mă da… hascale… cel cu nasul cî… hârn.
— Apoi popa Ghiță, cel cu barba ca sf. Neculai. Sticla cu rachiu începuse a da iar în oftigă…
— Da tu la ce strană cî… hânți la Sf. Ioan din deal? Și cu dreapta-i molatică, greoaie și fără cumpăneală, arătă, vag și cam cruciș cu înălțimea nasului său, spre un deal închipuit.

— D-apoi că doar eu nu-s la strană; eu îs cu lumânările, cu clopotele, cu măturatul bisericii…

— Da ison știi tu să ții, mă… hă?
— Ei! Așa, oleacă de ison!… Și, de unde nici nu mă așteptam, numai unde nu mi se răstoarnă părintele Ghermănuță pe speteaza scaunului, unde nu-și drege glasul și-și netezește barba, unde nu-și înfige ochii săi albaștri, mici și scânteietori, în podele și unde nu începe:

— „Dooooaaa-goagoagoa-hoahoa-mneeee-ghee-gheeee-heee…” Da ține, mă da… hascale, isonu…

— Năăăăăă…
— „Strriiii-gaaa-haaa-gaaa-taaaam căăăgăăă-trăăă tiii-ghii-ghiihii-hiii-neee-gheeee…” Mai sus, da… has-căle…

— Năăăăăă… și țineam isonul mai jos.
— „Aaaaa-gaaagaaa-haaahaa-uuuu-huuuziiii-măăă-găăă-găgă doaoaoa-goaoa-hoahoa-mneeee-ghee-ghe-he-hehee…” Mai jos isonu, da… hascăle.

— Năăăăă… Și țineam isonul mai sus.
— „Șiiii-ghiiii măă-hăăhhă miiiiluuu-eeee-ghe-ghe-heheee șteeee-gheee-heeee…”

— Da strașnic ghers, părinte Ghermănuță! Halal de organ!… Așa mai înțeleg și eu!…

Un glas ascuțit de oțel atârnat în sec țipă scurt, de afară, sub lovitura repede și fără de veste a unui ciocan metalic…

— Toacă, părinte Ghermănuță…
— Toa… toa-hoaoa-hoacă de polo… po… po looo looo… ploo… hoșniță! las’ să toa… hoace!…

Voia, adică, părintele Ghermănuță să spună că toacă de polunoșniță.

La răstimpuri, și deopotrivă de depărtate, același glas de oțel atârnat în sec de trei ori țipă de afară sub lovitura de trei ori repetată a aceluiași ciocan…

O puternică și nevăzută suflare, venită parcă din depărtări misterioase, trecu pe fața descompusă a părintelui Ghermănuță, și roșața vânătă ce-o acoperea se mistui sub vălul palid al unei smerenii ce cuprinse chipul lui întreg; și, în întreaga lui făptură, o luptă uriașă ai fi zis că s-a încins între înger și demon. Dădu să-și facă cruce și de-abia izbuti să îngăimeze și să țese, cu dreapta-i neputincioasă, pe fața trupului său, chipul stâlcit al unei cruci…

Gemu ca un taur… Apoi, pe o gamă fantastică și cu iuțeala unei grindini metalice, un fel de melodie, alcătuită din notele cele mai de sus ale scării muzicale, începu a izvorî în grupe meșteșugite de țipete ascuțite, sub loviturile aceluiași ciocan pe oțelul atârnat în sec…

Părintele Ghermănuță dădu să se scoale și rămase pe loc… Capul îi căzu pe piept… ai fi zis că se roagă în gând…

Încă trei lovituri obosite, și glasul de oțel al toacei se stinse în noapte…

Părintele Ghermănuță ridică încet capul și cu ochi stinși se uită rătăcit în toate părțile… se apucă cu o mână de speteaza scaunului, cu alta de colțul mesei și stătu un moment… plănuia ceva… Apoi, fără veste, cu opintire deznădăjduită, se sculă în picioare, răsturnând scaunul; se cumpăni un minut, sprijinindu-se cu stânga de colțul mesei… apoi își făcu vânt și, cu un pas uriaș, ca pentru dânsul, se repezi spre ladă… s-ar fi sfărâmat de nu-l prindeam în zbor… Făcui ce putui: îl luai în brațe ca pe un copil și îl culcai pe lada prea lungă pentru el; luai straiele frumos păturite și le pusei pe dulap, iar sub cap îi vârâi cultucul cel mic de cit lustruit, și, în mai puțin decât s-ar spune, lada începu să se cutremure sub horăitul cu multe gorgoane, izvorât din organul puternic al părintelui Ghermănuță…

Adâncurile tăcute și largi ale miezului de noapte se umplură deodată de glasul jalnic și prelung al clopotului…„Vivos voco”…1

Și călugării, ca umbre negre rupte din întuneric, se mistuiau în ușa luminată și larg deschisă a bisericii…„Mortuos plango”2

Și părintele Ghermănuță dormea dus pe lada de Brașov…„Fulgura frango”3 „Pe vii îi chem”… „Pe morți îi plâng”. „Fulgere frâng”.

Și horăitul de tunet al părintelui Ghermănuță era parcă sfărâmat, în răstimpuri, de urletul de aramă al clopotului…

Ce mic și netrebnic era părintele Ghermănuță! !… Nu-i vorbă, că lucru tocmai mare nici eu nu eram! Când și cum, n-aș putea spune, destul că mă trezii culcat în pat, și vârât sub oghealul de buhur roș al părintelui Ghermănuță, cu capul pe perna îmbrăcată cu cit înflorit… Suflasem în lumânare… Adormii.

Nu știu hotărât dacă și în timpul somnului ținusem sau nu ison părintelui Ghermănuță, căci totul trecu in ictu oculi , după cum toate trec, când se nimicește conștiința vieții reale.

Mă trezii cu soarele sus și cu părintele Ghermănuță nicăieri; iar în locul unde dormise el, pe lada de Brașov, straiele lui mai de zile mari stăteau așezate și frumos păturite, având deasupra lor, spre străjuire, nelipsitul comănac nou îmbrăcat cu șiac cafeniu.

Cea întâi vizită pe care o făcui, ieșind din chilie, fu la Pisicuța sub șopron. Când îmi simți pasul, întoarse capul și se uită la mine cu toată bunătatea inteligentă a ochilor săi negri și mari.

Părintele Ghermănuță avuse grijă, de mânecate, să-i pună dinainte un alt maldac de iarbă proaspătă și înflorită.

Pe o portiță de dindos, ieșii în grădinile largi ale schitului. Din vale și până-n zare, cât puteai prinde cu ochii, pe înclinarea lină a costișei, copaci roditori de toate soiurile răsăreau de la brâu în sus, din fânațul înalt și înflorit; iar frunzișul lor puternic, cu sclipiri de poleială verde-nchisă, se clătina domol în aerul limpede și larg, sub adierile ușoare și nevăzute ale unui vânt de răsărit; sub mângâierile acelorași adieri, fânațul adânc se mlădia în valuri molatice, cu scânteieri de rouă aprinsă în lumină de soare… Glasul sec al ierburilor trezite de vânturi umplea depărtările, și fluturi rari, albaștri sau galbeni, ca atâția fulgi de cer sau de lumină, însuflețeau văzduhurile cu zborul lor nestatornic… Într-o clipă.

Cu greu, dar totuși urcai, ca înot, prin această mare adâncă de flori, până pe sprânceana înaltă și arcuită a colinei. În fund, departe spre apus, munții peste care călcasem se desfășurau până dincolo de hotarele ochiului, ca un nemărginit amfiteatru frământat parcă de valuri uriașe, peste a căror întindere viorie răsăritul aruncase un văl străveziu și fin, țesut din raze subțiri de soare… Jos, în vale, schitul se tupilă după dese și înalte pâlcuri de verdeață și, numai prin rariștea frunzișului mișcător, albeața curată a chiliilor mai străbătea, sclipind pe furiș, până la mine; iar în deșertul cerului, crucea singuratică a turnului bisericii se înălța neclintită, ca o stea scânteietoare tăiată pe un fund de azur… Spre dreapta, din văile umbroase ale munților Tazlăului, cu piscuri pierdute în pulbere de lumină, negurile albe se înălțau spre văzduhuri și-și topeau în aer creștetele lor, ca fumul ce s-ar ridica din o jertfă colosală, aprinsă de natură pe altarele sale pentru Atotputernicul său Ziditor!… O fâșie cotigită și lungă fără sfârșit de aburi străvezii și albi însemna, din apus spre răsărit, cursul fără odihnă al Nichitului, și numai sclipiri scurte și fugătoare de lumină vie mai vădeau până la mine lunecarea lui grăbită și fatală… Și peste toată această încremenire strălucită și imensă, ca peste întâile ape ale Creațiunii, un singur spirit mai plutea… era spiritul meu… Și în sânul acestei firi răsărite ca sub puternicul „Fiat” al lui Dumnezeu, o singură inimă mai bătea… era inima mea!… . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Venisem la schit cu hotărârea să stau câteva zile, fără să pun la socoteală firea mea nestatornică și iubitoare de pribegie… Și când îmi aruncam ochii spre negurile munților din miazăzi și când închipuirea mea străbătea în taina lor adâncă și liniștită, mi se părea că ceva mă soarbe, că întreaga mea ființă se subție, ca suptă de o gură nevăzută, și că nu rămânea din ea decât ceva sec și neînsuflețit. Niciodată n-am simțit mai aievea îndoita alcătuire a făpturii mele, decât atunci când am privit din depărtare taina ademenitoare a pustiului și a singurătății…

A doua zi dimineață, odată cu zorile, legănat de eterna gebea a Pisicuței, mă îndreptam spre tăriile neguroase ale munților din miazăzi.

SINGUR[modifică]

— Domnule, îmi zisese părintele Ghermănuță la plecare, nu era rău să mai fi zăbovit d-voastră câteva zile la noi, că-i tocmai la primenitul luminii și vremea poate să se schimbe; și de v-a apuca ploaia-n pădure, apoi are să vă fie greu de tot; și, mai ales, cum nu cunoașteți d-voastră drumul, se poate întâmpla să rătăciți, că potecile se taie și se-ncrucișează între ele, de nu le mai dai de capăt.

— Cu-atâta mai bine, părinte Ghermănuță, îi răspunsesem eu încălecând, că doar n-am plecat de-acasă cu gândul să merg pe drum bătut și nici n-am făcut învoială cu stihiile ca să-și ieie căciula dinaintea mea; treaba potecilor, să se taie și să se încrucișeze între ele cât or pofti; și treaba luminii, să se primenească, dac-o gâdilentre spate.

— C-apoi drept ți-oi spune, domnule, că chisnovat om mai ești. De eram sau nu chisnovat, treaba părintelui Ghermănuță; iar de nu-mi păsa de încrucișatul potecilor și de primenitul luminii, aceasta era treaba mea. Și cum să nu fi fost treaba mea, când, mai ales, desagii mei se lecuiseră pe deplin de oftiga de care zăcuseră și-și recăpătaseră din nou vechea și îmbelșugata lor rotunjime… Pentru leafa pe câteva luni înainte, părintele Ghermănuță îngrămădise, pe fundul unuia dintr-înșii, foi late de podbal rotund, pe care stăteau așternute și mumificate, după cum pe fiecare aici le apucase vremea și le încremenise fierbințeala vetrii, popoare întregi de zglăvoace căpățânoase și de boișteni cu ochii holbați. O legătură cu felii de pere și de mere zvântate la soare, mai pântecoasă decât un egumen, ținea cumpănă, în celălalt desag, zglăvoacelor și boiștenilor dimpotrivă; și, tot pentru cumpăneală, împărțise părintele Ghermănuță, de o parte și de alta, ouăle răscoapte de la găinile unui sat întreg; iar golurile dintre calabalâcul meu de tot soiul erau îndeplinite cu nuci guralive, care frecându-se între ele, tușeau în cor și în cadență, bătând parcă tactul gebelei legănate a Pisicuței mele. Pisicuța, de altă parte, nedumerită asupra gălăgiei ce se făcea îndărătul său, întorcea capul din când în când și împungea cu botul în desagi, ca și cum ar fi voit să pună nucile la ascultare; nucile însă, ca și cum i-ar fi făcut în ciudă, tușeau mai tare și țipau mai ascuțit. Iar de cumva se oprea în loc și se scutura, voind să arunce cât colo acel bucluc de la spatele sale, nucile țipau și mai ascuțit și făceau o gălăgie infernală; și astfel Pisicuța, neputincioasă și deznădăjduită, după ce stătea un minut pe gânduri, își relua, indignată, gebeaua întreruptă, iar nucile, scoborând glasul, tușeau în cor și în cadență și băteau înainte, vesele parcă, tactul gebelei legănate a Pisicuței mele. Vreo trei pâini cu gingini aspre și un șip de rachiu călugăresc, cu îngrijire astupat și pus la loc mai de fereală, alcătuiau, cu îndestulare și prisosință, proviantul de drum al pribegiei mele.

— Iaca, domnule, mai zise părintele Ghermănuță, vârându-mi și o secure în desagi, iaca, poate să aveți nevoie de tăiat vreun lemn pentru foc ori pentru altăceva… Nu știi cum vine vremea în pădure; când pleci la drum, nu-i rău să te îngrijești de toate…

Bietul părinte Ghermănuță!… Ar fi fost în stare să-mi dea și rasa din spate… Atâta dragoste prinsese el pentru mine într-un timp așa de scurt!…

— Foarte mulțumesc, părinte Ghermănuță, foarte mulțumesc, mai rămâi sănătos și să ne vedem cu bine, zisesem eu, dând călcâie Pisicuței.

— Să mergeți sănătoși și Domnul să vă aibă în paza sa, încheiese părintele Ghermănuță, închinându-se până la pământ și ridicând mecanicește dreapta spre comănac, ca și cum ar fi voit să-și ieie căciula din cap.

Și legănat de eterna gebea a Pisicuței, mă îndreptam, odată cu zorile, spre tăriile dimpotrivă ale munților din miazăzi.

Iar când, din depărtare ca de-o bătaie de pușcă, întorsei capul și mă uitai îndărăt, zării pe părintele Ghermănuță în poarta schitului, stând încă neclintit și uitându-se cu jind în urma mea; apoi, cenușiu și mărunt cum era, se topi în zarea cenușie a depărtării…

Mergeam singur și tăcut. Respirația aburoasă și nemărginită a nopții aruncase un lințoliu subțire și străveziu de neguri albe peste pârăul care, tremurând parcă de frig pe pietrele-i reci, luneca cu murmur grăbit și, ca o îngustă năframă întinsă pe lungul nesfârșit al văii largi, își pierdea cursul în taina depărtată a răsăritului…

Noianul de lumină trandafirie al zorilor cuprinsese tot cerul din calea soarelui ce se vestea, iar peste adâncurile albastre ale văzduhului, ca niște iuți și trecătoare gânduri amare ce ar fi umbrit în răstimpuri ochiul nemărginit și limpede al lui Dumnezeu, fulgi singuratici de nouri albi, tiviți cu lumină pe margini, lunecau molatic și tăcut pe depărtate și nesimțite adieri de vânturi… Firea toată părea cuprinsă de o solemnă încremenire și florile răzlețe care însuflețeau întinderea cu multe fețe a prundișului mort, sfioase și nemișcate, își înclinau spre pământ fruntea lor strălucită, sub greutatea scânteietoare a bobițelor de rouă… Ai fi zis că fecioarele își plecau cu evlavie spre închinare, în templul sfânt al Naturii, capul lor virginal în fața Celui-Atotputernic…

Iar spre tăriile cerului înalt, ca și atâtea făclii aprinse de făptură în cinstea Ziditorului său, se ridicau, drepte și neclintite, vârfurile ascuțite ale brazilor, poleite de întâile raze ale soarelui curat și rece…

Și glasul de pretutindeni al tăcerii sfinte și netulburate, ca și o cântare umilită de laudă, izvorâtă din adâncul inimii neprihănit al firii, se îndrepta, în accente misterioase, către îndurarea fără de hotare a Celui-Preaînalt. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Lăsasem de mult îndărătul meu orice urmă de viață omenească și, rezemat pe cunoștințele geografice ale Pisicuței, urcam în pas de voie și fără grijă suișul când mai repede, când mai trăgănat al câte unei poteci, ce-și furișa șerpuitu-i umbros sub taina netulburată a pădurilor… N-am fost niciodată grozav de tare în știința gromolnicelor și nici în a mâinii lui Damaschin; și putea, prin urmare, lumina să se primenească, fără știrea mea, oricât ar fi poftit și, tot fără știrea mea, să-și încrunte cerurile sprânceana și să-și verse urgia lor asupra capului meu… Ceea ce însă începea să se adeverească erau potecile, care — după spusa părintelui Ghermănuță — se încrucișau și se tăiau între ele, de nu le mai dădeai de capăt…

Și, deși în împrejurări grele filozofia nu m-a părăsit, cu alte cuvinte, deși eram încredințat că și potecile, ca orice lucru în lumea asta trebuiau să aibă mai la urmă un capăt și un sfârșit, totuși o nemărginită și neputincioasă ciudă mă cuprindea când vreuna din ele, cu apucăturile ei de femeie vicleană, mă purta după voie și de nas până la hotarele murelor sau ale ciupercilor, ș-apoi deodată, ca și cum cineva i-ar fi tăiat capul, se curma, își dădea sufletul și murea la marginea vreunui desiș încâlcit și întunecos al pădurilor…

Ce să faci în asemenea împrejurări?… Stai nedumerit și, cel mult, dacă-ți este îngăduit să dorești de a te afla și tu sub pielea biblică a vreunui profet, spre a-ți fi și ție dat să pui soarelui mâna la piept, să-l țintuiești în loc pe ceruri și să-l îndatorești de a nu se mișca un pas mai mult, pănă ce nu vei fi găsit o potecă cinstită și fără viclenie în suflet, care să te scoată cu ziua la vreun limpeziș.

Astfel mă socotii foarte jignit de părtinirea dreptății cerești, care hărăzește darurile atotputerniciei sale numai celor aleși… Dar, în sfârșit, ceva trebuia să fac, și făcui! mă lăsai la pronia întâmplării, un fel de zeitate oarbă, dar care vede mult mai bine decât zeitățile cu ochi și cu care totdeauna m-am înțeles ca și cu un vechi și credincios prieten…

Mulțumită deci acestei zeități prielnice mie, mă trezii peste puțin cu Pisicuță cu tot în inima unor codri de două ori seculari, de unde orice urmă de potecă aproape dispăruse de sub copitele Pisicuței…

Descălecai să odihnesc… Și de unde mă așteptam ca fiorii reglementari de groază ai pustiului și ai singurătății să-mi străpungă inima cu un fier aprins, dimpotrivă, o liniște senină, un soi de cerească beatitudine îmi cuprinse ființa mea întreagă… O pătură groasă de întuneric greu îmi păru că se desprinde și că mi se ridică de pe suflet și de pe inima mea care, ușurată ca de sub lanțurile zgomotoase ale unei grele închisori, începu să bată în voie, cuprinsă de simțiri străine de dânsa până atunci… Și de ce n-ar fi fost așa? Oare nu scuturasem eu de pe suflet și de pe inimă grijile cicălitoare și ridicole ale vieții de toate zilele? Oare din ochii mei nu se ștersese, ca prin descântec, priveliștea deșănțată și vrednică de milă a nemerniciei și stricăciunii omenești? Nu eram eu slobod să cuget, să simt, să râd, să plâng, să țip, să mă mișc sau să mă dau de-a tumba în toate chipurile și după toate îmboldirile nestrunite ale propriei mele firi? Cine avea mai nemăsurată putere decât mine asupra nemărginirii mute și solemne a singurătății și a pustiului? Mi se părea că firea întreagă, de la țânțar și pân’la urs, datoare era să cinstească în mine pe regele său atotputernic; căci singurul stăpânitor de obârșie divină eram numai eu în ceasul acela! . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Încălecai și începui a urca la deal pe drum aproape fără de urmă… Pisicuța se opintea din greu și răsufla des… Deodată se opri, ca trăsnită, din mers și eu tresării ca deșteptat fără de veste din somn. O stâncă amețitor de înaltă și dreaptă ca un perete căzuse parcă năprasnic din cer și tăiase capul drumului pe care urcam la deal… Iar în timp ce eu mă scărpinam, de ciudă, în creștetul capului și peste pălărie, Pisicuța, fiindcă nu se putea scărpina și ea ca mine, cu copita, apoi cu potcoava și tot de ciudă scărpina și ea pământul din care pietre mărunte, măcinându-se și ciuruind, curgeau de-a rostogolul la vale.

Dar, cum nu poți, cu ciuda și cu scărpinatul, să îndupleci pe o stâncă făr’ de inimă și făr’ de suflet să ți se dea din drum în lături și să-ți deschidă calea mai departe, de aceea și Pisicuța și eu, după o scurtă, dar temeinică chibzuință, ne hotărârăm să lăsăm încolo și ciudă și scărpinat și să așteptăm cu răbdare voile mai blânde ale întâmplării… Ș-apoi era și timpul. Soarele mai că pășișe peste răscrucile cerului și foamea, care se învârtește — se vede — în jurul omului, ca și soarele în jurul pământului, sosise și ea drept răscrucile stomacului meu și, fără îndoială, că și drept răscrucile stomacului Pisicuței…

N-aveam dinții Zgripțuroaicei din poveste și, prin urmare, nu puteam sfredeli stânca răsărită în calea mea, spre a trece mai departe; de aceea hotărâi să mă opresc și să-mi fac aici zilnicul și obișnuitul meu popas. Descălecai, dădui jos toată povara din spatele Pisicuței, îi luai frâul din cap ș-o lăsai slobodă, spre a-și căuta de suflet, ceea ce, de altmintrelea, mă hotărâi să fac și eu… Și, cum mă uitam în toate părțile, ca să fac mai aproape cunoștință cu locul hărăzit mie de întâmplare pentru vremelnicul meu popas, mă încredințai încă o dată că tot înțelepciunea întâmplării cârmuiește și regulează rostul întreg al tuturor lucrurilor…

Dreaptă cum era stânca, de parcă era trasă la cumpănă, avea totuși jos și cam la mijloc o scobitură destul de adâncă, în care cineva s-ar fi putut adăposti în larg, pentru orice împrejurare. Pe cât de sus se pierdea creștetul ei acoperit de păduri în adâncul cerului, pe atât, de la fața potecii, în jos, se deschideau, pe dreapta și pe stânga, spre fundul pământului, două prăpăstii cu adâncimi fioroase, pleșuve, aspre și cu povârnișuri stâncoase, unde zmeurișul lui Dumnezeu creștea în deplina și netulburata lui voie; cu alte cuvinte, pe lângă proviantul meu de ouă, de zglăvoace și de nuci, înlesnit mie de părintele Ghermănuță cu atâta dărnicie, întâmplarea îmi mai punea la îndemână și zmeura răcoritoare și îmbălsămată a munților săi… Foarte bine! „Dar, mă gândeam eu, unde se află zmeură și stânci, acolo se țin și urșii”; și, drept vorbind, eroismul meu se simțea cam la strâmtoare, când mi-nchipuiam că vreun morocănos sihastru al pustiului putea veni la mine foarte grav și pe patru labe ca să mă întrebe de sănătate, pe mine, care n-aveam decât două!… Și, într-un punct anumit, mi se părea chiar că zmeurișul e vânzolit de o vietate puternică, ba… mi se mai părea că și un mormăit, plin de rele prevestiri, străbate depărtările până la mine… Era vântul care clătina întinderea trandafirie și plină de soare a smidului de zmeură, și poate că vreun brad sau paltin, cu încheieturile slăbite de bătrânețe, se legăna scârțâind la suflarea aceluiași vânt… Din închipuire se naște frica, din judecată bărbăția… Cea întâi veșnic era cu mine, cea de a doua… mai pe apucate. Totuși, până ce să-mi iau măsurile pentru ce era să fie mai târziu, găsii cu cale să-mi așez în scobitura stâncii tarhatul meu întreg și să priponesc pe Pisicuța într-o așezătură mai largă și plină cu iarbă înaltă, de pe povârnișul uneia din prăpăstii; căci, de-aș fi lăsat-o slobodă, apoi, fantastică cum era și iubitoare, ca și mine, de pribegie, s-ar fi luat după florile ce scânteiau pe nemărginirea prăpastiei, în lumina soarelui de amiază, și s-ar fi prăbușit la vale de pe vreuna din nenumăratele muchii de stâncă, ce stăteau ascunse cu viclenie sub adăpostul de umbră netulburată al ierburilor înalte…

… Și să fi îndrăznit cineva să tăgăduiască că toate cele nouă fericiri nu dăduseră peste mine!… Dezlegai desagii, scosei dintrînșii vestitul meu prosop și, așternându-l pe iarbă, la intrarea vremelnicei mele locuințe, in propatulo , cum ar zice antichitatea, îl ridicai sau, mai degrabă, îl scoborâi la treapta de față de masă… Am, câteodată, și eu toanele mele de lux; decât mi se întâmplă aceasta tocmai atunci când lucrul se potrivește mai puțin… Iar La vedere.

când mă găsii așezat turcește dinaintea îmbelșugatului meu ospăț cu tot soiul de merinde, mă simții foarte nenorocit că nu am prilejul de a pofti la masa mea pe vreun nevoiaș de rege sau împărat, care — o dată măcar în viața lui — nu s-a învrednicit să mănânce o singură frunză de podbal, cu zglăvoace cu tot, să guste rachiu călugăresc cu mirodenii de inipere și izmă creață, sau cel puțin să se fi lungit într-un cot, fără de grijă, pe iarba verde și înflorită de pe răscrucile pământului!…

Sfârșii ospățul meu cu mere zvântate și cu nuci, adică cu fructe, și deci după toate regulile înalte ale celei mai rafinate gastronomii. Strânsei rămășițele prânzului în desagi și vârâi desagii în fundul scobiturii…

Nu știu cum, dar mă simțeam parcă „la mine acasă”; și fiindcă oricine, la casa lui, trebuie să facă și ceva gospodărie — apoi, în lipsă de covoare de Persia, așternui pe jos poclada de sub șa, rezemai șaua în chip de pernă lângă unul din pereții lăturalnici al scobiturii, aninai frâul la intrare, într-o așchie mai răsărită de stâncă; în alta, și tot la intrare agățai mantaua; ba mi se pare că, cu un târș de brad în loc de mătură, făcui și ceva curățenie pe dinaintea ușii… Și dacă stăpâna ar fi fost acasă, aș fi crezut că întâmplarea îndreptase pașii lui Ulise spre peștera zeiței Calipso… Setea mă cuprinse; scoborâi în zmeurișul din care Pisicuța nu-și arăta pe deasupra decât numai vârful urechilor și, cu zmeură îmbălsămată și răcoritoare, o astâmpărai și pe dânsa.

Tăiat în față de trufașa și imensa stâncă aeriană, încins pe laturi de cele două prăpăstii, ar fi trebuit, ca să pot merge mai departe, sau să mă înalț la ceruri zburând, sau să mă cobor în Tartar de-a rostogolul; dar, fiindcă nu eram gata încă pentru nici unul din aceste două soiuri de călătorie, amânai pentru mai târziu și pe una și pe alta. Rămăsei deci locului; cu alte cuvinte, deși aș fi putut ieși din încurcătură într-un chip oarecare, mă hotărâi totuși să mă folosesc de adăpostul hărăzit mie de pronia întâmplării și să aștept aici voile mai blânde ale ei. Și aceasta cu atât mai mult, cu cât, dacă jumătate din prorocirile părintelui Ghermănuță, cea cu potecile, se adeverise, de ce adică nu s-ar fi adeverit și cealaltă jumătate, cu primenitul luminii? Căci luna, măcar că e lună, dar mai la urmă e tot femeie; și să te ferească Dumnezeu de primenitul femeilor!… Cu ce mai de nouri groși și nestrăbătuți ochiului iscoditor nu era să astupe și să zăvorască ea ușile cerești ale sanctuarului său de misterioasă primeneală!… Câtă apă din văzduhuri nu era să-i toarne sfântul Ilie din cap spre a se la și a se curăți de rugina groasă, lăsată de negurile nopților pe fața ei bălaie și în părul ei blond! Câtă hodorogeală de tunete, ce mai vânzoleală și trăncăneală de pretutindeni nu era să zguduie, din temelie, gospodăria cerească!… Câte lumini nu trebuiau să-i aprindă fulgerele înaintea oglinzilor ei de senin, spre a-și cerceta mai cu deamănuntul în ele greșurile chipului său grăsuliu și sprâncenat!… Și când te gândești că eu întru nimica nu eram vinovat să duc în spate urmările acestei cochetării cerești!… Aprinsei o țigară și mă lungii într-un cot dinaintea vizuniei mele…

În golul înalt de sub picioarele mele, se întindea spre răsărit noianul fără hotar al munților pitici, ce-și ridicau cu sfială parcă piscurile lor viorii și văpaia de aur a soarelui înflăcărat; aburi ușori și străvezii, ca o rețea alburie și subțire de ață de paingăn, împânzeau imensitatea nemărginirilor deșerte… Albastrul șters al văzduhului topit apăsa greu peste pământ, iar sub arșița covârșitoare a miezului zilei, vântul adormise obosit; frunza codrilor nu se clătina și tăcerea netulburată își întinse pretutindeni nețărmurita ei stăpânire… Inima lucrurilor încetase de a mai bate și o sincopă colosală ai fi zis că tăiase suflarea în pieptul uriaș al Naturii… Moartea pășise parcă peste hotarele vieții și viața se tupilase în adâncurile cele mai dinlăuntru ale firii încremenite… Și cine știe câtă filozofie nesărată și câtă poezie sforăitoare n-aș mai fi făptuit eu cu gândul în fața amorțitei vieți universale, dacă pronia cerească nu m-ar fi dăruit cu o neprețuită însușire: ori de câte ori mă găsesc în fața priveliștilor mari ale Naturii liniștite, mă cuprinde numaidecât sau melancolia, sau… somnul, două stări ale persoanei mele, între care niciodată n-am făcut deosebire; căci după cum melancolia e somnul sufletului, tot așa somnul e melancolia trupului; și fiindcă nu-mi era somn, mă hotărâi să rămân melancolic…

Umbra stâncii mele de adăpost înmormântase împrejurările depărtate într-un soi de amurg prea timpuriu, care-și întindea liniștea sa netulburată până la hotarele luminoase ale zilei ce ardea încă în toată puterea caniculară a razelor soarelui… O suflare de vânt răzleață și molatică, furișându-se din ascunzătoarea-i răcoroasă de frunziș întunecos, se abătu fără de veste peste întinderea înflorită din fața mea; iar sub mângâierea ușoară și trecătoare, florile își plecară spre pământ fruntea lor drăgălașă, ca sub farmecul unei sărutări cu dor așteptate; și poate că ceea ce strălucea între foile albastre ale uneia din ele era o picătură de rouă sau… poate chiar o lacrimă de bucurie sau de durere… Oare Ziditorul a toată făptura n-a așezat câte-o scânteie de viață și de simțire în fiece lucru, de la om și până la firul de nisip?… De ce dar n-ar plânge florile sau nu s-ar tângui cu glasuri de vânt? Și de ce, încă, n-ar geme râurile cu eterne suspinuri de ape?… Și era în ceruri atâta strălucire, pe pământ atâta liniște sfântă!…

Un sforăit puternic și un nechezat ascuțit al Pisicuței rupse firul melancolic al cugetărilor mele și mă făcu să sar grăbit și drept în picioare și să alerg iute lângă dânsa; poate că simțise ceva… Cercetai cu de-amănuntul împrejurimile… nu era nimic…

Ba cu una, ba cu alta, soarele se plecase simțitor înspre apus, și întunericul peste curând avea să sosească. Mă pusei deci în cale să-mi iau măsurile pentru siguranța deplină a popasului meu de noapte, lucru pentru care, de altmintrelea, aveam încă destulă vreme la îndemână… Securea părintelui Ghermănuță, ajutată de puterea sălbatică a brațelor mele, făcu minuni… În mai puțin decât s-ar crede, pădurile împrejmuitoare zăceau doborâte la pământ!… Și iarăși, în mai puțin decât i-ar trece cuiva prin minte, în fața peșterii mele și pe întinderea trebuitoare, pădurile desființate se prefăcură într-un val înalt și nestrăbătut de trunchiuri de copaci, încâlcite la un loc cu crengile lor. Pari lungi și deși, bătuți până la pământ în mijlocul valului, străjuiau drepți și neclintiți, cu vârfurile lor ascuțite, creasta zburlită a întăriturilor mele; iar între peretele stâncii și unul din capetele arcuite ale valului meu, lăsai o strâmtă deschizătură, ca loc de intrare și de ieșire. Apoi târâii înlăuntru un munte întreg de vreascuri și de uscături, care ar fi fost îndeajuns să hrănească pentru veșnicie focul nestins pe altarele Vestei…

N-aveam chip, n-aveam cu ce, dar într-un par mai înalt aș fi aninat și clasica înștiințare, pe care Romulus cu atâtea mii de ani o înfipsese, înainte de mine, pe zidul cetății sale: Morietur quicumque transiliet moenia mea… Și iată-mă deci în stare să stau de vorbă, peste gard bineînțeles, cu orice sihastru morocănos și cu patru labe al pustiului munților, ba chiar, la nevoie, să am destulă vreme de a-i frige și ochii cu tăciuni, de cumva s-ar fi încumetat la vreo călcare de domiciliu… Și dacă mai pui la socoteală securea, adică toporul părintelui Ghermănuță, și cele șase focuri ale revolverului meu cazon, apoi înțelege oricine că mă găsii îndreptățit, după ce-mi sfârșii treaba, să mă primblu șuierând, cu mâinile la spate, pe dinaintea iscusitelor mele isprăvi, și să gust în pace deplină fericirile netulburate ale singurătății… Iar când cele de pe urmă raze roșietice ale soarelui de apus poleiau încă hotarele de răsărit ale depărtărilor neguroase, dezlegai pe Pisicuța din pripon ș-o vârâi între întărituri; îi smulsei din zmeuriș și-i adusei, pentru noapte, un braț zdravăn de iarbă fragedă și înflorită, astupai intrarea cu trunchiuri de copaci bine înțepenite și pusei, cu chipul acesta, între mine și pustiu, o stavilă nestrăbătută… Eram acasă la mine. Oricine va trece peste zidurile mele va muri.

Curând scăpătă și soarele după cele mai de pe urmă trepte ale apusului, iar Dumnezeu umplu, în urma lui, cu întuneric, cupa imensă a haosului său, de la cele mai de jos adâncuri ale pământului până la marginile cele mai deasupra ale cerurilor… Și formele schimbătoare ale lucrurilor se topiră și se mistuiră în noapte ca într-o mare întunecoasă și fără de margini… Ceasul de pace și de liniște sună tăcut de pretutindeni, și Firea amorțită își plecă spre odihnă capul său… Tăcerea își întinse adâncul tainei sale până la hotarele cele mai de pe urmă ale nesfârșitului, iar din înaltul cerurilor mâna îndurătoare a Celui-Preaputernic aprinse milioanele sale de stele și, cu lumina lor strălucitoare, călăuzea, pe drumul fatal al veșnicei sale pribegii, calea oarbă a pământului… Susurul domol, prelung și nehotărât al tăcerii mute se ridica peste abisuri, ca o cântare fermecată de leagăn, și lumile dormeau duse pe brațe imense de întuneric… Iar peste tot și peste toate, se aprinse la răsărit, ca o candelă de străjuire, luna plină a sfârșitului de iulie și, prin rariștea neagră a pădurilor, își trimise până la mine întâile luciri fantastice și mișcătoare ale razelor sale argintii, piezișe și reci… Îmi descoperii capul și, plecându-mi fruntea înaintea răsăritului, îmi făcui semnul crucii…

Mă culcai și adormii repede. Când mă deșteptai a doua zi, numai după o clipă parcă de somn, băgai de seamă că soarele fusese cu mult mai harnic decât mine, căci se părea că se înălțase pe ceruri în vârful degetelor și, de peste întărituri, se uita furiș la mine, tocmai în fundul peșterii. Focul somnoros mistuia, fumegând, cel de pe urmă tăciune; Pisicuța, cu câteva fire de iarbă afară din bot, dormita pe toate cele patru picioare ale sale… Dădui în lături stavila de la intrare și ieșii afară din… vizunie. Liniște netulburată în cer și pretutindeni! și nici un vânt din cele patru nu-și părăsise încă culcușul său, spre a învia codrii adormiți. Peste deșertul înalt și plin de lumină al văilor adânci, numai gaia, cu țipet flămând și ascuțit, spinteca văzduhurile ca o săgeată neagră și iute. Și deși ziua era la început, soarele totuși ardea cu putere și prevestea o adevărată zi de cuptor. În zadar cercetai cu privirea întinderea cerurilor până la cele mai depărtate margini ale sale: nici o pată de nor nu plutea peste seninu-i albastru și limpede. Soarele își acoperise fața cu un zabranic de aburi roșietici și stihiile păreau că plănuiesc ceva în încremenirea lor. Astfel luai hotărârea să mă astâmpăr locului, până se va alege la o parte. Potrivit, așadar, acestei hotărâri, urma să îndeplinesc, pe ici pe colea, unele lipsuri ale vremelnicei mele gospodării. Priponii pe Pisicuța într-o așezătură cu iarbă înaltă, mai largă și pe îndelete aleasă; doborâi din nou la pământ alte păduri seculare și, cu trunchiuri pe care nu mă pricep cum de le mai putea pământul geui pe spatele sale, lărgii și înălțai întăriturile mele, până la punctul de a nu-i mai da mâna sfântului soare să mi se oglindească înlăuntru, decât doar la amiază. Vânturile trebuiau să-și sfărâme furia lor vijelioasă de neclintirea zidurilor de lemn ale Genuclei mele; și fie că ciclopii vor fi lăsat sau nu vor fi lăsat urme de trecerea lor pe pământ, știam însă că cerurile și pământurile vor trece, dar… întăriturile mele vor rămânea!… Oricum, dar mă simțeam mândru; și încă cu drept cuvânt; de aceea pășii mai departe spre îndeplinirea altor lipsuri deopotrivă strigătoare la cer. Știam eu, de pildă, câtă vreme era să stau locului? Ș-apoi proviantul pe care-l aveam la îndemână era să-mi fie de ajuns?… Atâtea probleme care se cereau dezlegate numaidecât. Înarmat deci până-n dinți, și cu parul cel ascuțit în dreapta, plecai în pădure după ciuperci… Peste puțin, mă întorsei cu desagii plini de hribi, de râșcovi și de nicoreți; cât despre zmeură, dacă mi-ar fi fost sete, n-aș fi avut decât să întind mâna și s-o culeg chiar de sub labele ursului. Dar ceea ce băgam de seamă în toiul tuturor acestor îndeletniciri ale mele era dragostea ce prindeam, văzând cu ochii, pentru viața de sălbatic… Ba fu chiar un moment, când n-aș fi putut spune cu siguranță dacă vreodată fusesem în altă stare decât în cea de față; și dovadă despre aceasta e că uitasem cu desăvârșire deosebitele forme ale nasului deosebiților mei prieteni din lumea cealaltă. Și mi se părea mie că tot ce trăise altădată sub ochii mei nu putuse fi decât fantasmagoria bolnavă a unui vis sau, cel mult, amintirea neguroasă despre lumea fosilelor vreunei depărtate perioade geologice, despre care sau citisem undeva, sau îmi povestise cândva vreun funebru iscoditor de oseminte vechi și antedeluviane!…

Dimineața trecuse călduroasă și sosi de-amiaza ucigător de arzătoare. Soarele își ridicase de pe față zăbranicul său de aburi roșietici, și, ajuns în răscrucile cerurilor, își cumpănea, parcă neclintit, pe albastrul șters al adâncurilor, discul său alb de lumină topită; iar din ceruri peste pământ, ca din o sită imensă, mâini colosale și nevăzute cerneau o ploaie de foc mistuitor… și pământul părea cufundat într-o genune de flăcări… De prin adâncul văilor, de peste înălțimea coamelor codrului, de pe întinderea scânteietoare a smidurilor înflorite, valuri străvezii de aburi sclipitori se ridicau în unde crețe și, tremurând în zare, se topeau în văpaia înaltă a cerului aprins… În turbarea ei caniculară, arșița miezului înflăcărat al zilelor de iulie mușca cu dinți de foc de pretutindeni și își ostoia setea sa covârșitoare cu cele de pe urmă picături de viață, umede și vii, sorbite din vinele adânci ale lucrurilor… Și, de pretutindeni, toate, într-un susur nedeslușit, sfârâiau a uscăciune!… Codrii uriași, ca o mână de vreascuri netrebnice, se zvârcoleau neputincioși și țipau de usturime înădușită, sub văpaia incendiului universal. Greierul, cântăreț neobosit al zilelor de vară, amuțise, istovit, sub umbra înălțimii ocrotitoare a ierburilor; veverița pusese frâu neobositei sale zburdălnicii și, cuprinsă parcă de neclintirea prefăcută a morții, își mistuise ființa sa în încheietura umbroasă a unei crengi aeriene. Gaia nu mai spinteca văzduhurile cu țipăt flămând și ascuțit, vântul nu mai clătina frunza pădurilor, și nici un fulg de nor nu mai îndrăznea să brăzdeze cu umbra-i subțire înălțimile aprinse ale împărăției focului… Cât despre mine, lungit cum stăteam în fundul cel mai din adânc al peșterii mele, fără teamă de priviri iscoditoare, îmi făceam socoteală cum aș putea împărtăși posterității depărtate deosebitele simțiri pe care le încearcă cineva când e aruncat, de viu și fără păcate, în gurile de flăcări ale Tartarului! Și fiindcă Pisicuța, din iarba înaltă în care stătea înmormântată până la gât, sforăia deznădăjduit, mă dusei s-o dezleg din pripon și s-o aduc între întărituri. Nu mă putui totuși opri de a nu mă desfăta o clipă, privind la lupta uriașă, ce se încinsese între ea și o muscă mare cu spatele lucitoare și verzii, care năzuia, numaidecât, să se adăpostească de arșița dogoritoare a soarelui în umbra umedă a uneia din nările ei; și cu greu ai fi putut hotărî care dintre amândouă erau mai iscusite în strategie, musca sau Pisicuța? Căci, dacă Pisicuța își apăra nasul, scuturând din cap în toate părțile, musca, nu mai puțin, cu o preciziune vrednică de cea mai desăvârșită balistică, ochea și prindea nasul Pisicuței din zbor și se înfunda, cu iuțeala unei săgeți, în adâncul uneia din nările ei; atunci Pisicuța sorbea și își umfla pieptul său puternic cu jumătate din atmosfera pământească; iar când aerul, astfel sorbit, era înapoiat cerului sub forma ruptă și zguduitoare a unei furtunoase note de trombon, musca țâșnea zăpăcită din nara Pisicuței și îi trebuia vreme până să se dezmeticească și să se descurce din ierburile încâlcite în care fusese aruncată, spre a-și găsi din nou echilibrul de luptă… De la o vreme musca își schimbă planul de atac și începu să bată părțile mai slabe ale citadelei, ca și cum, adică, Pisicuța n-ar fi avut nici picioare, nici coadă, nici dinți și, mai cu seamă, darul neprețuit de a-și scutura cu atâta putere pielea spatelor sale, încât geniul strategic al tuturor muștelor universului la un loc ar fi rămas neputincios față de cutremurul prăpăditor al spinării și al coastelor ei… Și, deși eram încredințat că, în cele din urmă, biruința va cumpăni spre partea Pisicuței, mă hotărâi totuși să intru la mijloc, în această epopee măreață și crâncenă ce se desfășura ochilor mei, și dezlegând-o deci din pripon, o condusei, ca o altă zeitate antică, sub egida-mi ocrotitoare înlăuntrul sacrosant al întăriturilor mele!… Iar pornirile războinice și sângeroase ale muștei cu spatele lucitoare și verzii se ostoiră la hotarele umbroase ale pădurii.

Soarele pășise de mult acum peste creștetul stâncii mele de adăpost, și înălțimile din apus își prelungeau repede chipurile lor de umbră deasupra văilor dimpotrivă. Noaptea se vestea grăbită din adâncuri și luna nu pășise încă dincoace de hotarele răsăritului său. În schimb însă, de sub marginile depărtate ale văzduhului, de pretutindeni, nenumărate grămezi vinete de nouri posomorâți, cu frunți îndrăznețe și amenințătoare, se iviră fără de veste și împânziră într-o clipă, de jur împrejur, linia de împreunare a cerurilor cu pământul… Ai fi zis că imense și negre urdii de fantome uriașe urcau, în rânduri strânse, pe înalte trepte de haos, spre asaltul cel mai de deasupra al tăriilor cerești… Un tunet răzleț, răsărit din miazănoapte, răscoli clocotitor nemărginirile rotunde, și un ropot fără întrerupere și nedeslușit vestea, de pretutindeni, apropierea prăpăstioasă a artileriei cerești… O puternică suflare de vânt trecătoare și iute, ca un glas de pieire, strecurându-se printre frunzișuri, se stinse, tânguios și jalnic, în nesfârșitul umbros al depărtărilor… Vijelia își trimisese înainte pe cel mai ager dintre vestitorii săi înaripați… Și, de peste firea întreagă, până la hotarele auzului, într-o clipă se ridică, pe mii de note discordante și totuși armonice, simfonia înfricoșată a frământării și a zbuciumului universal!… Puterile adâncului se treziseră de pretutindeni și, sub ocrotirea oarbă a nopții, își dezlănțuiră asupra pământului îngrozit furia lor prăpăditoare… Uraganele umplură jgheaburile largi ale munților și, ca niște imense puhoaie vijelioase, se rostogoleau prăpăstios la vale; viforul șuiera, gemea și urla în răstimpuri cu glas acum de frunze spulberate, acum de codri zbuciumați, acum de munți cu furie zguduiți pe temeliile lor de cremene eternă… Sclipirile neîntrerupte și orbitoare de lumină frântă ale fulgerelor spintecau, pe linii fantastice și nemărginit de lungi, întunecimile fioroase ale nopții înalte… Și, între cele patru hotare ale nesfârșitului, întinderile oarbe tremurau cu răstimpuri scurte de întuneric și lumină albăstrie sub licăririle fugătoare și iuți ale focului ceresc… Fierbeau văzduhurile și cerurile clocoteau sub descărcările zguduitoare ale tunetelor, și pământul înfricoșat se cutremura nemernic, până în cele mai din adânc ale temeliilor sale, sub ropotul de trăsnete care cădeau asurzitoare prin întuneric, ca niște imense bombe de flăcări, și spulberau, ca și cum ai sufla într-un strop de țărână, frunțile de stânci îndrăznețe ale celor mai semeți dintre munții săi… Și sub zvârcolirea fără de margini a frământării și sub urgia întregului zbucium al făpturii, zăgazurile cerului se rupseră, jgheaburile adâncului se desfundară și, din înaltul întunecimilor, se prăpăstuiră asupra pământului, cu șuier de aer sfâșiat, potopul greu al apelor cerești… Și gemătul vijeliei pustiitoare își amesteca simfonia sa de nimicire cu urletul rostogolirii clocotitoare a șuvoaielor pământului… Iar sub urgia vijelioasă a apelor, stâncile, zguduite din înălțime și smulse de pe temeliile lor de veacuri, se rostogoleau prăpăstios în genunile adânci ale văilor… și sub izbirea lor neîndurată, brazii trufași ai codrilor se frângeau cu glasuri de trăsnet și umpleau depărtările întunecoase și goale cu cel mai de pe urmă răsunet prelung al prăpăstuirii lor de veci!…

Cine știe dacă ceasul cel grozav al împlinirii vremilor de apoi nu sunase acum și dacă nu era scris în cărțile oarbe ale ursitei ca să se aprindă și să ardă osia nemăsurată a lumilor, de la un capăt până la celălalt? Iar temeiurile firii să se prăbușească și să umple, cu pulberea lor măruntă, întunecimile goale și fără de sfârșit ale haosului negru, din care puterea cuvântului dumnezeiesc le scosese spre ființă?

Se poate… Toate se puteau; un singur lucru nu se putea: acela anume ca, odată cu desființarea tăriilor făpturii, să se desființeze și tăriile mele… În zadar viforul, vijelia și uraganele se izbiseră oarbe în clădirea zburlită de crengi uriașe a întăriturilor mele, căci nu izbutiră decât să se sfâșie și să urle de durere și de ciudă… Și parii de sprijin ai îngrăditurii mele de păduri peste păduri, înfipți până-n inima pământului și înalți până la ceruri, cu vârfuri albe de dinți ascuțiți, râdeau prin întuneric de opintirile deznădăjduite ale neputinței lor; iar pe povârnișurile de epică amintire, calde încă de eroismul Pisicuței și de pornirile războinice și sângeroase ale muștei celei mari cu spatele lucitoare și verzii, pânza deasă a apelor cerești era sfâșiată în două de grebănul lung și îngust al muntelui meu de adăpost și, cu iuțeală de vifor și cu clocotiri de tunete, se rostogolea pe două părți spre genunile adânci ale văilor… Și se rostogolea cu stânci, cu iarbă, cu flori, cu zmeuriș, cu toate idilele și iluziile Pisicuței mele, dar, mai ales, cu hribii, cu nicoreții, cu ciupercile, cu râșcovii și cu bureții de tot felul pe care-mi-ntemeiasem nădejdea viitoare a întâmplătoarei mele schivnicii de mai târziu…

Cum însă sufletul meu niciodată n-a fost în stare să ducă prea multă vreme în spate povara ucigătoare a sublimului, și cum puterile întunericului, în urgia răzvrătirii lor, izbise, pe toate glasurile, clapele imense ale claviaturilor făptuirii, aș fi ajuns în cele din urmă să găsesc banală și monotonă această rodomontadă a stihiilor, dacă ele nu și-ar fi tras măsurile tocmai la timp… Poate să fi fost pe la cântători, când urletele vijeliei începură a-și scoborî glasul, și zbuciumul codrilor a se mai potoli; un tunet răzleț încercă, din miazăzi, să mai răscolească clocotitor nemărginirile întunecoase, dar, iute, își stinse neputincios, în tăcerea nopții adânci, duruitu-i depărtat… Artileria cerească scoborâse treptele văzduhului spre lumea cealaltă… Cineva trase parcă în lături perdeaua neguroasă a norilor și, în întunericul cel mai de deasupra al cerurilor, o poartă de senin limpede se deschise spre adâncimile umbrelor albastre și o stea cu lumină tremurătoare își cumpăni, sfioasă parcă, chipul său peste adâncuri… Numai șuvoaiele apelor, nepotolite încă, își mai trimiteau de prin văi, până-n depărtare, vuietul lor nedeslușit și surd… Fiori iuți de vânturi ușoare însuflețeau, în răstimpuri, neclintirea frunzișului negru, și picături de apă mari cădeau grele pe pământ…

Cu vreascuri uscate, puse mai dinainte la adăpost, ațâțai un foc uriaș, și întunecimile îngrozite fugiră să-și adăpostească frica lor la marginile cele mai depărtate ale pământului; iar în bătaia luminoasă a focului, Pisicuța, înfiptă neclintit pe toate cele patru picioare ale sale, cu capul în jos și cu urechile plecate, stătea nemișcată cu încremenirea unei statui de bronz, tăiată pe fund de întuneric; de pe vârful prelins al moțului său din frunte, cele de pe urmă picături de apă ale potopului ceresc se strecurau domol și rar și, lunecând pe jgheabul strâmt dintre amândouă nările ei, cădeau grele pe pământ… Dormea și visa!… „Dormi în pace!” îi dorii eu în gând, aruncându-i poclada pe spate și închingând-o cu tafturul… „Dormi în pace!” Și tot în pace mă hotărâi să dorm și eu în fundul tihnit al vizuniei mele, după ce mai întâi aruncai pe foc, cu trunchiuri cu tot, crengile unui întreg codru de brazi, atâta adică cât să poată el mistui pân-a doua zi; și în pace, prin urmare, dormirăm până-n ziuă și eu și Pisicuța…

Iar a doua zi, când mă deșteptai și mi-aruncai privirile peste împrejurimi, Firea întreagă mi se păru ca răsărită atunci pentru întâiași dată, din sânul adânc al apelor Creațiunii. Atâta era de fragedă, atâta era de virginală! Soarele însuflețea, cu lumina de aur idealizat a razelor sale, picăturile mari și grele de rouă curată, care atârnau pe vârful negru-verde al fiecărei frunze mici și ascuțite de brad; ierburile subțiri și mlădioase, sub greutatea acelorași picături de rouă, își plecau molatic fruntea lor înspre pământ; iar sub căldura soarelui dătător de viață florile galbene, albastre și roșii, ca trezite din somn, își ridicau încet către ceruri potirul lor strălucitor. Un văl străveziu, țesut din fire limpezi de lumină trandafirie și cer albastru, acoperea imensitatea solemnă a nesfârșitului, și imnul tăcerii netulburate se înălța de pretutindeni, ca o rugă de mulțumire către Ziditorul puternic a toată făptura… Numai greierul păgân tulbura în răstimpuri, cu șuier pătrunzător, ceasul măreț de rugăciune, și gaia, ca o săgeată neagră și iute, spinteca văzduhurile largi cu țipet flămând și ascuțit…

Deschingai tafturul Pisicuței, îi luai poclada din spate și, scoțând-o din întărituri, o priponii în zmeurișul pologit încă de ploile nopții, dar care începuse a se ridica pe picioare sub razele acum fierbinți ale soarelui înalt pe ceruri.

Ziua trecu. Trecu și noaptea, și altă zi lumină iarăși cu strălucirea ei liniștea singurătății mele; și altă noapte îngână încă cu cântecul de leagăn al susurului său căpătâiul somnului meu fără de visuri… Dar vine o vreme când Natura te soarbe cu atâta putere neîndurată în adâncul sălbătăciei sale, încât ți s-ar părea că sângele tău stricat și păcătos a fost înlocuit în vinele tale cu sânge de vioaie și ageră jivină a codrilor… Și eu, care mi se părea că plutisem patruzeci de zile și patruzeci de nopți peste toate valurile fără de frâu ale tuturor potopurilor, aveam dreptul să mă uit ca spre o zare depărtată la timpurile de altădată, și să privesc, ca prin sită, la chipurile șterse ale unei lumi pentru veșnicie înmormântate sau, cel puțin, să-mi cercetez barba, spre a mă încredința că nu e nici albă, nici până la brâu și că, prin urmare, nici nu mă ridicasem la treapta vreunui patriarh, ferit prin îndurarea proniei cerești de pieirea a toată suflarea…

Cum însă lucrurile toate au un sfârșit în lumea asta, tot așa avură sfârșit și merindele mele: ouăle, nucile, pâinea, zglăvoacele, merele, perele și boiștenii fuseseră de mult desființate; șipul cu rachiu își dăduse, și el, suflarea sa cea mai de pe urmă, și numai câte un hrib sau nicoreț se mai arăta răzleț, pe ici pe colea, prin vălmășagul imens al calabalâcului meu de tot soiul…

Iată pentru ce, privind cu jale la cei câțiva bureți ce mai rămăseseră, mi se părea că mă aflu înaintea unor„Rari nantes in gurgite vasto”1 Ultimii supraviețuitori în vastul ocean (V i r g i l i u , Eneida).

din clasica antichitate… Atâta numai că, după ce, la prânz, îmi mâncai fripți pe cei din urmă troieni ai mei, nu mai avui, măcar în gând, putința de a mai glumi pe socoteala vreunei depărtate antichități, oricât de clasică ar fi fost ea…

Când soarele scăpătă după-amiază, mă hotărâi, ca un alt Robinson, să cercetez împrejurimile, spre a mă încredința de nu cumva vreo potecă, oricât de îngustă, ar fi tăiată pe coasta prăpăstioasă a muntelui, sau, cel puțin, dacă așezarea locurilor n-ar fi priincioasă urmării mai departe, cu oricâtă greutate, a drumului meu întrerupt. Și, fiindcă Pisicuța ar fi fost în stare să smulgă priponul și să se ia după mine, apoi mă dusei și, dezrădăcinând din munte o stâncă uriașă, ce-mi căzu la îndemână, o răsturnai peste capătul priponului ieșit afară din pământ. Apoi, înarmat până-n dinți și cu parul cel ascuțit ca unealtă de sprijin, plecai să dau ocol muntelui meu de adăpost… N-aș putea spune cum și cât am mers; fu însă un moment când, spre cea mai mare glorie a mea, băgai de seamă că Natura, pe lângă alte multe, mari și foarte înalte însușiri, mă dăruise și cu cele mai de căpetenie talente ale celui mai iscusit dintre alpiniști… Altfel nu m-aș fi putut lămuri cum, fără să-mi pierd cumpăneala o singură clipă, mă trezii deodată acățat pe o așchie de stâncă între cer și pământ, de unde, sub picioarele mele, prăpastia se deschidea neagră, fioroasă și fără fund, iar deasupra capului, peretele drept de stâncă își pierdea creștetul aerian în înălțimile albastre ale văzduhului… Totuși, fiindcă, cu oarecare chibzuială, se putea încă păși înainte, pășii; și, iarăși, fiindcă, cu oarecare îndrăzneală, s-ar fi putut sări peste crăpătura adâncă dintre două stânci, sării; și pășind acum cu chibzuială, acum sărind cu îndrăzneală, mă trezii pe muchia unei opcini pleșuve și largi, la picioarele căreia munții se tupilau smeriți ca niște umilite și sfioase straturi de verdeață.

Mă lungii într-un cot pe iarba moale și spre sărbătorirea deplinei mele biruințe împotriva stavilelor de tot felul, pe care codrul și muntele mi le ridicase în cale, aprinsei o țigară, al cărei fum se înălță, prin depărtările albastre, până sub temeliile înalte ale stelelor lui Dumnezeu… Și, iarăși, fiindcă, de-a puterea fi, trecusem, cu toată alcătuirea ființei mele, spre tagma isteață a jivinelor, apoi cu instinct ager și fără de greș, neabătându-mă adică din cale cu un palmac, măcar, la dreapta sau la stânga, mă întorsei pe același drum la întăriturile mele, unde Pisicuța mă aștepta nemișcată și cu ochii țintă în desișul în care mă văzuse mistuindu-mă… Un nechezat de duioasă mulțumire întâmpină, din parte-i, cu tremolo de bas profund, sosirea mea cu nerăbdare așteptată…

Întunericul sosi repede și, mai mult din obișnuință decât de nevoie, aprinsei focul reglementar de noapte; iar când dădui să scot din desagi sărăcăcioasa mea cină de seară, mă încredințai cu deznădejde că încetaseră, sărmanii, de a mai fi urechea de îmbelșugare a calului năzdrăvan din poveste… Dar, fiindcă flămând, iarăși, nu mă puteam culca, apoi așa turcește cum stăteam dinaintea focului și cu nasul în tăciuni, mă ospătai și eu, după putință, cu nu știu a câta dumnezeiască „fericire”, care glăsuiește că „cei flămânzi se vor sătura”, și potrivit, așadar, și meșteșugului meu de dascăl de gramatică, mâncai și mă săturai la timpul viitor.

A doua zi, în revărsatul zorilor, după o scurtă sfătuire cu Pisicuța, în care îi dădui toate învățăturile trebuitoare, de cum adică urma să calce și să se cumpănească printre stâncile prăpăstioase ale coastelor muntelui, și, după ce, mai ales, căpătai încredințarea că m-a înțeles și că va fi următoare sfaturilor mele, îi aruncai pe spate șaua și peste șa vremelnica mea gospodărie; apoi om și cal, omul înainte și calul în urmă de dârlogi, înaintarăm, pe căi neumblate, spre cele mai de deasupra ale tăriilor cerești. Călăuziți de chibzuială și îmbărbătați de îndrăzneală ieșirăm la lumină… Iar când pustiul larg al opcinii pleșuve, la care ajunsei întreg și nevătămat, mă împresură de pretutindeni cu cercu-i rourat de verdeață scânteietoare, un dor fără de margini îmi cuprinse sufletul și gândul meu se întoarse și cătă cu jind înapoi, spre întăriturile mele părăsite, văduve și pustii… Simțul duios al paternității pentru lucrul mâinilor mele se răzvrăti în mine și mă găseam vinovat că, de frica lipsei ciupercilor măturate de potop, schimbasem o viață patriarhală și tihnită pe o pribegie fără de țintă, către care pășeam pe nestatornice și oarbe trepte de necunoscut… Și multă vreme aș fi intonat în gând jalnice eremiade pe ruinele trecutelor mele fericiri, dacă Pisicuța nu s-ar fi însărcinat să mă trezească din toropeala sentimentală în care mă cufundasem… Smunci frâul, fără veste, ridică capul în sus, privi țintă spre zarea depărtată a opcinii, stătu o clipă nemișcată, apoi necheză ușor; și iarăși rămase neclintită și iarăși privi țintă în depărtare… Mă sculai în picioare, de cum stăteam lungit, și mă uitai cercetător spre unde-și îndrepta Pisicuța privirile… Nu zării nimic; erau însă lucruri asupra cărora Pisicuța nu se înșela niciodată, și mă deprinsesem, prin urmare, a crede orbește în prevestirile ei… Trebuia deci să fie ceva sau cineva. Din adâncul tăcerii, răsăriră deodată mai multe lătrături și, când întorsei capul spre partea aceea, doi câini, cât doi zăvozi de mari, se iviră în fugă de după muchia depărtată a zării și veneau în goană turbată spre locul unde mă aflam eu… Iute sării pe spatele Pisicuței și-mi pregătii, spre apărare, parul ascuțit. Aproape în același timp, de după geana aceleiași zări, o imensă căciulă neagră, teșită la o parte și curmată la mijloc, se arătă săltând în cadență și suind, parcă greoi, pe trepte de aer, înclinarea apuseană a opcinii… apoi două picioare nemăsurat de lungi și arcuite spre afară, prin a căror deschizătură se vedea, larg, priveliștea depărtată a munților dimpotrivă, se iviră numaidecât sub căciulă și, înfigându-se pe rând și la deopotrivă răstimpuri, cu gigantice mișcări de compas, în iarba moale a opcinii, spintecau alene aerul, pe urma câinilor, îndreptându-se spre mine; o ghioagă groasă și lungă fără sfârșit, cumpănită slobod în mâna dreaptă, întregea cele câteva linii puternice ale chipului uriaș, ce se desprindea pe zare. N-apucasem încă bine să mă așez pe spatele Pisicuței, când sosiră și câinii și lupta se începu crâncenă între cele două tabere dușmane… Eu, nu-i vorbă, izbeam cu parul în dreapta și în stânga, dar asta, numai așa, de mântuială, sau, cel mult, spre a mă mângâia cu închipuirea că săvârșesc cine știe ce mare ispravă de cavalerism medieval, că parul meu nu e mai prejos decât lancea vreunui Rinaldo, că Pisicuța e cel puțin strănepoată în linie dreaptă a vreunui Baiardo și că eu însumi prețuiam măcar de două ori cât orice Orlando furioso!… lucruri pentru care întotdeauna am avut o grozav de mare slăbiciune… De altfel, singură Pisicuța era de ajuns ca să țină piept biruitor tuturor câinilor universului… Copitele potcovite ale tuspatru picioarelor sale cu așa iuțeală de fulger scăpărau în toate părțile, trupul ei de șopârlă mlădioasă cu așa iscusită strategie își punea, pe fiece clipă, la adăpost părțile slabe, încât înverșunarea crâncenă a dușmanului cu colții de fier murea neputincioasă la marginea de potcoave oțelite și de dinți ascuțiți ai cercului ei de apărare… Iar când, pe tromboanele largi ale amânduror nărilor sale, își revărsa, în sforăit de vifor, răsuflarea vijelioasă a pieptului său puternic, opcina întreagă se cutremura și zăvozii o rupeau de fugă îngroziți și… iar se întorceau în luptă…

— Hi!… potaie!… auzii pe cineva strigând de departe. Era un cioban tăiat pe linii de uriaș, care venea spre mine în fugă greoaie și care, cu gând de a ostoi câinii, ținea drept ghioagă, ridicat în aer, deasupra imensei sale căciuli, un întreg arbore strujit de coajă și de crengi, dar cu rădăcina neatinsă.

— Hi… potaie!… Și pe fiecare silabă din cele patru ale strigătului său de tunet o însemnase, împungând de patru ori în sus cu ghioaga în văzduhuri!… Dar nu mai era nevoie, căci una din potăi, îndârjită de sosirea stăpânului său, se repezi în pornire turbată și năzui să apuce pe Pisicuța de bot; dar Pisicuța, care în mișcări avea agerimea gândului, iar în faptă iuțeala fulgerului, o și înșfăcă din fugă cu dinții de după ceafă, o ridică în aer și începu a o scutura cu furie; iar când crezu ea că destul a scuturat-o, îi dădu drumul de sus și câinele se simți foarte fericit s-o poată împunge de fugă și să se ascundă, schiolălăind, după picioarele lungi ale stăpânului său; celălalt câine, mai înțelept, socotise de cuviință să-și facă datoria lătrând furios din depărtare.

— Da bine, măi omule, zisei eu, când ciobanul fu lângă mine, ce dracu, voi păziți oile cu lupchi, ori cu câini? Aiștia-s curat lupchi, bre!…

— Da bată-i pustia să-i bată, cucoane, că nu-s lupchi; da iaca așa se reped ei, ori de-i om, ori de-i dihanie; d-apoi că și ‘neata, drept ț-oi spune, c-amarnică vită de cal mai ai!…

— Da nu-i nici un cal, măi omule… că-i curat iapă; numai cât îi iapă de cele din țara harapului și-i amarnică, ce-i drept.

— Amarnică, zău!…
— D-apoi și câinii tăi, dacă se leagă de dânsa, așa, nitam- nisam!…

— Apoi, dă… câini nu-s?… Da drept ț-oi spune, cucoane, că n-am mai văzut de când sunt cal să înșface câinele cu dinții și să-l scuture pe sus; și de-ar hi măcar vrun păcătos de câine… da Chiperiu aista pune lupu la pământ, nu altă.

— A hi punând lupu, bre, da nu iapa mea; ia, vezi tu iapa asta? Într-o iarnă trei lupchi o rupt cu dinții; și tustrei lupchii nu i-o putut face nici măcar o zgârâitură.

— Aîîîra… Cucoane… Da dă… a hi, zău, că-i amarnică tare…
— Da ia să lăsăm vorba asta, măi omule, stâna voastră departe-i de-aici?

— Uite, colo-n vale, zise el arătând cu ghioaga spre apus, de-a curmezișul opcinii…

— Ei, și tu un’ te duceai acu? Nu te poți întoarce cu mine, să mă duci pân’la voi la stână?

— D-apoi, dă, mă duceam până colea-n Goșman după niște oi; ghivornița de-alaltăieri noapte ne-o cam răscolit turma și ne-o răzlețit câteva mioare… Da m-oi întoarce, că doar mai este vreme până-n seară.

Plecarăm, eu călare, ciobanul pe jos, și câinii cât colea, la cuvenită depărtare de Pisicuța.

— Da cum se cheamă locurile pe-aici, bre? întrebai eu, într-un târziu, pe cioban.

— Plaiul Jitioanii, cucoane; da ce? n-ați mai fost niciodată pe-aici?

— Nu; n-am mai fost… și nici acu n-aș hi venit; da m-o prins pârdalnica cea de ghivorniță-n pădure ș-am rătăcit poteca și, uite, horhăiesc așa de câteva zile, fără să știu unde mă aflu.

— Da-ți hi umblând cu vo treabă pe locurile aistea?
— Da nici c-o treabă, măi omule… ba… adică cu treabă; sunt, chipurile, revizor peste păduri ș-am plecat cu revizia prin pădurari.

— Așa… da!?… Sosisem pe muchia povârnișului de apus al opcinii și stâna se zărea devale, într-o poiană ca la o bătaie de pușcă depărtare.

Cum începurăm a scoborî, câinii ne și simțiră și începură a se înșira pe deal în sus, îndreptându-se spre noi, schiolălăind și lătrând furioși; ciobanul le aținu calea cu ghioaga, nu atâta pentru a mă apăra pe mine de ei, pe cât spre a-i apăra pe dânșii de Pisicuța.

— Bună ziua și bun găsit, oameni buni, zisei eu, descălecând lângă stână și adresându-mă celor câțiva ciobani tineri care trebăluiau care încotro, dar mai cu seamă unui baci bătrân care, ajutat de un flăcăuan zdravăn, cu plete unsuroase și lungi, turna într-o zăgârnă pântecoasă jintița caldă dintr-un ceaun negru și larg.

— Mulțumim d-voastră, răspunseră ei toți, cu glas greoi și gros: bine-ați venit!

Și fiecare-și urmă, fără să se stingherească, treaba începută; care turna zăr pentru câini, într-un fel de chersin larg și unsuros; care potrivea scoarța întreagă a unui brad despoiat, pe acoperământul tupilat al stânii zdruncinate de furtună; care arunca de mămăligă un ceaun uriaș, pe niște lespezi înalte, orânduite ca niște pirostrii în jurul unui foc viu de crengi uscate; care așeza pe comarnic, ca să se zvânteze, un caș rotund și mare cât un pântece de patriarh…

— Da venit-ai, mă Văsui, întrebă baciul cel bătrân, turnând jintița în zăgârnă, pe ciobanul care se întorsese din drum cu mine; găsit-ai mioarele, mă?

— D-apoi, c-am apucat să mă duc numai până colea-n opcină, și m-am întors cu dumnealui să-i arăt stâna; da m-oi duce eu mai amu, că doar mai este vreme până-n seară.

— Apoi du-te, mă, și vezi de nu li-i da cumva de urmă; să nu le hi spârcuit vreo dihanie, dare-ar gălbeaza-n ele; du-te și vezi pin poienile Goșmanului ori a Răchitișului; de nu-i da acolo peste ele, urcă până-n Dealu Negru, că pe-acolo ați umblat cu oile înainte de ghivorniță; ia cu tine pe Chiperiu și pe Tătaru, și vezi de vină pân’ deseară.

Și peste câteva minute, și picioarele nemăsurat de lungi, și imensa căciulă neagră, teșită la o parte și curmată la mijloc, și ghioaga dintr-un arbore, cumpănită slobod în dreapta lui Văsui, și cozile flocoase și țanțoșe în aer ale lui Tătaru și Chiperiu se mistuiră după sprânceana înaltă și verde a opcinii din răsărit…

Iar baciul cel bătrân, până ce nu-și mântui de turnat jintița prin zăgârne, până ce nu le atârnă pe toate de câte un cui de lemn, ca să se scurgă fiecare în câte un budăi deosebit, până ce nu-și clăti mâinile cu apă și le șterse de poala unsuroasă a cămășii încinse peste mijloc cu un chimir lat și bătut cu ținte de alamă galbenă, aproape nici nu se uită la mine.

Când însă își mântui treaba de-un capăt, băgă toată mâna dreaptă, aproape până în cot, tocmai la fundul chimirului și, gheboșându-se oarecum, scoase o lulea de lut odată roș, dar înnegrit acum de fumul cât suferise; și, tot din chimir, scoase afară un boț de hârtie unsuroasă, în care avea tutun; desfăcu hârtia cu sfințenie, înfipse în ea două degete, luă tutun și puse în lulea; strânse hârtia cu îngrijire și-o puse la loc în chimir; apoi veni lângă foc, unde stăteam eu, și, luând cu aceleași două degete un cărbune, fără teamă de mușcătura arsurii, îl așeză metodic în lulea, deasupra prafului negru de tutun.

— Da-ți hi viind de departe, domnișorule, mă întrebă el, cu luleaua între dinți; umblați cu treabă pe la noi? încheie el întrebarea, apăsând cu unghia policarului cărbunele peste tutun și scuipând cu măiestrie printre dinți deasupra focului.

— Și de departe și cam cu treabă; numai cât nu-mi era treaba pe-aici; ia ghivornița cea de-alaltăieri noapte m-o apucat în pădure, ș-am rătăcit poteca; de nu dădeam peste Văsui al d-tale în opcină, cine știe pe unde mi-ar fi mai sticlit ochii!..

— Și de-aicea, unde chitiți să mergeți?
— D-apoi, dă, moșule, știu eu? ia, încotro se poate merge; când rătăcești, rămâi în voia drumului, nu drumul în voia d-tale.

— De asta, așa-i, domnișorule.
— Da-n sfârșit, aș vrea să ies undeva la lumină, moșule; pe unde s-ar putea merge la Tazlău?

— D-apoi, dă, domnișorule, drumuri or hi ele multe, numai cât îs toate cu depărtare și-s locuri tari; ș-apoi, după oara dealaltăieri noapte, s-or hi desfundat potecile și nu s-or hi liniștit apele; da apele ca apele, da n-ai să poți trece Tazlăul la vremea asta, că toate apele dau în el, și-a hi viind devale cu schinare, ca un balaur…

— Și-i departe Tazlăul de-aici?
— D-apoi că pe-aicea nu-i Tazlău; numai cât cracii lui îs pe- acolea pe-aproape; iaca, urmă el arătând cu mâna spre răsărit, în două părți deosebite, iaca, un crac iese de colea, de sub Poiana Rotundă și unul de dincolo, de sub poienile Goșmanului; da nu-i vorba de cracii lui, că doar n-ai să treci peste ei; ca s-ajungi la sat trebuie să treci peste Tazlăul cel mare, și socot că nu l-ăi putea trece, că nu se ostoiește el cu una, cu două, când vine mare.

— Da-l trec călare, moșule.
— Da te mătură Tazlăul, domnișorule, ca pe-o așchie, cu cal cu tot, răspunse moșneagul cu oarecare mândrie, atins parcă în amorul lui propriu; și pufăind o dată din lulea, scuipă printre dinți mai cu măiestrie și mai departe peste foc.

— Bine, moșule, asta o s-o vedem noi; da când a fi să plec mâini-dimineață, o să te rog să-mi dai doi flăcăuani de-ai d-tale care-or fi mai voinici, să mă ducă pân-în sat; o să le fac cinste și lor și d-tale.

— Auzi, mă Huțane, t-ei prinde tu cu Sgribincea să-l duci pe d-lui pân-în sat devale? zise el, adresându-se la un soi de doi atleți, care stăteau cinchiți și tăcuți pe lângă foc, în așteptarea mămăligii.

— Da om merge, că doar i-o palmă de loc, răspunseră ei, fără măcar să întoarcă capul.

— Ei, vezi, moșule, că ei nu se tem de Tazlău ca d-ta?…
— D-apoi, dă, ei nu s-or hi temând, c-aiștia doar îs de cei care umflă șuvoiu-n brațe și urcă cu el la deal.

— Da d-ta crezi că iapa mea nu umflă șuvoiu-n brațe?
— D-apoi, dă, domnișorule, știm noi ce-a hi mai umflând iapa d-tale? zise el sculându-se de jos; și scuturându-și de unghia policarului luleaua de scrum, o vârî la loc în chimir.

— Mă Cârță, urmă el, strigând către un flăcăuan lung, care de-abia se cinchise și el pe lângă foc; mă Cârță, da ce te-ai lăsat pe vine, ca-n ziua de Paști? Ia vezi de-o țâ’ de mojdei, că, ia, Bedreag îi gata cu mămăliga.

În adevăr, Bedreag, un flăcăuan chipeș cu pieptul puternic și desfăcut, cu fața dogorită de fierbințeala focului, ridicase de pe lespezi ceaunul uriaș și, cumpănindu-l de toartă cu stânga, iar de fund sprijinindu-l cu dreapta, îl răsturnă spre o petică unsuroasă și groasă, și, din tiparul lui negru și fierbinte, se rostogoli, ca o stâncă ruptă din munte, o gigantică mămăligă, care-și-ntinse imensitatea sa rotundă până sub gurguiul opincilor lui Cârță; Cârță se feri în lături și, ridicându-se, nu atâta după îndemnul moșneagului, pe cât ca să facă loc mămăligii în poiană, intră și se mistui în fundul stânii.

— Da unde, păcatele, a mai hi și cel usturoi, moș Căpățână? unde, naiba, l-îndosiși, de nu dau peste el? se auzi Cârță din fundul stânii, strigând cu glas trăgănat și gros către moșneag.

— Ia vezi, mă Cârță, să nu te apuce de nas de sub cel chersân crăpat; ori, vezi, că l-or hi mâncat pâșii as-noapte și te-or hi lăsat cu dinții la stele. Și vezi de mai închipuie și ceva pentru musafiri, că doar nu ți-a hi mas numai ție șoarecii în pântece.

Peste puțin, Cârță se arătă cu două scafe mari de lemn, una aproape plină cu mojdei, alcătuit din apă și usturoi ucis cu coajă cu tot, alta cu felii mari de urdă și de caș, într-o baie, până la mijloc, de zăr cald.

— Da unde-i lingura, măi, uititule, băgă de seamă moșneagul, când puse Cârță scafele lângă mămăligă. Ori crezi că-i toată lumea, ca tine, cal, să-și moaie botu-n zăr și să beie?

— Ce nu dai pace băietanului, moșule? zisei eu, adresându- mă moșneagului.

— He! He!… C-apoi, doar unu-i Cârță Abrudeanu, sereacu. Când își primenește opincile, din Paști în Crăciun, ori s-alege cun picior desculț, ori cu târsânile bălălăind; da de-nfulicat nu mai are pereche pe fața pământului.

Și Cârță iar se mistui în fundul stânii.
— Da unde puseși lingura, moș Căpățână? se auzi Cârță strigând din nou către moșneag.

— Ia vezi, mă, c-a hi pe comarnic, printre cei cași. Și Cârță se întoarse cu o lingură lipovenească, scurtă-n coadă și lustruită cu roș, în formă de lingura zânei, pe care o vârî în zăr printre feliile de urdă și de caș.

Bedreag scoase din brecinar o ață lungă și groasă și, c-o destoinicie de matematic, apăsă meridiane și paralele pe hemisferul cald al mămăligii, și mămăliga se desfăcu, risipindu-se, în fierbinți… corpuri geometrice.

Și făcându-se toți roată împrejurul mămăligii, își trase fiecare înspre dânsul partea sa; iar moș Căpățână așeză la mijloc scafa cu mojdei.

— Da-ți ospăta o țâ’ și ‘neavoastră, domnișorule, zise el, îndreptându-se spre mine, care stăteam mai deoparte, și aducându-mi într-o mână o bucată de mămăligă, iar în cealaltă scafa cu feliile de urdă și de caș.

— Bucuros, moș Căpățână, oi ospăta; numai cât se vede că d-ta mă iei drept Chiperiu ori Tătaru, de mi-aduci mâncare deoparte; ia pune, te rog, scafa și mămăliga mea colo, la rând cu d-ta; se vede că mie nu vrei să-mi dai mojdei?

— Da ne rugăm de iertare, domnișorule, noi chiteam că…
— Rău chiteai, moș Căpățână, zisei eu tăindu-i vorba, rău de tot; și, drept pedeapsă că ai chitit așa de rău, o să mănânci d-ta partea mea de caș, și eu partea d-tale de mojdei.

Și mă și așezai turcește între Cârță și Bedreag.
— Da poftim, domnișorule, zise moșneagul, scărpinându-se peste căciulă în creștetul capului și așezându-se și el la rând, bucuros, poftim, numai… dă…

— Dă, nedă, ia să te văd cum mănânci d-ta, moș Căpățână, mămăligă cu urdă, că uite eu cum mănânc mămăligă cu mojdei.

Și, după toate regulile celui mai deplin comunism, începui a mânca… Multă vreme însă după aceea n-am mai mâncat mojdei cu mămăligă…

Și moș Căpățână, cunoscându-se greșit, mușca tăcut din mămăligă și din caș, sorbind zăr cu lingura cea roșie și scurtă-n coadă.

— Ei, hai, moș Căpățână, gustă și d-ta din mojdei, că doar eu am glumit; mai lasă cea urdă, că-i fi sătul de frupt de oaie.

— Da poftim, domnișorule, poftim, că noi mâncăm de toate; dă… chiteam și noi să-ți dăm bucate mai subțiri.

— D-apoi mai subțiri decât mojdeiul, moș Căpățână, ce bucate mai vrei; uite, apă goală cu mămăligă caldă…

Și moș Căpățână începu a întinge și el în mojdeiul pe sfârșite.

Când ne lungirăm, ca după-masă, care-ncotro, pe unde găsirăm oleacă de umbră, moșneagul veni lângă mine, care mă așezasem între Huțan și Bedreag și aprinsesem o țigară. Moș Căpățână își scoase și el, cu ceremonialul obișnuit, luleaua și hârtia cu tutun din chimir.

— Ia fă-ncoace cea hârtie, moș Căpățână, zisei eu întinzând mâna spre moșneag.

Îmi dădu hârtia; scosei un pachet de tutun, căci aveam îndeajuns, îl desfăcui și i-l pusei în hârtie.

— D-apoi aista a hi de cel bun, domnișorule, observă moșneagul uitându-se cercetător la tutunul ce-i dădusem.

— Bun, rău, pune și d-ta-n lulea și trage-i, că doar tot fum are să iasă.

Ceea ce moșneagul făcu, fără să-l mai îndemn de două ori.
— Dacă nu v-ar hi cu supărare, zise moșneagul, lungindu-se într-un colț și uitându-se țintă la mine, v-aș întreba ceva.

— Nici o supărare, moșule, de ce să mă supăr?
— Parcă v-aș hi văzut undeva; nu sunteți de la Cheatră?
— Ba drept de-acolo, moșule; da cum se face de mă cunoști d-ta de la Piatra?

— D-apoi n-ați apărat d-voastră cu Enescu, la giurați, amu un an, pe niște hoți care-o fost prădat o stână?

Lucrul era adevărat.
— Ba da, moșule, da ce-i cu hoții aceia și cu stâna?
— D-apoi că doar stâna noastră era cu paguba și tot cu paguba o și rămas; că doar hoții o scăpat basma curată, ca niște fete mari; și tot noi și cu vina, și cu gloaba.

— Așa-i, moșule, mi-aduc aminte; numai cât eu nu-s advocat; ia, mă luase și pe mine, așa, lude printre călărași, că doar la giurați și dumneata poți fi advocat. Da blăstămatul cel de Enescu, acela o-ntors capul giuraților, de i-o făcut scăpați pe tâlhari, c-acela știe toate șurubăriile și-ți face din alb negru, și din negru alb.

— D-apoi că și dumitale cum îți mai melița gurița! de parcă-ți sufla Aghiuță la ureche, nu alta, zise moșneagul clătinând într-o parte și-n alta capul cu căciulă cu tot, în semn de mustrare, și, pufăind o dată din lulea, scuipă printre dinți, până peste gurguiul opincilor lui Bedreag.

— Ei, și nu cumva pentru asta ai să-mi porți ponos? Ce vrei, moșule? Așa-i legea: orice vinovat trebuie să aibă un apărător și, dacă scapă, norocul lui.

— D-apoi, vezi că legea-i proastă: cine-o făcut-o n-o avut cap, domnișorule; eu chitesc că giurații aceia îs puși acolo numai ca să le deie drumul hoților.

Și fiindcă, de-aș fi discutat cu moșneagul în contradictoriu, mă temeam să nu mă rămână, schimbai cu meșteșug firul vorbirii, fără să schimb și tema.

— Și hoții erau de pe-aici de pe-aproape? i-ați cunoscut?
— Da cum nu, domnișorule; niște potlogari din Calu-Iapa, feciori — chipurile — de gospodari… ne-o golit stâna de urdă și de caș, ba ne-o luat și câteva mioare, de le-o fript mai încolo, hăt, în pădure.

— Dă, moșule, unde-s bucate, și pagubă, încheiei eu sentențios; da, mă rog, apă de unde beți când vi-i sete? întrebai eu spre a schimba vorba.

— Apoi, ia de-acolea, din vale; este un șipot sub o rădăcină de brad; mă Huțane, ia răpezi, că ești mai sprinten.

— Apoi că mă duc și eu cu Huțan, moșule.
— Poftim, voia la dumnevoastră, domnișorule. Și, sculându-ne de jos, plecarăm împreună; dar până să facă Huțan un pas, eu făceam trei, și totuși mergeam alăturea; cu regula asta ajunserăm într-un desiș de brazi mărunți, în mijlocul cărora se ridica unul de două ori secular, de sub ale cărui rădăcini un fir subțire de apă limpede și rece se scurgea pe un jgheab așezat acolo de ciobani; băui până simții că am ucis setea pe care mi-o deșteptase arșița sărată a usturoiului și, întremați, ne întoarserăm la stână și eu, și Huțan.

Schimbai priponul Pisicuței mai la umbră sub poala pădurii și tot la umbră mă lungii și eu, cu capul pe șa și, beat de usturoi, adormii într-o clipă.

Și cine știe cât aș fi dormit, dacă un strănutat neobișnuit nu m-ar fi izbit drept în ureche. Când deschisei ochii și întorsei capul, un țap c-o barbă de patriarh și cu niște ochi holbați, în floarea frunzei de varză, mă mirosea cu de-amănuntul și, sub emanațiunile nevăzute, dar puternice, ale usturoiului meu, scutura din cap și strănuta disperat. Turma sosise de la pășune și odată cu ea sosi curând și noaptea. Focuri se aprinseră în poiană și, peste puțin, liniștea se întinse pretutindeni… Adormirăm cu toții. A doua zi, în revărsatul zorilor, însoțit de Sgribincea și Huțan, apucai, peste munții din răsărit, drumul Tazlăului.

LA TAZLĂU[modifică]

…Un pitic și doi giganți!… Cam așa înfățișare, cel puțin, trebuie să fi avut eu între Sgribincea de-o parte și Huțan de cealaltă, deoarece, cu tot prisosul de înălțime ce s-ar fi cuvenit să-mi dea spatele Pisicuței, capetele noastre, a tustrei, nu se ridicau totuși în văzduh mai sus unele decât altele; ba mi se pare chiar că fundul pălăriei mele, cu toate silințele ce-și dădea, nu izbutea nici întrun chip să se înalțe dincolo de curmătura căciulilor vreunuia din ei… Și până ce Sgribincea să-și deschidă o dată lărgimea imensă a pasului său greoi și rar pe întinderea de mușchi verde a plaiului rourat, biata Pisicuței își cheltuia jumătate din gebeaua întregii sale vieți, țesându-și iute la suiș mersu-i harnic și mărunt; și, până ce Huțan să-și ia suflet, sorbind văzduhurile dintr-o dată în pieptul său puternic, o întreagă vijelie s-ar fi putut alcătui din răsuflările la un loc, ce izvorau zgomotoase și repezi pe nările înfierbântate și larg deschise ale Pisicuței, sub truda opintirilor la deal…

Iar când, pe muchia verde a opcinii, ne întâlnirăm în față cu soarele ce-și înălțase deplin, peste sprânceana răsăriteană a pământului, discul său înflăcărat, chipurile noastre de umbră se lungiră în aer trecând pe deasupra stânii și se deșirară mistuinduse pe zările depărtate ale munților din apus… Lumina răsăritului scălda fețele noastre și, sub văpaia curată a ei, cei doi uriași se înfățișară transfigurați privirilor mele! Cu atât de neînchipuit farmec se amestecau sclipirile de aur antic ale razelor soarelui în pletele lor negre, bogate și lungi, așa de fraged înflorite se arătau ochilor mei trăsăturile bărbătești și pline de viață ale chipului lor puternic în bătaia de flăcări piezișe a răsăritului trandafiriu!…

Și, fiindcă Pisicuța, ori de câte ori o lua prea repede din loc, obosea numaidecât, apoi o oprii un minut pe zare spre a-și mai lua suflet. Huțan și Sgribincea se opriră și ei.

— Măi flăcăi, le zisei eu când fu să plecăm din nou, măi flăcăi, ia căutați de mai răriți cel pas, că cu mersul vostru aveți să-mi oftigiți iapa până-n Tazlău; ș-apoi socot că turcii nu ne-or fi alungând de la spate.

— Așa-i, cucoane, da vezi ‘neata că, de-om merge așa pe- ndelete, apoi ne-apucă noaptea-n pădure și n-om putea trece Tazlăul cu lumină, că-i departe și locurile-s tari.

— Noapte, nenoapte, tari, netari, voi să mergeți așa ca să nu-mi oftigiți iapa; și vedeți, bre, de alegeți și voi un drum mai trăgănat, că — după ce văd eu înaintea mea — apoi avem de străbătut până-n sat un tartar întreg de munți și mă tem să nu mă lase iapa-n drum cu șaua-n spate.

— Apoi dă, cucoane, răspunse tot Huțan, pân-om da din sus de Preluce, în dreptul Rotăriei, om tot urca ș-om tot scoborî, că, până-n sus de Preluce, n-om putea merge pe vale — că-i valea strâmtă și plină de stânci; da de-acolo-nainte, dac-a da Dumnezeu ș-om trece cu lumină peste Tazlău, apoi mergem până-n sat tot pe drum de hodină.

— Ș-o să suim multe dealuri, măi Huțane?
— Apoi urcăm numai pe Goșman și pe Negru; ș-apoi suim pe Geamănă, de-acolo apucăm plaiu și dăm devale-n Preluce.

— Da ce mâncare-s Prelucele tale, bre?
— Ia niște poiene-ntre dealuri, mai jos de Durău.
— Da de ce Durău spui tu, mă Huțane? Eu știu că Durău-i la poalele Ceahlăului; ori poate-i fi umflat tu Ceahlăul în spate, cu Durău cu tot, și l-ăi fi strămutat pe meleagurile tale.

— Apoi a hi Durău, și pe-acolo, cucoane; da la noi se cheamă Durău, unde curge apa-n jos de pe stâncă, preț, așa, ca la două staturi de om înălțime.

— Da ce ne-om face noi, mă Huțane, bagă de seamă Sgribincea, dac-or hi revărsate Prelucele?

— Ei, ce ne-om face?… ia ce ne-am mai făcut, mă Sgribincea; ne-om vârî și noi în apă pân’ la brâu ș-om ieși devale-n sat.

— Noi… da’nealui?
— Ei!… ‘nealui îi călare, și doar știu că nu s-a-neca de călare tocma-n Preluce; greu a hi pân-om trece Tazlăul, că, vorba lui moș Căpățână, a hi vinind cu schinare ca un balaur.

— Bre, zisei eu după un minut de gândire, da n-am putea noi să ținem cumva coama dealurilor pân’la Prelucele voastre, fără să mai tot urcăm și să tot scoborâm la tihărăi?

— Ba cum nu, cucoane, s-ar putea; numai, vezi ‘neata, că lucru-i cu depărtare mare; din plaiu Gitioanei ieșim în poienile Gușmanului, după aceea dăm pe la fundul Negrului în poienile Gemenii, apoi apucăm plaiu și scoborâm devale-n Preluce; numai, vezi ‘neata, că asta-i treabă măcar de două zile și noi n-om putea, că mâini trebuie să him înapoi la stână, răspunse Huțan, care citea ca pe carte geografia muntelui.

— Apoi, dacă-i așa, apucați și voi, măi flăcăi, pe unde știți; numai cât vedeți de mă scoateți și pe mine și pe iapă teferi pân’la Tazlău.

— Apoi, dă, cucoane, așa chitim și noi, dac-a da D-zeu. Și fiindcă ei amândoi chiteau tocmai așa cum era să dea D-zeu, apoi, după un minut de odihnă pe zarea dealului, descălecai și începurăm a scoborî la vale.

Curând desimea codrilor ne sorbi în adâncurile sale nestrăbătute și, rareori numai, câte un strop de cer albastru sau câte un fulg de lumină mai picurau răzlețe, din înălțimile încâlcite ale bolților de crengi, peste umerii și peste capetele noastre. Ploaia măturase de pe coastele muntelui orice urmă de potecă și numai hogașurile săpate de puhoaie se mai țeseau iute între ele, ca niște tăieturi adânci în prundișul galben al povârnișului repede. Pe alocurea, arbori uriași, a căror bătrânețe șubredă nu se putuse împotrivi vijeliei de-acum câteva nopți, zăceau răsturnați la pământ în toată nemăsurata lor lungime și, cu trunchiuri pentru veșnicie adormite și cu crengi hrentuite în prăpăstioasa lor cădere, iezeau scoborâșurile încă umede și lunecoase ale muntelui… Om și cal trebuia deci să ne îndeletnicim cu sprintene mișcări de capre sălbatice, spre a sări sau pe deasupra, sau spre a ne furișa pe dedesubtul neîndurat al stavilelor ce ne tăiau mersul… Și de unde Sgribincea și Huțan treceau dintr-un singur pas gigantic peste rotunjimea înaltă a brazilor răsturnați, eu, dimpotrivă, întrebuințam toate meșteșugurile celei mai chibzuite cumpăneli, spre a trece teafăr și nevătămat peste greutățile de tot soiul, îngrămădite de vijelie în calea mea; cât despre Pisicuța, care se deprinsese a se ținea de mine ca un câine credincios, o lăsasem slobodă, și ea, pentru a-mi dovedi că încrederea mea într-însa nu fusese zadarnică, apoi cu atâta pricepere își alegea linia de scoborât, cu atâta iscusință își înțepenea copita fină a piciorului său subțire în lunecușul viclean și repede al povârnișului, cu atâta agerime și ușurință trecea ca în zbor peste stavilele înalte ale copacilor din calea sa, încât chiar Sgribincea, care, dintr-un singur pas, ar fi străbătut prăpăstiile dintre doi munți, nu-și putu păstra obișnuita nepăsare, înnăscută munteanului îndeobște și lui îndeosebi, și, minunându-se de o măiastră săritură a Pisicuței peste un arbore răsturnat:

— C-amarnică iapă mai ai, cucoane, drept ți-oi spune, zise el sub îmboldirea unei neprefăcute admirațiuni; ia uite, mă Huțane, urmă el, cum sare iapa naibii peste copaci, parcă are pe Sarsailă-n pântece…

— Măi așa, mă!… Parcă-i de cele de la comedii; da de unde naiba dăduși ‘neata, cucoane, peste vita as’ de cal? C-amarnică dihanie de iapă-i, drept ți-oi spune… Cu asta n-ai habar, că te scoate de la greu și de la nevoie…

— Apoi, măi flăcăi, asta-i iapă din soiul lui popa Gheorghe din Călugăreni, răspunsei eu cu mândria cuvenită. Auzit-ați voi de popa Gheorghe din Călugăreni ce soi de cai are?

— Din soiul lui popa Gheorghe!… Ehei!… apoi am auzit și noi, cucoane, că popa acela are un soi amarnic de cai; amu pricep eu de ce zboară ca o ciută peste copaci… Îi din soiul lui popa Gheorghe!… halal vită de cal!…

— Amu, adaugă Sgribincea, om vedea noi, mă Huțane, dac- are să zboare și peste Tazlău cum zboară peste copaci…

— Da asta zboară, mă Sgribincea, și peste puhoiul Bistriței, cu ‘nealui cu tot, că doar asta-i curat pajură, bre, nu-i iapă ca toate iepele. Dacă-i de-a lui popa Gheorghe, ce-ți mai bați capu!…

De la sine se înțelege că eu, prin împuternicire din partea Pisicuței, primeam în numele ei și mă îngâmfam de toate laudele ce, cu drept cuvânt, se aduceau atât neamului strălucit din care se trăgea, cât și marilor ei însușiri de pricepere, iscusință și agerime.

Târâș, grăpiș, scoborârăm Gitioana și ne trezirăm în fundul strâmt al unei văi, prin care curgea cracul de miazăzi al Tazlăului; cu alte cuvinte, de pe întinderile senine, largi și pline de lumină ale plaiului înalt, ne găsirăm deodată prăpăstuiți în tainele pline de umbră și întuneric ale fundului pământurilor!… încă un pas, și am fi sosit poate la lăcașurile tihnite și de veci ale celor ce nu mai sunt… Atât de netulburată tăcere ne împresura de pretutindeni, așa de asemănătoare cu zborul umbrelor din altă lume fluturau prin aer închipuiri ușoare de întuneric și de lumină mută, așa de încruntat luneca înspre adâncuri, cu ape posomorâte, cracul negru al Tazlăului, printre maluri putrede de frunziș înalt, zăstit de veacuri în acea nețărmurită și pașnică domnie a morții!!…

Sgribincea și Huțan pășiră; eu, făcându-mi vânt, sării, iar Pisicuța zbură peste lărgimea îngustă a apelor lui, care-și curgeau neoprit și repede drumul lor înspre adânc… După un minut de odihnă, începurăm a urca spre plaiul Goșmanului, cu aceleași stavile ca și la scoborâtul Gitioanei, dar mărite prin însași împrejurarea suișului prea pieptiș și lunecos; și, cu toate acestea, Huțan și Sgribincea, în loc să urce, păreau că scoboară; eu chemam în ajutor toate tufele ce-mi cădeau la îndemână, spre a putea urca coastele frământate ale muntelui; iar Pisicuța zbura pe deasupra stavilelor dealului ca un grifon înaripat… Doar nu degeaba se trăgea ea din soiul vestit al lui popa Gheorghe din Călugăreni!… Când fu soarele la prânz, sosirăm și noi în lumina largă a coamelor Goșmanului, și foamea ne și călcă din urmă. Sgribincea își luă gluga din gât, scoase din ea câteva dărăburi zdravene de mămăligă rece, un coșcogea boț de urdă învelit în niște foi mari de brustur lat și ceva sare din nodul murdar al unei petici; usturoiul, nelipsitul usturoi se arătă la iveală și el cu căpățânile lui zdrențăroase, pline de noduri și mustecioase; apoi Sgribincea așternu iarba plaiului verde drept față de masă, ne făcurăm roată-mprejur și, după câteva minute, eu, cel puțin, alene și sătul, mă găseam răsturnat într-un cot pe mușchiul moale ca o saltea și, cu țigara-n gură, priveam cu mulțumire de artist la pitorescul cu care surpăturile de mămăligă oacheșă, speriate cu câte un strop de urdă albă, se rostogoleau la răstimpuri deopotrivă de rari, ca și spre fundul unor prăpăstii, înspre adâncul gâtlejurilor încă flămânde ale lui Sgribincea și Huțan!…

— Amu, zise Huțan, sculându-se de jos, frecându-și cu mulțumire palmă de palmă și făcând să curgă o ploaie de ciuciuleți negri în iarba verde a plaiului, amu om putea merge, cucoane; doar om apuca să trecem cu lumină peste Tazlău, că, de unde nu, apoi mânem în pădure și noi n-om putea, c-avem grabă mare să ne întoarcem dimineață la stână.

— Da sfârșește-odată, măi Huțane, cu cea grabă a ta, zisei eu, prefăcându-mă cam supărat; ce tot grabă, grabă?… Când t-ei întoarce, pune și tu din Tazlău un pas pe Geamănă, unul pe Goșman și altul pe Gitioana și, din trei pași, iată-te la stână… Ce tot grabă… grabă?… Ia, mă rog slăbește-mă cu graba ta; când om ajunge, om ajunge și pace bună… doar știu că n-am să-mi oftigesc eu iapa pentru gustul tău; doar asta-i iapă de soi, bre…

— Dă… — răspunse Huțan, înțelegând gluma — chiteam și noi… da om face și cum zici ‘neata.

Sgribincea strânse în glugă rămășițele prânzului, își anină gluga în gât și începurăm a scoborî cu toții spre Pârăul Negru, un fir subțire de apă ce iese de sub cele din urmă poale ale Răchitișului și-și face loc printre Goșman și Dealul Negru, până la vărsarea lui în Tazlău, mai sus de Duruitoare, la piciorul de miazănoapte al Goșmanului. Tăiarăm repede peste Dealul Negru și, după un scurt popas dincolo de povârnișurile lui stâncoase și repezi, începurăm a urca spre plaiul Gemenei. Când începu soarele a cumpăni dincolo de-amiază, ieșirăm în largul plaiurilor acestui munte mai mărunt decât Goșmanul din stânga și mai răsărit decât Șoimul de pe dreapta sa.

— Uite, mă Huțane, auzii deodată pe Sgribincea strigând, uite, mă, ori aceea nu-i Călina lui Drăgan din Rotărie?

Când întorsei capul spre unde arăta Sgribincea, zării în depărtare o femeie venind repede și sprinten de-a lungul plaiului, spre noi.

— Ba chiar ea, răspunse Huțan, după un minut de cercetare cu privirea; da ori ce-a hi căutând pe-aici, coțofana naibii?

— Dă, mă, știu eu?… Da ne-a spune ea amu, când om lua-o la cercetare.

Femeia sosi lângă noi. Și Călina lui Drăgan din Rotărie nu era tocmai o coțofană… Subțirică și năltuță, cu obrajii rumeni, rotunjori și grăsulii; cu sânuri ce te împungeau în ochi de sub cămașa-i albă, curată și deschisă la piept, dar înnodată sub bărbie cu un șiret de arnici roș, ale cărui capete cu canafuri atârnau slobode în jos, cu o ademenitoare neregulă; cu părul ei negru răscolit pe tâmple și pe fruntea-i netedă, cu o ispititoare neorânduială; cu cârpa-i roșie de pe cap, întocmită cu măiestrie de mâna iscusită a întâmplării; cu ochii ei căprii și mari, însuflețiți de văpaia unui sânge pătimaș; cu gura ei mică și înflorită; cu dinții ei albi și cu nasul ei fin, drept și cu nări neastâmpărate… Călina lui Drăgan din Rotărie nu era tocmai o coțofană…

— Cale bună, fa Călino, zise Sgribincea, tăindu-i drumul; da unde naiba o plecași tu, fa, așa cu sloboda, de răsai tu din Rotărie tocmai pe Geamăna, parcă te-ai strămuta de pe vatră pe cuptor? Cum ai trecut tu peste Tazlău, fa Călino?

— D-apoi că l-am trecut eu Tazlăul de-amu vreo trei zile, după bureți; da m-o prins unda dincoace și n-am mai putut trece-napoi.

— Și unde-ai stat tu, fa zvârlugă, așa singurică, trei zile și trei nopți de-a rândul? De-am hi știut noi, am hi venit să-ți ținem de urât, zise Huțan, turtindu-i ușor cu palma-i lată de uriaș cârpa roșie de pe cap.

— Ei, unde… răspunse ea, dându-i cu o lovitură mâna jos și fără a-l privi; unde?… ia m-am aciuat și eu pe Bratu, la Ilinca lui Florea, ș-amu plecasem la voi, la stână, după o țî’ de urdă și de caș.

— D-apoi c-ai nimerit-o și tu miercurea, fa Călino, zise Sgribincea scurt.

Și amândoi mi se păru că se privesc în ochi cu înțeles.
— Da du-te, urmă el după o pauză, că moș Căpățână i-acolo, și ți-a da.

— Da voi un’ vă duceți amu?
— Ia cu ‘nealui să-l scoatem pân’ devale-n sat. Și numai atunci Călina își aruncă repede privirea spre mine. Călina lui Drăgan din Rotărie nu era deloc coțofană.
— Da cum o să treceți voi peste Tazlău, că vine din deal, mânia lui D-zeu; ai să te îneci ca un șoarece, mă Sgribincea.

— Da nu te teme, fa Călino, că doar am mai trecut eu peste puhoiu Tazlăului și nu m-am mai înecat.

— Vezi, măcar, adăugă ea cu oarecare îngrijire, de-l treceți și voi pe la capătul de la deal al Prelucelor, din jos de Rotărie, c-acolo-i apa mai așezată și n-a hi viind șuvoiu cu creastă.

— Ei, zisei eu, amestecându-mă în vorbă, și adică ce-i porți tu atâta grijă lui Sgribincea, fa Călino?… S-a-neca, s-a-neca… nu s-a-neca, nu s-a-neca, și pace bună; cine ce are cu gustul omului?… Cum i-a hi scris… Nu cumva ai să te apuci tu cu D-zeu la harță de dragul lui Sgribincea?

— Da ‘neata ce ai? zise ea înțepat, cu un fel de mânie drăgălașă în ochi și cu o roșeață și mai drăgălașă de vinovăție în obraji.

— Eu ce am?… Eu n-am nimica… Numai cât tu, fa Călino, fiindcă, drăgăliță-doamne, ești nevasta lui Drăgan, apoi ai prea multe drăgănele, încât ai de unde irosi și pe dealuri; ce păcat că nu cresc drăgănelele tale, fată hăi, prin cea iarbă verde, cum cresc fragii și căpșunele… Ce mai de lume s-ar strânge la cules de drăgănele pe urma ta!…

— Și-i hi având poate poftă și ‘neata?… zise ea, plecând capul cam într-o parte și privindu-mă pieziș drept în ochi.

— Dă, Călino, fată hăi, mai știi păcatele?…
— Ci, ia cată-ți de drum, fa Călino, se auzi deodată strigând Huțan cu glas posomorât; du-te-n treabă-ți, fa, și nu ne mai zăbovi-n drum, că doar noi avem de mers, nu de plimbat, ca tine.

Și aruncă spre Sgribincea o căutătură încruntată de mânie.
— Apoi mergi sănătoasă, fa Călino, și vezi de mai dă pe la noi, îi zise Sgribincea cu glas domol și căutându-i galeș în ochi.

— Apoi să mergeți sănătoși, și cu bine, răspunse ea, plecând. Și subțirică, și năltuță, și sprinteoară cum era, se așternu drumului pe plai… zbura, nu mergea.

„Hm!… mă gândeam eu, scoborând valea trăgănată cu Pisicuța de dârlogi, lui bietul Drăgan i-a cântat cucu-n spate când s-a-nsurat.”

— Da ce naiba ți s-o lăsat negurile pe față, măi Huțane, îi zisei eu acestuia, cum mergea pe lângă mine tăcut și posomorât.

— Dă, ia muierea asta… nu-i zi lasată de Dumnezeu s-o-ntâlnesc și să nu pat câte-o boroboață; parcă m-aș întâlni c-un popă ori c-un iepure.

— Azvârle și tu c-o mână de paie ori țărână după dânsa și mântuie vorba.

— Da bat-o întunericu de muiere, că doar nu scapi de pocino- cu ei cu una, cu două… parcă-i un făcut cu muierea asta.

— Da Sgribincea tot așa zice, măi Huțane?
— D-apoi că ce am eu cu Sgribincea?… Cine-și cu treaba lui. Sgribincea rămăsese puțin îndărăt și nu ne auzea ce vorbim.
— Așa-i… da parcă, de când cu Călina, te uiți cam chiorâș la el.
— Da uite-se cine știe, că eu doar nu-i port socotelile lui.
— Socotelile nu i l-ei hi purtând, Huțane, da mi se pare că-i porți sâmbetele.

Când ne uitarăm, din întâmplare, îndărăt, Sgribincea, ca la o zvârlitură de băț, se pusese jos și-și lega târsânele de la opinci… Cum se făcuse, cum se dresese, că tocmai atunci i se dezlegase târsânele și trebuia să zăbovească, ca să și le lege; noi ne căutarăm de drum înainte, și, de la o vreme, nici nu-l mai zărirăm.

— Da ia s-așteptăm și pe Sgribincea, măi Huțane, zisei eu peste puțin, voind a mă opri din mers.

— Da lasă-l, cucoane, că dacă și-a lega târsânele, ne-ajunge el din urmă; să ne căutăm noi de-a noastre și el de-a lui, că doar n-a hi având numai târsâne de legat.

— Bine zici tu, măi Huțane; ia să lăsăm pe Sgribincea să-și lege târsânele-n răgaz.

Și ne urmarăm drumul la vale. Într-un târziu, ne călcă și Sgribincea din urmă… era cam obosit… venise, se vede, prea repede…Formosum pastor Corydon ardebat Alexin.1

— Bine, mă Sgribincea, îi zisei eu când fu lângă noi; bine, bre, ce pârdalnica nu-ți legi și tu mai bine cele ațe?… Ai s-ajungi de râsul lui moș Căpățână, ca bietul Cârță. Păstorul Corydon se topea de dorul frumosului Alexis (Virgiliu, Buc. II).

— Ațele ca ațele, cucoane, da i s-a hi rupt și brăcinariu, de-o- ntârziet atâta, adăugă Huțan cu înțeles.

Sgribincea îi aruncă o privire încruntată. Hotărât că între Sgribincea și Huțan era vreo pricină mai din vechi… și nu cred să nu fi fost amestecați la mijloc și ochii căprii ai Călinei lui Drăgan din Rotărie.

— Da a mai hi mult pân’ devale, măi flăcăi? întrebai eu pentru a schimba vorba.

— D-apoi că n-a mai hi așa mult, răspunse Huțan, că — ia – s-aude cum vine Tazlău-n vale.

De prin văi ajungea, în adevăr, până la noi un vuiet surd, nedeslușit și depărtat, asemenea vuietului plin de fiori ce prevestește apropierea unui cutremur de pământ.

Soarele căta cam dintr-o parte, când intrarăm, din luminișurile largi ale plaiului, în umbra deasă a codrilor ce îmbracă văile de jos ale Gemenei; vuietul surd și nedeslușit al Tazlăului se schimbase în urlet clocotitor de ape vijelioase, ce mânau dindărăt cu iuțeală de vifor surpăturile de stânci smulse din scoborâșurile înalte ale drumului lor la vale și frământau cu zgomot înădușit bolovanii grei și nestatornici de pe fundul strâmt al albiei lor. De la o vreme, sclipiri fugătoare și iuți începură a scânteia și a străbate până la noi prin spărturile de lumină îngustă ale rețelei de crengi umbroase, ce ne împrejmuia mersul… Era Tazlăul care, scăldat în raze de soare, își frângea strălucirea gălbie a undelor sale în curmezișul negru și încâlcit al rariștii de brazi. Peste puțin, sosirăm în valea lui strâmtă și plină de lumină, dar rămaserăm tustrei, țintuiți pe loc… Pisicuța doar, singură, de mai îndrăzni să înfrunte cu suflet netulburat priveliștea înfiorătoare a vijeliei apelor, să se apropie cu o nepăsătoare obișnuință de marginea neastâmpărată a undelor și să-și ostoiască setea, muindu-și botu-i negru și fin în apa liniștită dintre doi bolovani mărginași…

Huțan se scărpina cu nedumerire și pe sub căciulă, în creștetul capului; Sgribincea, rezemat pe ghioagă și tăcut, se uita în sus și în jos pe cursul pârâului, chibzuind cu ochiul un loc de trecut; eu, cu mâinile la spate, făceam același lucru; dar nici Huțan nu se dumerea, și nici eu, și nici Sgribincea nu puteam hotărî un vad de trecere, nu pentru picior, dar nici măcar pentru ochi! Cu așa amețitoare repejune, cu atâta iuțeală de vifor se scobora din prăpăstiile depărtate ale munților și luneca la vale, pe povârnișul înalt al albiei sale, Tazlăul încruntat!… În zadar te-ai fi silit să-ți rezemi ochiul pe lunecarea sclipitoare a undelor… În fuga lor nebună, îți smulgea privirea și, neoprit, ți-o târa fără de voie pe cursul lor vijelios… Iar noianul viforos, izbindu-și apele pe amândouă malurile înalte ale albiei, prea înguste pentru el, se răsfrângea spre mijloc spumegând și alcătuia o creastă semeață, ce luneca grăbită spre largul văilor cu sclipiri iuți de raze de soare. Venea Tazlăul de printre dealuri, mânia lui Dumnezeu; venea Tazlăul cu schinare, ca un balaur, vorba lui moș Căpățână…

— Cucoane, zise Huțan, scărpinându-se în creștetul capului și pe sub căciulă, eu chitesc că n-om putea trece dincolo, că ne mătură Tazlăul ca pe-o așchie și t-ei îneca, păcatele noastre, cu cal cu tot.

— Da tu, mă Sgribincea, tot așa chitești? îl întrebai eu pe acesta.
— Dă, cucoane, de noi ca de noi, că ne lăsăm pe apă la vale și ieșim la mal, că doar îi știm noi moarea Tazlăului; da ‘neata n-ai să poți trece, că te prăpădești.

— Ei, și ce-i de făcut atuncea, măi flăcăi?
— Apoi dă, cucoane, noi chitim, zise Huțan, c-a hi mai ghine să te-ntorci ‘neata înapoi la stână și să mai zăbovești acolo păn’ s-a mai ostoi mânia apei.

— Apoi asta nu se poate, măi Huțane, că doar eu nu-s suveică s-o dau hâț încolo, hâț încolo… Să trecem cum a da Dumnezeu și pace bună.

— Da te-neci, cucoane, răspunseră amândoi într-un glas.
— Măi flăcăi, ziceți mai degrabă că vă strânge frica-n spate când vă uitați la schinarea Tazlăului și că degeaba vă mai lăudați că-i cunoașteți moarea; iaca, dacă voi vă temeți, căutați-vă de drum înapoi la stână, că eu am să trec singur călare.

Aceasta, bineînțeles, era din partea mea laudă goală; căci, mai la urmă, uitându-mă numai la iuțeala de fulger cu care Tazlăul se părea că spintecă lumea în două, mă cuprindeau fiori de groază; decât stă în firea omului să-și îmbrace câteodată frica în vitejie și curaj, după cum odinioară un… bicisnic erou de fabulă s-a îmbrăcat în piele de leu, ca să-ngrozească lumea.

Sgribincea zâmbi cu neîncredere; Huțan își scărpină cu înțeles obișnuitul creștet al capului pe sub căciulă și începură amândoi a se uita lung, când la mine, când unul la altul, fără să zică nimic.

— Ei, și adică ce vă uitați voi așa, măi flăcăi, și nu ziceți nimic? Nu cumva credeți c-am să mă întorc înapoi la stână, după vorba voastră, și să horhăiesc coclaurile? Asta să vă iasă din gând, bre; hai, ori treceți cu mine, ori cătați-vă de drum înapoi; mă, voi sunteți mai fricoși decât niște iepuri.

Vorbă să fie!… decât apucasem eu, așa, vitejia de coadă și mă țineam grapă de ea, cu toate că spatele-mi țâțâiau de frică; îndărătnicia însă e lucru mare la om: vezi că te duci la prăpastie și totuși socoți drept umilință de a te întoarce din drum înapoi. De altfel, îndărătnicia a fost poate singura boală de care mi-amintesc să fi zăcut în zilele mele.

— Ei, măi, și ce stați voi așa ca niște momâi? Hai, ori trecem, ori nu trecem, zisei eu ca încheiere.

Fără să zică nimic, Sgribincea își scoase gluga din gât și se duse în pădure de-o mistui undeva; apoi se întoarse, își desfăcu și el și Huțan ațele de la opinci și, de unde până acum erau aduse în jurul pulpei, de astă dată își înfășurară cu ele, strâns și peste opincă, toată căputa piciorului, înnodându-le cu îngrijire la glezne.

— Da ce faceți voi acolo, măi Huțane?
— Apoi înfășurăm talpa cu târsânele, ca să nu lunecăm așa tare pe bolovani.

— Vasăzică tot trecem.

— Apoi dă, să trecem dac-om putea. Pe cât mi-aduc aminte, tremuram de-a binelea; decât nu mai era chip de dat înapoi.

„Cum mi-a fi scris”, cugetai eu. Câteodată e și fatalismul bun la ceva; căci, dacă nu tocmai curajul, dar cel puțin un soi de nepăsare vecină cu el se deșteptă în sufletul meu, pe socoteala credinței că nu se poate înlătura ceea ce este să fie și că, vorba românului: ce e scris omului în frunte-i e pus.

Strânsei vălătuc mantaua și surtucul, legai vălătucul cu nojițele dindărăt la șa și mă făcui sprinten pentru orice împrejurare; strânsei zdravăn tafturul pe pântecele Pisicuței și încălecai. Huțan și Sgribincea își puseseră căciulile la adăpost în pădure, își suflecară mânecile și își făcură cruce, spre a chema parcă până și pe Dumnezeu în ajutorul lor; Sgribincea apucă pe Pisicuța de dârlogi, Huțan se ținea de la vale spre a o sprijini, de cumva s-ar fi cumpănit în partea aceea; eu o lovii ușor cu varga peste gât, spre a o hotărî să intre în apă. Deocamdată însă fură zadarnice toate străduințele noastre, căci, în loc să pășească înainte, Pisicuța sforăia și se smuncea înapoi.

— Măi Sgribincea, zisei eu, ia las-o de dârlogi, să vedem, n-a merge de bunăvoie? Treci mai bine lângă Huțan, s-o sprijiniți amândoi de la vale.

De îndată ce se simți slobodă, ridică capul în sus, privi drept înainte, sforăi puternic și începu să scurme cu copita în apă; părea că-și croiește un plan sau că se pregătește să întrupeze o hotărâre mai dinainte luată. Făcu apoi în apă și pe pipăite câțiva pași mărunți înțepenindu-și cu chibzuială copita-i fină pe lunecușul bolovanilor nestatornici; Sgribincea și Huțan se țineau pe lângă mine de la vale, gata să preîntâmpine vreo cumpăneală din partea Pisicuței. Intrarăm în cele dintâi ape ale șuvoiului… Simțeam cum repejunea fulgerătoare a undelor surpa sub mine picioarele Pisicuței, și totuși ea nu se dădea biruită de zbuciumul apelor ce năzuiau s-o răstoarne. Pentru orice împrejurare, scosei picioarele din scări… Huțan și Sgribincea luptau din răsputeri împotriva repejunii cu care șuvoiul căuta să-i măture; și de sprijinit pe Pisicuța nici nu mai putea fi vorbă… încă un pas, și intram în creasta viforoasă și spumegătoare a apelor ce zburau cu iuțeală de fulger în bătaia sclipitoare a razelor de soare.

Această nemărginită rostogolire de ape, ce-mi zbura pe dinainte, îmi smulgea privirea din ochi și, cu iuțeală de vijelie, o târa la vale pe cursu-i neoprit… Vârtejul amețelii mă cuprinse… Închisei ochii… dar, prin întuneric, rămase încă viu și îngrozitor urletul clocotitor al apelor noianului… Trecu poate o clipă… Trecu poate un veac… cine știe?… Deodată un strigăt de groază se ridică peste urletul clocotitor de pretutindeni:

— Înapoi, cucoane!… Zguduit, mă trezii parcă din somn… deschisei ochii… când privii spre dreapta, pe luciul apelor, un amestec de capete, de plete negre și lungi, de picioare și de mâini încă și mai lungi, care se ridicau și băteau apa deznădăjduit, luneca cu iuțeală de săgeată pe creasta sclipitoare a undelor… Erau Sgribincea și Huțan, pe care șuvoiul îi măturase ca pe două așchii.

Rămăsesem stâlp în mijlocul potopului; primejdia însă are mintea ei… Fără să-mi dau seama, arsei puternic pe Pisicuța cu varga peste gât, cu furia ce ți-o dă deznădejdea și groaza… Mă simții deodată umflat pe sus, ceva păru că-mi vâjâie pe la urechi, șuvoiul încremeni pentru o clipă, un zgomot surd de ape puternic frământate îmi izbi auzul, muntele din față păru că se năruie peste mine și, din cer, căzui fără de veste năprasnic pe pământ… Când mă dezmeticii, băgai de seamă că mă aflu pe malul celălalt al Tazlăului… Pisicuța, murată ca un șoarece, tremura cum îi varga și căta din când în când cu groază înapoi… Descălecai, o frecai pe ochi, o trăsei de urechi, iar ea, venindu-și în fire, își scutură cu putere de cutremur apa de pe dânsa, împroșcând cu o ploaie măruntă pădurile pân-în depărtare…

„C-apoi asta-i curat pajură, bre, nu-i iapă ca toate iepele…” … Și Huțan avuse dreptate: Pisicuța zburase pe deasupra, nu trecuse prin Tazlău…

Mă uitai în toate părțile… Singurătate și pustiu! Pusei la gură două degete și șuierai de amuți urletul clocotitor al apelor… Ascultai… Nici un răspuns de nicăieri; pornii la vale cu Pisicuța de dârlogi… apoi șuierai din nou… Din depărtările văii îmi răspunse un alt șuierat puternic și lung; plecai într-acolo și, peste puțin, dădui peste Sgribincea și Huțan, cu apa ciuruind de pe dânșii, stând jos, la umbră, pe marginea potecii și legându-și opincile desfăcute.

— Bun-ajunsa, măi flăcăi; ei, putut-ați trece apa?
— Noi ca noi, da’ neata cum naiba o trecuși, cucoane? întrebară mirați amândoi.

— Cum s-o trec?… ia călare, cum vedeți.
— Doar de-i hi zburat pe deasupra, zise Huțan, înfășurându-și pulpa cu târsânele; că șuvoiul, cum vine el, răstoarnă câtă mi ți-i stânca, da’ decum o gâzulie de iapă?

— Așa-i, măi Huțane; da, vezi tu, bre, că iapa mea nu-i stâncă, ci-i pajură de-a lui popa Gheorghe și zboară pe deasupra, nu merge prin apă ca toți caii.

— Mai așa… zău!… Nu-ți face, c-a hi sărit iapa naibii pe deasupra, că altfel nu-i de chip; amarnică vită de cal, drept ț-oi spune.

— Zi-i pajură de-a lui popa Gheorghe, măi Huțane, și taci, încheie Sgribincea, sfârșindu-și de legat opincile.

Plecarăm cu toții pe potecă, la vale; iar Pisicuța, slobodă, se ținea de noi cât colea. Treptat, valea se lărgea și, când soarele fu la trei părți din drumul său pe ceruri, sosirăm la marginea Prelucelor sau, mai bine zis, la marginea unei mări încremenite și netede ca fața unei oglinzi, ce se întindea strălucitoare sub bătaia razelor soarelui, până dincolo de hotarele ochiului… Erau Prelucele revărsate.

Și în luciul acesta nemărginit, pe care nici o adiere de vânt nu-l însuflețea, munții răsturnați, cu codrii lor cu tot, își oglindeau neclintite chipurile lor, până spre fundurile cele mai de jos ale adâncului… Mai jos, spre fund, mai spre adâncuri, ca și pe o stavilă a nesfârșitului, ochiul se rezema pe albastrul răsturnat al bolților cerești… Aceiași nori răzleți și albi, același soare strălucitor însuflețea lumea nemărginirilor de jos, ca și lumea nemărginirilor de sus… „Cine știe?”… cugetam eu… dar Huțan nu-mi dădu răgaz pentru nici un soi de filozofie asupra aievei celor două lumi din fața mea, deși aș fi înclinat s-o iau drept aievea mai degrabă pe cea de jos, decât pe cea de sus, după cum de regulă cam pe dos am luat eu lucrurile mai totdeauna.

— Amu, cucoane, zise el, ‘neata să-ncaleci și noi om merge- nainte, și ‘neata să te ții de noi, că nu cunoști locul și pe une locuri se fac șteoalne adânci; nu că doar ai să te-neci, da se duce iapa pân-în urechi.

Încălecai. Munții din adâncuri își clătinară piscurile lor cu codri cu tot, albastrul neted al cerului se frânse în mii de bucăți, nourii răzleți și albi se izbiră unul în altul, soarele se sfărâmă, luciul apelor se încreți și cercuri largi cu creștete strălucitoare se mânau spre maluri, unele pe altele… Huțan și Sgribincea intraseră în apă… Așa-mi închipui că uriașii vor fi străbătut mările cu apă până la glezne… Pisicuța, care zburase prin aer peste șuvoaiele vijelioase ale Tazlăului, acum se simțea umilită oarecum, străbătând întinderile moarte ale acestei mări făr’ de viață… Și numai când apa îi venea până la gât, când adică avea de luptat cu adâncul amăgitor de sub picioarele ei, numai atunci își încorda trupu-i mlădios și, potrivit pornirilor ei războinice, vânzolea cu picioarele-i fine de oțel și spinteca cu pieptul său puternic undele, care — spumegând de mânie și neputință — se abăteau umilite din calea ei, în lături… Cam tot după atâta timp de mers pe sub umbra pădurilor, sosirăm la Tazlău.

Trăsei la Ieremia Honcu, primarul locului pe vremuri, pe care îl cunoșteam de mult. Sunt nume sugestive, care, în cinci litere, îți sintetizează un portret întreg… Astfel e destul să zici „Ieremia Honcu”, dar mai ales „Honcu”, pentru a ți se deștepta în minte chipul unui fel de uriaș lung, dar nemăsurat de lung, cu încheieturile trupului puternic legate, cu niște mâini ce-ar fi fost în stare să umfle în brațe un munte și să-l așeze binișor peste altul, cu un piept cât o față de arie, îmbrăcat — pe cât se arăta de sub cămașa întredeschisă — cu un codru sălbatic de păr negru și stufos, cu o barbă cum îi catranul, rar semănată printre ciupiturile rari de vărsat, cu niște ochi de taur, ce încremeneau pe om sub căutătura lor, și cu un glas!…

— Da bine, de unde căzuși la vremea asta, domnule? mă întrebă el, văzându-mă intrând pe poartă și fără a aștepta măcar vreun „bine-am găsit” de la mine.

Și sub răgetul lui de leu se zguduiră împrejurimile.
— Ia, de pe dealuri, Honcule, și uite-mă-s murat ca un șoarece… da-n sfârșit, bine-am găsit!

— Bine-ai venit… cu bine și cu sănătate! Mă Gavrile, ia vezi de cel cal! strigă el către un argat.

Intrarăm în casă.
— Da-n sfârșit, ce cauți pe dealuri, și de unde vii azi?
— Ce caut pe dealuri!… Pe dracu; azi vin de pe Gitioana.
— Tocmai de pe Gitioana!… Și cum trecuși Tazlăul?
— Prin nouri, Honcule; am o iapă care zboară pe sus.
— Se vede că glumești.
— Ba nici deloc; uite, întreabă pe flăcăuanii iștia.
— Așa-i, domnule Irimia, așa-i, zău!… întăriră deodată Sgribincea și Huțan; are o iapă cu Sarsailă-n pântece… pe noi ne-o furat apa la vale și ‘nealui o zburat cu iapa pe deasupra șiuvoiului.

— Mare ți-i minunea ta, Doamne! încheie Honcu, clătinându-și rar și cu mirare capu-i plin de plete; da dacă te-necai, omu lui Dumnezeu?…

— Ei, dacă mă-necam!… Dacă mă-necam, nu era să poruncești azi, Honcule, nimănui să-mi frigă vreun pui și nici nu era să-mi dai ceva să mă schimb, până s-or mai usca iste bulendre de pe mine.

— Femeie hăi, strigă Honcu, de se cutremurară pereții casei; femeie hăi! ia vezi de-nchipuie mai iute de cea masă, că, uite, neau căzut la gazdă musafiri flămânzi; și ia vezi niște schimburi curate de primenit pentru dumnealui.

Și măcar că nevasta lui Honcu nu era în casă, totuși el vorbea cu dânsa ca și cum ar fi fost de față: doar Honcu, când vorbea de la el de-acasă, glasul lui răspundea tocmai pe Măgura Mare și când ar fi avut nevoie de chemat vreun vătăjel de la comună, care era de la dânsul cale de jumătate de ceas, tot din cerdacul caselor lui l-ar fi strigat; astfel, se zice că el da porunci satului întreg, strigând de la el de-acasă, și că tot satul revărsat pe vale îl auzea și-l asculta. Din mijlocul norodului strâns împrejurul lui, Honcu se ridica de la piept în sus, peste marea de capete a tuturor… Pe un astfel de om nu putea să-l cheme decât „Honcu”…

Iar când începui a încerca primenelile lui Honcu, băgai de seamă că, în pantalonii lui albi, ar fi putut intra de-a binelea doi brazi gemeni, iar în cămașa lui cu bibiluri, o moară de vânt!… Totuși trebui să mă pierd în imensitatea acestor haine și, când fu să mă cheme la masă, cu greu mă putură descoperi cei de casă.

Stăturăm la masă sub un nuc din grădină.
— Da ori domnu Arsene de ce n-a fi dat azi pe la noi? zise el către nevasta lui, după ce ne așezarăm la masă.

— Ei, d-apoi lui domnu Arsene cine-i mai poate ținea socotelile? Când îl cauți, nu-l găsești, și-l găsești tocmai când nu-l cauți… nu-i știi obiceiul?

— Ai dreptate, nevastă… Amu trebuie să fi stând dumnealui răsturnat cu fața-n sus pe patul dumisale din pădure, c-un picior desculț și cu unul încălțat, și s-a hi uitând prin rariște la stele ziua miaza-mare.

Și râsul omeric al lui Honcu zgudui casa.
— Da cine-i domnul Arsene, Honcule? îl întrebai eu.
— Ei… ai să-l vezi dumneata, că doar trebuie să cadă el amu de undeva; domnu Arsene îi de la Ieși și vine la noi regulat în fiecare vară; trebuie să hi având el și alt nume, da noi îl cunoaștem numai pe numele de botez; pentru cine nu-l știe, domnu Arsene îi o făptură de om pe dos; da nu-i așa, că doar are doxă la cap și-i cu tâlc la vorbă; numai cât are el, așa, țâcnelile lui; altmintrelea-i om de toată isprava.

Și nevasta lui Honcu, izbucnind într-un hohot năprasnic de râs, era cât pe ce să ne stropească pe toți cu borșul pe care era să-l soarbă din lingura aproape de gură.

— Da ce te-apucă, măi femeie, zise Honcu jumătate oțărât, jumătate de-abia stăpânindu-și râsul; ci cată-ți de mâncare și iasăți din gând domnul Arsene… Iaca, domnule — zise el, adresânduse mie, — de când cu domnu Arsene, nu mai este de chip cu muierea asta a mea; o năpădește râsul și noaptea prin somn; tare mă tem să nu-i fi căzut domnu Arsene tronc la inimă, că doar are chip frumos, bată-l pustia, măcar că-i numai o chișcătură de om… Dare-ar dracu, fa nevastă, să te zăpsesc, c-apoi sfântu Neculai îți știe de știre, încheie Honcu, încruntându-se glumeț la femeia lui.

— Apoi bine, Honcule, zisei eu, frumos, cu doxă la cap, cu tâlc la vorbă, apoi atunci ce fel de făptură de om pe dos îi domnul Arsene al tău?

— Apoi nu-ți spusei că are el țâcnelile lui și, când te uiți la el, așa, pe deasupra, parcă-i ca nealți oameni… De altfel, îi om în toată firea și cu mare socoteală… Fa muiere, să nu te-mpingă păcatele, că-ți sucesc gâtu ca la un pui de găină; ia mai vezi de cea garafă, că, uite, și-o dat sufletu.

— Doamne, mă Irimia, zise femeia lui, sculându-se și luând garafa ca s-o umple din nou, ai tu, așa, niște glume de-ale tale, că, zău, faci pe lume să creadă că-i chiar așa cum spui tu.

— Ei, dă, nu te mai bosumfla și tu, fa nevastă; ce dracu, nu mă cunoști? Ia vezi de umple cea garafă.

Sfârșirăm repede de mâncat, iar după-masă eu mă retrăsei în odaia anume hotărâtă pentru mine; noaptea sosi repede și, deși cădeam de somn, gândul meu totuși nu se putea despărți de dl Arsene al lui Honcu.

Dormii zdravăn în noaptea aceea și aproape fără de visuri; cel mult dacă dl Arsene mi se arătă prin somn de două ori mai lung decât Goliat și primblându-se măreț, c-un picior desculț și altul încălțat, pe creasta viforoasă a undelor Tazlăului…

A doua zi dimineață, înainte de răsăritul soarelui, mă dusei la pârâu, care curgea pe-aproape, cu gândul să mă scald, dac-ar fi fost cu putință; dar cât pe ce să nu mai cunosc Tazlăul; într-o noapte așa scăzuse, că i se vedeau pietrele, și se limpezise așa, încât te prevedeai printr-însul.

N-apucasem încă bine să mă vâr în apă, când iată că, tot dincotro venisem eu, zăresc, din depărtare, că vine și se îndreaptă spre locul unde mă scăldam cineva necunoscut, dar un soi de cineva care, după vorba cu țâcneli a lui Honcu, nu putea fi decât dl Arsene… Astfel, de după spate și prin dosul urechii stângi îi ieșea, se prelungea și se pierdea sus în văzduhuri ceva subțire și lung, dar ceva nesfârșit de lung și de subțire… Era o pușcă… De unde găsise dl Arsene o pușcă așa de lungă, ca să și-o anine în gât cu o curea adusă cruciș peste piept, n-aș putea spune; știu atâta: că și astăzi mă împunge în creier lungimea puștii d-sale; sau poate mi se păru mie așa de lungă, numai din pricina nepotrivirii cu omul de o șchioapă ce o purta, sau, mai bine zis, a chișcăturii de om, vorba lui Honcu… se poate!… Ceva se târa după dânsul pe pământ… Era pardesiul său lung, îmbrăcat numai pe-o mânecă, iar partea dreaptă a hainei rămăsese în voia întâmplării, slobodă să măture prundișul, dacă ar fi avut gust, sau să fluture în bătaia vântului, dacă numaidecât ar fi avut această fantezie… Sosi pe mal și, în chipul cel mai obișnuit din lume, se puse jos, chiar lângă straiele mele, se descălță de botine și de colțuni, vârî câte un colțun în fiecare botină, înghesui câte o botină în fiecare buzunar al pardesiului și, suflecându-și pantalonii numai până la glezne, intră în apă, cu gândul, pe cât înțelesei, de a o trece dincolo… După cum se târâse pe pământ, așa poala dreaptă a pardesiului se târa acum prin apă, și apa-i ajunsese până la genunchi, peste pantalonii suflecați până la glezne; iar după linia ce apucase pentru a trece curmezișul Tazlăului, prubuluiam că o să se împiedice de picioarele mele, lungite pe sub apă; și cu toate acestea, existența mea în mijlocul pârâului trecea pentru dl Arsene tot așa de nebăgată în seamă ca și acea a unui netrebnic mormoloc… Ceva se răzvrăti în mine; dar iute iarăși mă potolii… Am și eu, ca toată lumea, slăbăciunile mele, iar pentru oamenii care, sub forme neobișnuite, ascund alcătuiri temeinice sufletești, am avut întotdeauna o deosebită slăbăciune; și poate că, mai la urmă, să am și dreptate… Pentru ce, adică, mi-aș gâtui eu îmboldirile propriei mele firi, turnându-le în tiparul sucit și îngust al „conveniențelor” meșteșugite, și aș trece în ochii… celor proști drept ceea ce nu sunt?… Pe cât mi se păru mie, deocamdată, domnul Arsene era un original; iată pentru ce prinsei numaidecât dragoste pentru el și-i îngăduii, pentru moment, să mă așeze în mintea lui pe treapta netrebnică a celor mai de pe urmă mormoloci… Am însă și toanele mele de răutate; astfel, când fu numai la câțiva pași depărtare de mine, mă lungii pe spate, scosei picioarele afară și începui a bate apa cu atâta furie, încât ridicai în calea domnului Arsene o stavilă nestrăbătută de stropi de apă… Ți-ai găsit!… Ca și cum nimic neobișnuit nu s-ar fi întâmplat, domnul Arsene își urma drumul netulburat, pășind metodic prin apa repede ce-i trecuse peste genunchi; străbătu ploaia năprasnică scornită de mine, ieși pe malul celălalt și se înfundă în pădure…

Mă hotărâi să-l urmăresc. Ieșii îndată din apă, îmi umflai în brațe straiele de pe mal, trecui Tazlăul de partea cealaltă, mă îmbrăcai iute și mă înfundai în pădure pe urmele domnului Arsene…

Întâmplarea mă duse repede și fără greș drept la… vestitul pat al dumisale.

Într-un desiș de brazi, înadins parcă întocmit pentru aceasta, domnul Arsene, cu degetele amânduror mâinilor încleștate după ceafă drept căpătâi, stătea lungit cu fața-n sus pe o saltea groasă de cetină, străjuită pe margini de niște pari groși, bătuți țapăn în pământ, și poate că, vorba lui Honcu, se uita la stele ziua miazamare, prin bolta rară de frunziș… Într-o creangă își aninase pușca, iar în alta pardesiul cu buzunările doldură de botinele înghesuite în ele. Nu știu ce s-ar fi întâmplat cu linia orizontalei contemplațiuni a domnului Arsene, dacă vreun urs s-ar fi apropiat de domnia-sa; știu atâta că această linie nu se tulbură deloc la apropierea mea, deși călcam pe vreascuri destul de îndesat și deși vreascurile trosneau sub pașii mei îndeajuns ca să trezească din autosugestie și pe un fachir indian…

Mă oprii la câțiva pași și privirile noastre se încrucișară… Iar în clipa când ne privirăm, mă încredințai că Honcu avea dreptate să se gândească puțin la sfântul Neculai sau măcar la gâtul femeii lui… ca să-l sucească cât de cât ca la un pui de găină… Un păr negru și plin, de la sine ondulat și aruncat peste cap cu o ademenitoare neîngrijire, lăsa la iveală o frunte largă și de o sculpturală regularitate; ovalul feței, palid și blajin, străjuit împrejur de o barbă sărăcăcioasă și fantastică, nasul drept și statornic, musteața mică și în bună rânduială, gura croită pe un veșnic zâmbet de fină ironie, privirea-i, acum melancolică și visătoare, acum vie și tăioasă ca ascuțișul unui brici, ar fi alcătuit un model viu pentru o pânză unde clasicismul să-și dea mâna cu decadența, Michelangelo cu Botticelli!…

Nu găsii însă cu cale să frâng linia orizontalei contemplațiuni a domnului Arsene, precum n-am găsit niciodată cu cale să tulbur eu însumi unele viziuni scumpe mie…

Și domnul Arsene se ridicase în ochii mei la treapta înaltă a unei viziuni!…

Îmi căutai înainte de drum și mă mistuii în pădure… . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Și cum s-au mai zguduit pereții casei!… Și cum s-a mai cutremurat pământul sub răgetul de leu al râsului lui Honcu, când a aflat de isprăvile mele cu domnul Arsene!…

A doua zi, înainte de revărsatul zorilor, călare pe Pisicuța, țineam la gebea drumul spre Piatra.

Seara, pe înnoptate, sosii acasă. Aici alt păcat. Dădui peste o slujnică nouă, tocmită în lipsa mea, și care, prin urmare, nu mă cunoștea.

— Da cine ești dumneata? mă întrebă ea răstit, când dădui să descalec.

Mă uitai de-aproape la dânsa prin întuneric și numaidecât înțelesei cum stă treaba.

— Acasă-i boierul, duduca? o întrebai.
— Da ce poftești dumneata cu boieru și cu duduca la vremea asta? Boieru-i dus și duduca nu-i acasă.

— Apoi am s-aștept pân-a veni ori boieru, ori duduca.
— Nu-ți spun că boieru-i dus și duduca nu-i acasă?… Hai, cară- te, că chem sergentu; ce cauți dumneata călare noaptea pe la casele oamenilor?

— Da cum te cheamă, nevastă?
— Ei, cum mă cheamă!… Sanda… și ce poftești?
— Uite, Sando, să mă lași să stau ascuns colea-n cerdac, pân- a veni duduca.

Fără să zică nimic, se repezi pe poartă ca un vârtej.
— Sergent!… Sergent! Sergentul ieși ca din pământ și intră cu Sanda iute în ogradă.
— Ce-ți este, fa? Ce răcnești așa?
— Uite, dumnealui, și arătă spre mine prin întuneric, vrea să s-ascundă-n cerdac și să pândească pe duduca când a veni.

Sergentul se apropie cu sfială de mine și, fără să mă aștept, aprinse un chibrit, de era cât pe ce să-mi pârlească mustețile.

— Babă nebună ce ești!… da doar aista-i stăpânu-to; ce dracu, nu-l cunoști?

Sanda rămase ca trăsnită.
— Ăăăra, cucoane, d-apoi ce, păcatele, nu-mi spuseși că ești dumneata, de mă faci să scol mahalaua?

— Ei bine, nu-i nimica, Sando; unde-i duduca?
— Peste drum, la domnu căpitan; să mă duc s-o chem?
— Cată-ți treaba. Deschide ș-așterne, că mi-i somn. Sanda deschise, îmi așternu și, sfărâmat de oboseală, mă culcai. Dormii dus, iar a doua zi când mă trezii… eram acasă la mine.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/%C3%8En_Mun%C8%9Bii_Neam%C8%9Bului#P%C4%82RINTELE_GHERM%C4%82NU%C8%9A%C4%82

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.