Poetul în fața lui Dumnezeu (Mihalache Tudorică). Cronică* de carte, semnată de Dan Ionescu

https://blog.revistaderecenzii.com/

*Cronică apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 12 / 2023

Să vă plâng un cântec sau Să vă cânt un plâns (Editura MJM, Craiova, 2022) este titlul celei mai recente cărți, semnate de Mihalache Tudorică. Pilda (care a inspirat această denumire a antologiei de față) a fost istorisită de autor: „Când a căzut Adam, Dumnezeu l-a izgonit din cer, că au greșit și Adam și Eva… Dumnezeu îl auzea plângând pe Adam. La un moment dat, Dumnezeu cheamă un înger. Tinere înger, du-te la Adam și spune-i să nu mai plângă, fiindcă nu mă pot odihni, auzindu-l plângând și ziua și noaptea… Va veni și vremea lui. Și când să iasă îngerul pe ușă, îi zice, din nou – A! tinere înger, și nu uita – dezvață-l să plângă… Dacă poți, să-l înveți să și cânte”. Ideea este că, indiferent dacă Adam și-a alinat sau nu suferința pierderii paradisului, rămâne, până la sfârșitul veacurilor, teribila surpare a armoniei originare.

Dacă Adam își va fi deplâns noua soartă, părintele Mihalache Tudorică își strigă disperarea („Satul românesc a murit!”), în versuri de anvergură actuală. Sentimentul unei astfel de constatări, pe care părintele a clamat-o în public, este singurătatea, al cărei sinonim semantic poate fi singularitatea (în plinătatea concluziei amare, care-l face pe autor să cânte, pentru a-și atenua starea, într-un sat atât de metamorfozat, încât mai mult pare oraș). Deodată sau în istoria recentă irosite ori schimbate cu stâlpii orașului, reperele spațiale (moștenite) ale satului sunt înlocuite, de către poetul rătăcitor, afectat de condiția dezrădăcinatului, pe care încearcă a o estompa cântând, asemenea zeului Pan, cu părți ale cosmosului: „M-ai ținut la poartă ca pe un câine / sub nins nebun și tremuram de frig. / Mie mă închinam și nu puteam să strig. / Cu fața-n sus și-mi ningea în gură, / doar cerul îmi era acoperiș” (Nici îngerul). Reproșurile aduse divinității, deocamdată îngerilor și nu lui Dumnezeu, vin în urma unei anxietăți, a cărei cauză este dublă: pe de o parte, poetul vrea să-și trăiască, până la capăt, viața care i-a fost dată, iar, pe de altă parte, nu este mulțumit cu spațiul în care este obligat să-și ducă existența; mâhnirea este întărită, în mod paradoxal, de cunoștința, dobândită în sălile de curs (ale Facultății de Teologie pe care a urmat-o la București), potrivit căreia, la începuturile lumii, raiul se întindea pretutindeni – viziune susținută și de Mihai Eminescu în poemul postum, Povestea magului călător în stele. Tot ca un mag își pare sieși poetul însuși, iar locul refugiului său este o replică antagonică la peisajul romantic (pe care-l străbate protagonistul eminescian, în drumul către acel mag atotștiutor). Fereala de Dumnezeu rezultă dintr-o supărare și dintr-o teamă, totodată, de a nu fi văzut și trecut pe lista celor cu sfârșitul aproape, întrucât el, poetul, aspiră la eternitate – tendință ilustrată abia în finalul textului, ca o surpriză revelatorie a fugii de societate: „Am văzut cerul / Rar / Și numai noaptea, / Iar locul unde stam nu-l știa nici moartea. / Vierme prin viermi și duh printre duhuri, / Văzduh înghițit de mii de văzduhuri / Am trăit aproape pe furiș / (…) / În guri de șerpi, de vipere și șobolani / Mi-am aflat somnul și odihna / (…) / De râm pământul / Sau, / Precum ciocănitoarea, / De sap în scoarță viermii / Ca să fiu sătul, / Dă-mi, Doamne, viață, / Să trăiesc destul!” (Arătarea).

Aparenta bravură (de trăire, pe furiș, în vizuini) exprimă, de fapt, avalanșa zbuciumului interior, care, în impactul cu lumea reală, s-ar amortiza, pe când, într-un loc ascuns, precum adăpostul pe care animalele și-l fac sub pământ, menține veghea trează, asupra a ceea ce mai poate oferi omului cerul: este ca în Alice în Țara Minunilor, de Lewis Carroll, când fetița ocupă scorburi (spații extrem de mici, față de corpul firesc al unui copil), mulțumită diverselor surprize pe care le descifrează și care o ajută în metamorfoze, de la mare mic sau viceversa. Pentru poet, puterea ajustării acționează la nivelul viziunii și nu corporal, deși impresia este concentrată pe detaliul fizic, precum în procedeele artistice specifice lui Tudor Arghezi, care, prin metonimie ori sinecdocă aderă la poarta divinității.  

Antologia de față, constituită, în bună parte, din psalmi, ilustrează o temă fundamentală, relația dintre artist și Dumnezeu. Pentru a alterna bunurile materiale, care alcătuiesc mediul oricărui om în general, cu acelea sufletești, inspirate și dăruite celui care le deține, de către speța neamului său, Mihalache Tudorică se bazează pe jocul de idei, respectiv pe rutina profesiei sale, aceea de preot, care l-a motivat în demersurile scriitoricești.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *