Privind o stea terestră de Dimitrie Anghel

https://blog.revistaderecenzii.com/

Am în fața mea un glob terestru. Un albastru uniform spune imensul oceanelor, marea împărăție a apelor, nemărginirea mișcătoare care nu-și mai află astîmpăr, fluidul element ce predomnește asupra uscaturilor. Figuri bizare, pe care aleargă umbre ușoare ce înseamnă uriașii munți, dungi abia scrise ce sunt fluviile mari, locuri goale și necunoscute ce sunt imensele pustiuri, pe care n-a călcat poate pas de om, zugrăvesc continentele.

Cu cît curba urcă spre poluri, mai trist, mai gol, mai necunoscut se întinde rotundul pe care trăim. Acolo stînci de ghiață dăinuiesc de veacuri, ghețari uriași își ridică ascuțitele vîrfuri spre cer, eratice blocuri coboară dezrobite din cînd în cînd de soarele avar, ca să vie spre noi.

Imensul albastru, ce înrămează ceea ce n-au putut încă să cuprindă valurile, e însemnat cu toate acestea de slabe cărări negre, de puncte de cerneală așezate unul lîngă altul, de un paianjeniș de fire încurcate, ce-și povestesc tovărășiile ce le-au legat oamenii, de nevoile ce au întins punți mișcătoare de la uscat pînă la uscat, pentru ca fiecare să-și poată schimba rodul ce i l-a hărăzit darul soarelui și să se poată îndestula pentru a-și perpetua progenitura. Pe cărările acestea mișcătoare de cînd e lumea, albe pînze s-au întins și negre catarguri s-au mișcat ducînd cu încredere toată schelăria lor de lemn, spre alte țări și alte continente, neavînd altă busolă decît înghețata crizantemă de argint a stelei polare.

Nume pline de faimă se cetesc pe rotundul globului, sonore nume care nu mai spun nimic decît gloria unui trecut, puncte de doliu și de umbră, cărora numai luminile lunare li se mai cuvin…

Civilizațiile au mers și cu trudă și răbdare au străbătut continentele, dinspre Orient spre Occident a călătorit lumina…

Deasupra, uriașul cer cu înfricoșatul lui norod de lumini s-a preschimbat poate și el, multe astre poate s-au sfărîmat și multe altele și-au arătat deodată fața luminoasă, rupînd învelișul de catifea care îmbracă neantul.

Foarfeca întîmplărilor, ca un copil care se joacă, schimbă și va schimba necontenit fața nemărginitului univers : legi fatale mișcă puteri necunoscute, dezlănțuie cataclisme, decretează morți, pe cari nici nu le putem bănui, și noi, pe rotundul acesta, care e globul nostru, ne înșelăm, stropim cu picături de sînge hotare ce zicem că le-am moștenit din străbuni, ridicăm tot felul de steaguri pe cari ard toate culorile împrumutate prismei solare ca și curcubeul.

Mișc însă globul și văd țara mea, bucata de pămînt, udată și ea de atîta sînge și lacrimi, pe care m-am născut, și mă întreb de ce, din tot globul acesta imens, împrejmuit de atîtea ape albastre care așteaptă paciente ca să cuprindă uscatul, mă înduioșez mai mult. Amintirile vin, cu glasul lor depărtat, cu farmecul lor straniu, cu duioșia lor, contra cărora nu poți să te aperi ; cu cenușa tristă ce-o poartă pe umeri și pe față, cu surîsul trist ce-l au morții pe marginile gurii, ca să mă cheme, dar le înlătur…

N-au drept oare atîția cari s-au născut ca și mine pe același pămînt, învîrtind sfera aceasta pe care se zugrăvesc atîtea uscaturi despărțite de linii albastre ale apelor, să-și recheme și ei amintirile, să se lase legănați de farmecul lor, să-și caute în fața rîurilor icoana pe care o aveau cînd erau copii, să plîngă și să se înduioșeze de priveliștele pe cari le-au văzut de cînd s-au născut; și, îmboldiți de acestea, să-și rostească durerile și bucuriile, în graiul pe care l-au învățat și pe care îl găsesc mai sonor și mai apt de a se exprima, cum o fac și eu ?…

Viața curge ca un fluviu imens și noi suntem viața. Imensul fluviu are însă două maluri și mulți dintre cei ce ne-a aruncat întîmplarea pe infima noastră bucată de pămînt, ce-o văd zugrăvită pe globul terestru, stăm despărțiți de adîncul albiei în care aleargă valurile.

Același cîntec ne murmură și unora și celorlalți neîntrerupta goană de unde ; aceleași priveliști vedem și unii și ceilalți în limpezimi ; aceiași nori, ce întunecă fața apelor, ne întunecă pe unii și pe ceilalți ; aceleași melodioase cîntece, ce le trezește fluidul element, ne lovește auzul și se repercută în sufletele noastre…

Și cu toate acestea, stăm deoparte, nimenea nu întinde o punte, nimenea nu se întreabă că cernutul mărunt de pulbere și de nisip, că rostogolitul pietriș care face albia rîului peste care curge nepăsătoare sonora melodie a apei care merge aiurea și se depărtează necontenit de noi l-a adus de cine știe unde și l-a lăsat aci pentru că n-a putut să-l ducă mai departe.

Pietrișul acesta care formează albia, patul acesta mișcător de silexuri și de cremene, izvorul acesta greoi și material, căci e și el un izvor care mișcă, s-a înfrățit cu toate acestea. Rostogolit de valuri și aruncat din pripor în pripor, s-a rotunzit și a luat aceeași formă, s-a asemuit și a devenit uniform, s-a șlefuit și a alunecat, a făcut concesii poate și și-a pierdut întîia față, și-a renegat colțurile și asperitățile, ca să se poată aciuia și face un conglomerat peste care să treacă fluctuantele ape, care se duc aiurea ca și vremea.

Așa am venit și eu poate și m-am așezat, imensul fluviu al timpului m-a purtat și m-a adus de aiurea, ca și o piatră fără amintire, am uitat pe unde am fost, nu vreau să mai știu ce valuri au trecut peste mine, nu simt decît înfățișarea firului de nisip și a cimentului întîmplător care m-a făcut un tot.

Iubesc dar albia peste care curge vremea, iubesc patul unde m-am aciuiat, iubesc firul de nisip care m-a legat pe vecie cu celelalte tovarășe…

Aceste sunt gîndurile ce-mi vin învîrtind sfera terestră. Ghemuitul și micul contur pe care îl scrie țara mea față de imensitatea marilor continente mi-e scump, pentru că aici m-am născut; mi-e scump pentru că am uitat pe unde m-au purtat valurile ; mi-e scump pentru că nicăiri nu m-aș recunoaște, pe unde m-aș putea întoarce; mi-e scump pentru că amintirea altor vremuri a murit în mine…

Deasupra mea, cel ce mișcă nesfîrșitele infinituri de globuri, precum mișc eu acum, jucîndu-mă, sfera aceasta de carton, zugrăvită în tot felul de culori, căreia îi dă necurmat asalt nemărginitul apelor albastre, oare nu cată el ironic la mine văzîndu-mă privind cu nespusă duioșie dunga neagră pe care un geograf iscusit a conturat-o împrejurul țării mele ?

Ce-mi pasă, eu cînt sfidînd zîmbetul lui și, cînd privesc celelalte continente, surîd și îmi spun că aici unde m-am născut, aci se va dezbrăca făptura mea de lut și aci voi lăsa schela mea de oase, care se va face pulbere și se va întoarce în pămîntul ce m-a ocrotit, în bucata aceasta infimă pe care o dungă de tuș o mărginește de imensitatea sferei terestre ce o învîrt astă-seară între degete, gîndindu-mă numai ce va deveni turburatul meu suflet după moarte.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Privind_o_stea_terestr%C4%83

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *