https://blog.revistaderecenzii.com/

*Cronică de carte apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 9 / 2021

Legătura dintre om și natură este cheia în care trebuie citită cea mai recentă carte, semnată de Ion Cristofor, al cărei titlu, Poeme canibale (Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2021), sugerează efortul în creație (versurile devastează trupul celui care își exprimă emoția). Fiindcă peisajul urban nu oferă decât o imagine seacă, o mască unică pentru orașe în general, rezidenții sunt dispuși a se dedica oricărui fragment de natură adevărată: „Deasupra uzinei electrice / Liliacul dă lecții de zbor pentru puii / speriați de întuneric. // Soldații s-u mutat în copaci / în frunze” (Strada pustie). Mările nu ar fi decât „niște băltoace împuțite” (Un tratat despre vise) fără lacrimile celor care le-au străbătut întinderea albastră. Nașterea lui Iisus a îmbunătățit calitatea apei de pe planetă – susțin adevărații creștini. În viziunea lui Ion Cristofor, lacrimile corăbierilor au fost cele care au purificat apa mării, fapt care invocă nevoia elaborării „unei istorii a lacrimilor”. Prezența ficușilor alină durerea bolnavilor din spitale: „Nimeni nu a scris o istorie a ficușilor / Dintr-un colț de salon al spitalului de urgență /În care iată tocmai acum agonizează o tânără femeie”. Fenomenele meteorologice, precum vântul sau ploaia, influențează starea sufletească a oamenilor, de condiții variate, de la scribi până la călugări. Prin impresia de mobilitate, vântul aduce în atenția scribului solitar fantasme ale trecutului, fapt care-l dezarmează și-l determină să recurgă la un gest de lehamite, care-i trădează splinul. Pentru el, mai mare importanță are trecutul, dar imposibilitatea de a-i reactualiza circumstanțele și de a-l retrăi în mod real îl aduce în pragul disperării, al desconsiderării proprie-i îndeletniciri, însăși transcrierea faptelor însemnate de la curte: „Bate vântul peste întunecatele câmpii ale provinciei / Singur, cufundat în întuneric, / Scribul scuipă în propria-i călimară” (Bate vântul). Nu mai este perioada romantică din vremea lui Macedonski, pentru care marginalizarea constituia un motiv de inspirație, de elaborare a unei capodopere precum Noapte de decemvrie.

O dublă inocență recunoaștem în jocul a „doi copii de țigani” din poemul Vreme de ploaie: pe de o parte, ei sunt convinși că pot „să ducă norul acasă”, iar, pe de altă parte, se gândesc să-l lege „cu o sârmă ruginită”. Ipostazele la care aspiră, cu mintea lor de copii, conțin amândouă improbabilități: norul nu poate fi capturat, iar dacă, printr-o minune, s-ar întâmpla, sârma ruginită ar ceda, norul fiind o resursă de precipitație. Pe tărâmul liric, totul este posibil, însuși preotul bătrân „murmură ca pentru sine: / Nimeni nu știe ce ascund domnii poeți / în poemele lor neînțelese”.

Cârligele de măcelărie nu strălucesc în cămară, ci în „măreția stoică a soarelui în apus” (Critica rațiunii pure). În confruntarea celor două planuri, terestru și astral, cel de-al doilea este suveran și participativ emoțional, datorită însușirii menționate, „măreție stoică”, fără de care soarele ar dezechilibra Terra, sub impresia a ceea ce zărește când răsare sau apune, destule aspecte negative și injuste. Față de paralelismul acesta etern, poetul își duce viața, în spiritul lui Vergiliu, departe de oraș, într-un târg provincial, acolo unde ținte ale proprie-i atenții devin, pe lângă meșteșugari, păsările cerului și chiar o muscă „prinsă între sticlele gemului / amarnic văietându-se de a nu fi citit la vremea potrivită / Critica rațiunii pure”.

Volumul exprimă viziunea despre lume a unui poet dispus a se apuca de lucru, în reconstrucția planetei, de ale cărei probleme este atât de afectat, încât vocea-i lirică este mai tristă ca oricând.