SFÂRŞITUL LUI ANDREI MURGESCU
(Fragment din romanul Îngerii de la Casa Morarului de Ion R. Popa,
Ed. Autograf, Craiova, 2011)
În ajunul Sfintei Maria, la eleşteiele lui Andrei Murgescu erau frământări mari. Ce fusese de construit se încheiase în linii mari, inclusiv împrejmuirea, un gărduleţ scund, din scândură frumos lucrată, care acum era vopsit într-o culoare stacojie, ca să fie în contrast cu verdele vegetaţiei. În incintă se găsea clădirea restaurantului, construit sub forma unui han de pe timpuri, cu o intrare dublă într-un vestibul, de unde se intra spre dreapta şi spre stânga în două săli de restaurant a câte cincizeci de mese, în bucătărie drept în faţă, şi la etaj, pe o scară destul de lată, unde o verandă largă, un apartament de două camere şi alte cinci încăperi, toate prevăzute cu instalaţii sanitare şi de încălzire, erau deja gata să găzduiască pe cine ar fi dorit.
În faţa restaurantului, sub o salcie pletoasă ce fusese păstrată şi menajată, era, doar improvizată deocamdată, o grădină de vară, ce avea aşternut un covor de pietriş granulat, iar într-un loc mai discret şi aproape de bucătărie, un grătar mare pe bază de cărbuni, care aşteptau alături.
Puţin spre răsărit, se afla bazinul cel mare realizat din împreunarea celor vechi, iar mai jos de acesta, în curs de amenajare, altul care avea destinaţia de crescătorie intensivă de peşte, încă în lucru.
Localul fusese dotat cu frigidere, aragazuri şi tot ce trebuia pentru a face faţă unei mari cereri la care se aşteptau a doua zi, când avea loc deschiderea oficială. Era aşteptată o mare afluenţă de populaţie, pentru că în aceeaşi zi avea loc bâlciul anual, care atrăgea atât vânzători cât şi cumpărători din localităţi îndepărtate, chiar din judeţele vecine, iar fanfara, care fusese tocmită pentru un program ce se întindea de la nouă dimineaţa până la nouă seara, trebuia să atragă publicul în această direcţie.
Aşa aveau să se petreacă lucrurile în a ziua Sfintei Maria, când, după o raită prin bâlci, mai toată lumea se oprea la noul han, deşi primăria asigurase în bâlciul organizat prezenţa mai multor chioşcuri ce vindeau mărfuri diferite, de la ţesale şi perii de cai la cratiţe şi pânzeturi, iar orchestra lor se străduia în acelaşi scop ca fanfara lui Andrei, în timp ce câteva grătare fumegau din plin. Oamenii îşi cumpărau cele trebuincioase şi se îndreptau spre locul numit îndeobşte „La Iazuri”, curioşi să vadă ce minuni a mai făcut acea tripletă, care impresionase prin realizările de până atunci, în pofida tuturor opreliştilor.
Pentru modul de pregătire a tot ceea ce ţinea de alimentaţie, răspundea Mariusa, numită prin decizia conducerii societăţii responsabilă a punctului turistic. Pentru început, avea în subordine doar două persoane, dar pentru ziua respectivă mai concentraseră încă trei, sperând să fie suficiente.
Când s-a dat drumul la consum, s-a dovedit că personalul era insuficient. Unii, mai apropiaţi, s-au oferit să dea o mână de ajutor, ceea ce Mariusa a acceptat bucuroasă, dar s-a opus Andrei.
-De ce nu eşti de acord? l-a întrebat ea suspicioasă.
-Fiindcă nu au avizul medical şi pot contamina mesenii, dar e posibil şi să fiu amendat, că parcă-i văd cum or să vină de la inspecţia sanitară.
Angelo se afla pe terasa de la etaj, de unde urmărea toată mişcarea, iar Andrei se învârtea printre cei de jos, încercând să-i calmeze pe cei nerăbdători şi să sporească operativitatea printr-o bună dirijare a personalului şi îndrumare a clienţilor.
A început să apară dezordinea cu şerveţele zburate de vânt, farfurii, furculiţe şi pahare aruncate şi, odată cu acestea, câinii de pripas. Mai trebuia un om care să strângă resturile de pe mese, iar până să apară unul disponibil, Andrei s-a apucat să facă el serviciul acesta. Îndată a apărut Sandu care l-a luat de acolo şi a pus-o pe Irina în locul lui.
-Nu contează avizul la ea deşi îl are, fiindcă nu serveşte la masă, ci doar strânge resturile, credea Sandu.
Andrei deja se simţea obosit. A găsit un scaun liber şi s-a aşezat. Sandu a încercat să întreţină discuţia cu el, dar Andrei i-a cerut să-l ajute să ajungă sus, pe verandă, de unde să privească cum se desfăşoară lucrurile.
Cum au ajuns în vestibul, a început să plângă:
-Bine că apucai să gust oleacă din această bucurie. Simt cum mă părăsesc puterile. S-a dus un an din ce mi-au dat doctorii, dar nu sunt sigur că-l voi duce şi pe-al doilea până la capăt.
-Nu-ţi face gânduri negre, nene! Toţi suntem obosiţi că ne zbatem pe-aici de vreo trei zile, dar mata le duci grija de câţiva ani, a căutat să-l împace cu ideea Sandu.
-Nici n-am dormit azi-noapte.
-Bucuria zilei de azi a contat şi ea. Au fost oameni care au păţit mai rău în asemenea momente, a continuat Sandu să-l încurajeze.
Auzindu-i vorbind, de el s-a apropiat Angelo, iar de jos a venit Doina întrebând precipitat „Ce are tăticu?”
-Nu am nimic, tată! Sunt puţin obosit, dar mă refac. Du-te jos şi vezi cum se descurcă Mariusa şi oamenii aceia de servesc! Să nu fie lume nemulţumită.
A venit şi Irina, trimisă de Mariusa, să întrebe de unde mai iau bere, fiindcă s-a terminat, ca şi friptura făcută la cuptor, acum funcţionând doar grătarul.
-Să-l caute pe Costel, că mi-a rămas cheia la el.
-Costel e jos, acum ajunse.
-Atunci se descurcă ei, lasă-i în pace! Irina, dacă mai trăiesc, nunta Deliei aici o facem, iar dacă ei s-or căsători mai târziu, când eu n-oi mai trăi, ţine minte ca tot aici să fie!
-Da’ ce-ţi veni, domne Andrei? Cum să nu fi dumneata! Acum sunt şi ei studenţi, ştiu eu ce le-o trece prin cap? Te pomeneşti că mâine, poimâine…, le vine de căsătorie.
-Boala asta de-o am eu, când se înfige în om, nu mai pleacă decât cu el odată, pus frumos între patru scânduri.
Angelo privea şi nu zicea nimic. Mai avusese un moment de reflecţie cu privire la ce face bătrâneţea din om. Acum se întreba ce face boala din om, iar răspunsul se contura în faţa lui. „Oare merită să te lupţi în viaţă pentru atâtea şi apoi să pleci la braţ cu …doamna cu coasă, doar între patru scânduri? Poate că nu, dar omului asta i-a fost hărăzit. Dacă nu ar fi fost aşa, omenirea nu ar fi ajuns la stadiul de astăzi. Din păcate, această… doamnă cu coasă îi ia prea devreme tocmai pe cei care ar putea să aducă foloase mai mari omenirii. Cineva spunea că ar alege. Altcineva nega asta total, având ca argument, logic zicea el, că în acest caz nu am mai avea deloc oameni valoroşi. După acelaşi, numai oamenii valoroşi, probabil învăţaţi considera el, ar trebui să trăiască. Or, nu este aşa! Orice viaţă e preţioasă. Străbunii lui Nikola Tesla, un român sud-dunărean, nu au fost decât simpli tâmplari, meserie pe care şi-au transmis-o din tată în fiu, doar tatăl său devenind preot, dar acest neam ni l-a dat pe savant. Iată ce-a ieşit din acel neam. Un savant fără ale cărui invenţii şi descoperiri lumea ar fi astăzi mai înapoi cu peste un secol”.
Gândurile lui au fost întrerupte de telefon. S-a ridicat şi s-a îndreptat spre partea opusă a verandei.
-Da, Pepe!…Îmi pare bine că te aud….Mulţumesc! Da… Am să le transmit şi lor…Cum ai spus?… Paolo Mandrini?… Nu, nu-mi spune nimic… Almerinda ai spus?… E o amintire din tinereţea mea care a fugit de mine tot timpul şi mi-a luat şi fericirea cu ea… Da, aş vrea să-l văd, desigur… Îl aştept cu nerăbdare… Obţine de la el adresa, că, dacă nu vine el, mă duc eu… Da? Precis vine el?… Să vină!… Îţi mulţumesc încă o dată atât pentru urări, cât şi pentru marea ştire pe care mi-ai dat-o! Salută-l pe bătrânul Orlando din partea mea şi spune-i că-mi pare rău că nu-l am alături în acest moment!… Toată lumea e bine… Da, sunt ocupaţi cu acest moment festiv deosebit… Multă… Nu mă aşteptam… Lăsară bâlciul sau doar trecură pe-acolo şi se opriră aici….
Dintr-o dată, Angelo a devenit altul. Era vesel şi se mişca zglobiu, fără să poată sta locului. Sesizând că ceilalţi îl priveau de parcă ar fi dat un spectacol, a simţit nevoia să spună, de data asta numai lui Andrei, fiind singurul care putea să-l asculte.
-Era Pepe. Ne ură de bine tuturor şi îmi spuse că l-a cunoscut pe un anume Paolo Mandrini, în care a identificat pe fiul meu cu Almerinda, o cântăreaţă, sau mai bine zis o pretinsă solistă, care visa să ajungă la Scala din Milano. Am fost aproape un an împreună şi am avut acest copil, cu care a fugit din spital după naştere, refuzând căsătoria. Se pare că i-a dat numele tatălui meu. Am căutat-o vreo jumătate de an, din oraş în oraş, am colindat toate scenele şi am citit toate afişele, dar n-a fost chip să o găsesc. Nici nu întrebai dacă o mai trăi. Cum o fi dat Pepe de el? Nu ştiu!
-A avea un copil e o fericire pentru oricare om. Prin el îţi prelungeşti viaţa şi neamul se perpetuează.
-Desigur! Eu am alergat mult după acest copil. Am mai avut unul pe care l-am pierdut înainte de a fi venit în România. A contribuit şi moartea lui la plecarea mea de acasă. Cu mai bine de un an înainte, îmi murise soţia, mama lui Diego, Dumnezeu să-i ierte! Am cunoscut-o pe Sabina, lângă care a venit Cosmin, din care am făcut fiul meu.
-Acum, dacă ţi l-ai regăsit pe cel natural, bănuiesc că nu-ţi mai trebuie ăsta…, l-a provocat Andrei.
-Nu se poate! Nu aş renunţa la el pentru nimic în lume. Este un băiat de înaltă calitate, ca şi mama lui, de fapt. Nu ziceai tu că un copil este o fericire pentru oricare dintre oameni? Nu-mi dai voie să am două? Că şi aşa mi-a luat Dumnezeu una când plecase pe anul douăzeci şi doi.
-Ba da, sigur că da! Ştiai că Cosmin are o relaţie mai veche cu Delia, fata lui Sandu şi nepoata Irinei?
-Relaţia o cunosc de mult, dar cine e fata am aflat târziu. E o splendoare. Mai ştiu că au fost colegi în liceu, dar nu de clasă, iar acum sunt studenţi la aceeaşi facultate, unde au reuşit cu aceeaşi medie.
-Pot să te rog ceva?
-Bineînţeles!
-Convinge-o pe Sabina, că pe băiat nu cred că e cazul, şi la Sfânta Maria din anul viitor să avem nunta lor aici, sperând că voi trăi şi eu până atunci. Mi-au spus doctorii că anul de vine e posibil să nu-l închei.
Angelo nu mai plânsese de la moartea fiului său, dar acum îi şiroiau lacrimile mai tare ca atunci. Nu a putut să mai deschidă gura să-l întrebe pe Andrei de ce ţine el atât de mult la această pereche de tineri.
* *
Spre seară, când clienţii, cu câteva excepţii, plecaseră, Andrei a spus Irinei să aibă pe verandă o masă pentru paisprezece persoane, la care va aduce şi preparatele culinare cu băutura pregătite cu o zi înainte.
-Nu ar fi mai bine să aranjăm masa asta într-una din sălile de jos ca să nu mai urcăm cu mesele şi scaunele? a fost părerea ei.
-Ideea ta nu e rea, dar e căldură mare şi mă tem că se va face năbuşeală; aici suntem la aer deschis, e mai răcoare.
Nu a trecut mult şi a apărut profesorul Vasile Călugăru cu soţia, pe care Andrei i-a prezentat ca fiind nepoţii săi, ceea ce l-a surprins pe Angelo, care nu cunoştea această relaţie de rudenie, dar s-a bucurat de prezenţa lor.
-Da, şi am şi pământ în perimetrul acesta pe care-l gospodăreşte el, determinându-l pe Angelo să se gândească dacă va mai avea surprize multe în acea zi.
Dar nu a apucat să-şi termine Angelo gândul, că au apărut Cosmin cu Delia, pe care îi conducea Sabina. Andrei i-a prezentat ca pe doi tineri fericiţi, studenţi proaspeţi la aceeaşi facultate, la care au intrat cu aceeaşi medie, care le permite să primească şi bursă de studii.
Când comentariile erau în toi şi unii întrebau ce li se pregăteşte, printre invitaţi au apărut şi Mierlan Ristea, fostul gestionar de la bufet, şi Jianu Oprea, fiul bătrânului Jianu, prieten nedespărţit al lui Guţă, plecaţi chiar şi pe lumea de dincolo în aceeaşi zi, ambii muncind cândva pe pământul lui Iancu şi Miţa Murgescu, părinţii lui Andrei; aceştia erau aduşi de Anghel, gestionarul fermei lui Andrei, responsabil cu expedierea mărfii şi recoltarea facturilor, care, îndată, a vorbit ceva cu Andrei, apoi s-a retras.
Când unii îşi pierduseră răbdarea să afle ce se pune la cale, a apărut şi avocatul Marinescu din Frâncei şi după el preotul din localitate, care în urma sfinţirii hanului plecase.
S-au aşezat într-o ordine dirijată discret de Andrei. La un semn al acestuia, a început servirea. Au fost aduse platouri cu gustări dintre cele mai asortate, fripturi de mai multe feluri, salate, o ţuică de prune, un vin tămâios…, toate din producţie locală.
-Mă, ţuica asta seamănă cu aia de Piteşti de era odată şi-i zicea lumea „Ochii lui Dobrin”, că avea pe etichetă două prune care parcă-ţi făceau cu ochiul. Zău că e bună!
-E bună, mă, că doar nu e „adăpată” ca aia de o beau la tine tata şi cu nea Guţă, l-a tachinat Oprea Jianu.
-Nea Jianu şi nea Guţă nu beau decât măsura lor, un ţoi, şi plecau; n-aveai ce adăpa. Aia se face la cei care beau mult şi de la un timp nu-şi mai dau seama ce au în pahare. Că şi Hristos cu vinul făcut din apă, tot la sfârşit l-a pus la bătaie de au fost mesenii încântaţi…
-Vrei să spui că tu aplici reţeta lui Hristos? l-a interpelat preotul.
-Păi nu am dreptate, părinte? a susţinut Mierlan.
-Păi… nu prea ai. Domnul nostru Iisus Hristos a făcut o minune, transformând apa într-un vin veritabil, pe când tu mai aveai puţin şi transformai vinul în apă veritabilă, ceea ce nu e miracol, a desluşit părintele tâlcul, provocând veselia mesenilor, în timp ce Mierlan încerca să zâmbească şi se scărpina la ceafă a nedumerire.
Treptat, tacâmurile au… obosit şi doar paharele erau încă în funcţiune. Andrei a încercat să se ridice dar a renunţat, făcând o grimasă de durere şi neputinţă, vorbind de pe scaun:
-Am vrut să fiţi de faţă oameni cu respectul întru Domnul, oameni care aţi trăit alături de înaintaşii noştri din această comunitate, unii care au fost alături de părinţii mei şi apoi de mine, oameni ai legii, ca să luaţi act de cele gândite şi voite de mine, să mă ajutaţi să îndrept unde am gândit şi am procedat greşit eu sau tata, fiindcă a venit timpul să îndreptăm şi greşelile lui, după cum ar fi dorit şi el, dar nu a mai avut timp, fiindcă a fost ridicat şi dus de-aici, iar averea confiscată, după cum ştiţi. Iată ce am gândit eu: Partea mea din tot ce am aici – vă rog să reţineţi că tot timpul mă voi referi numai la ceea ce este al meu din ce ştiţi că eu administrez – va fi împărţită în mod egal între Doina, pe de o parte, şi Mariusa cu Rona, pe de altă parte, în afară de profitul ce mi-ar fi revenit mie din administrarea prezentului han, care aparţine în întregime Mariusei, dar numai pe timpul cât va locui la Murgeni.
-Adică împărţirea se face în două părţi?
-Da. Nu e bine?
-După cum e voia dumneavoastră, dar am vrut să fie clar, a specificat avocatul.
-Nu se poate, legea nu zice aşa! Eu trebuie să moştenesc o jumătate şi cealaltă se împarte la ceilalţi moştenitori, a obiectat Mariusa.
-Asta în cazul că titularul nu are altă opţiune. Or, în cazul de faţă, vedeţi că…, a intervenit avocatul.
-Ai răbdare, fiindcă valoric se va ajunge acolo. Dar nu pot lăsa obiective funcţionale pe mâna cui nu este în stare şi le vede doar aducătoare de venituri. Partea cu care a venit Lazăr – a reluat Andrei – revine în întregime Deliei, ca moştenitoare de drept… Aş mai dori ca partea care îmi revine din firma „AndCostAng”, care cuprinde acest patrimoniu numit „La Iazuri”, să revină în întregime lui Sandu, în cazul că Mariusa părăseşte Murgenii. De asemenea, dacă Mariusa ar vrea să vândă din ceea ce primeşte, nu va putea să facă asta decât dacă Sandu sau oricare dintre acţionari refuză să cumpere.
-Cum vine asta, urmaşă de drept? Dacă se întoarce Lazăr, cum s-a mai întâmplat? l-a interpelat tot Mariusa.
Andrei a scos din buzunar o hârtie şi a citit:
-„Subsemnatul, Murgescu Lazăr, …declar că, din proprie voinţă şi nesilit de nimeni, renunţ la moştenirea din partea părinţilor mei, Iancu şi Maria Murgescu, compusă din…., amplasată în…, şi consimt să revină numitei Delia Orzaru, fiica lui… şi a…, cu domiciliul…., în proprietate deplină.” Iată că este timbrată şi certificată de un notar din Oraş, de unde mi-a expediat-o împreună cu o scrisoare, în care mi-a spus mai multe. Totodată, mi-a lăsat la notar suma de douăzeci şi patru de mii de dolari, din care jumătate trebuie să-i înapoiez lui Sandu şi Irinei, care m-au împrumutat cu douăsprezece mii ca să pot evita falimentul, pentru care le mulţumesc şi acum.
Un plic închis a plecat din mână în mână până a ajuns la Sandu, care l-a primit foarte indiferent, spre deosebire de alţii de la aceeaşi masă cărora le sticleau ochii.
-Nu am înţeles, de ce a făcut Lazăr gestul ăsta, dacă ar fi cum susţineai tu zilele trecute, că Sandu nu e fiul lui!? era tot nelămurită Mariusa.
Într-o linişte perfectă, în care nu se auzeau decât respiraţiile uneori grăbite, Andrei a scos, dintre mai multe hârtii, una pe care i-a înmânat-o Mariusei:
-Iată aici dovada că nu aveţi dreptate atât tu cât şi alţii care susţin aşa ceva.
Într-adevăr, Andrei prezenta un certificat medical, timbrat şi ştampilat, din care rezulta că Orzaru Alexandru nu poate să fie fiul lui Murgescu Lazăr, document obţinut cu foarte mare greutate.
Toţi cei de faţă au rămas perplecşi, inclusiv Sandu, dar care s-a înseninat la faţă, iar Irina a răsuflat uşurată:
-Nici nu avea cum. De când spun eu asta şi nu m-a crezut nimeni.
-Atunci de ce să moştenească parte din averea lui Iancu şi a Mariei Murgescu? nu-şi explica Mariusa, ca şi mulţi din cei de faţă.
-Mierlane, tot întrebai tu de ce să vii astăzi aici. Te rog să spui, de faţă cu lumea asta, în urmă cu câţiva ani – să nu minţi că nu mai ţii minte – când am intrat eu ca să iau ţigări de la tine, de la bufet, iar moş Guţă şi moş Jianu, singuri în tot localul, cu spatele spre uşă, consumându-şi ţoiul obişnuit de care aminteai adineauri, ce vorbeau ei despre Lazăr, despre tata şi mama, despre…
-Las’ că ştiu. Dumneata ai venit la tejghea şi, când ai prins de veste despre ce vorbesc ei, ai tăcut şi mi-ai făcut şi mie semn să nu vorbesc, ţi-am încasat banii, ţi-am dat ţigările, ai măi zăbovit până când au terminat ei ţoiurile şi au dat să se ridice; atunci ai ieşit fără ca ei să fi ştiut că ai fost înăuntru…
-Aşa este! Dar spune, te rog, la cei de faţă, ce au vorbit, fiindcă ei ştiau situaţia încă din tinereţea tatii.
-A, da! Dar nu cred că pot să nimeresc exact ca atunci, însă venea cam aşa: Vorba plecase de la venirea lui Lazăr după atâţia ani, când a găsit-o pe Irina văduvă şi ziceau că Dumnezeu a aranjat lucrurile în felu-ăsta, ca să facă dreptate. Nu mi-aduc aminte care dintre ei a zis că nu e sigur dacă între Lazăr şi Irina ar fi fost ceva, dar că între domnul Iancu şi mama Irinei a fost, că era femeie frumoasă, curată, dichisită şi făcea serviciul în casă, pe când doamna Miţa era ocupată cu prăvălia; ei socoteau că Irina şi Lazăr ar fi fraţi după tată.
-Opreo, moş Jianu n-a murit de mult, Dumnezeu să-l ierte! Spune-ne şi nouă, că aţi trăit în aceeaşi casă, mâncaţi împreună, l-ai auzit vreodată vorbind despre situaţia asta?
-Când toată lumea se mira de ce o bătea Scoabă pe Irina când o vedea cu Lazăr, a venit vorba şi între noi într-o seară, la masă, când eu am întrebat ce-o fi având tată-său cu ea. El, nici una, nici alta: „Ce are şi nea Iancu cu Lazăr!” Eu atunci am aflat că nici domnul Iancu nu era de acord…, mă-nţelegeţi. Când m-am uitat mirat la tata, el mi-a spus scurt, fără să mai lase loc la altceva: „Sunt fraţi după tată.”
Mai mulţi de la masă au răsuflat uşuraţi, iar alţii au scos exclamaţii scurte care voiau să însemne că abia acum îşi puteau explica unele enigme. Numai Andrei continua cu grimasele lui de durere. Totuşi a întrebat:
-Acum ce ziceţi, e greşit ca partea lui Lazăr să revină Deliei Orzaru?
-Poate că legal era să revină Irinei, iar prin Sandu să fi ajuns la Delia, dar dacă asta e voinţa lui Lazăr, rămâne aşa, a fost de părere preotul, iar avocatul a confirmat.
-E normal să rămână aşa, a întărit şi Angelo, care de acum nu mai era neutru, şi toţi au fost de acord cu el.
-Pentru dumneata nu opreşti nimic, domne Andrei? a intervenit preotul.
-Ei vor intra în posesia acestor bunuri numai după moartea mea, când pe mine mă vor duce în cavoul părinţilor, iar la Casa Morarului vor pune o cruce mare, din ciment, pe care vor ştii ei ce să scrie ca să afle lumea peste ani că am trecut şi eu pe aici.
O parte din cei de la masă au început să lăcrimeze, iar Doina a intervenit:
-Ce-ţi veni, tăticule? De la un timp numai la asta te gândeşti. Câţi nu sunt bolnavi şi o duc pe picioare ani mulţi…
-Asta este voinţa mea – a continuat Andrei, ca şi cum nu ar fi auzit-o pe fiica lui cea mare – acum, cu puţin înainte de a părăsi această lume. De aceea, am vrut să nu las gâlceavă în urmă şi să fac o împărţire echitabilă, ţinând seama de contribuţia adusă acestei societăţi comerciale, dar şi pentru a asigura dezvoltarea pe viitor a întregii proprietăţi de aici şi, totodată, a bunăstării salariaţilor. Cred că asta s-ar realiza dacă munca mea ar avea o continuitate prin Cosmin şi Delia, dacă ei s-ar căsători, împreună cu Costel şi Doina, cu Angelo şi Sabina, având în Sandu un administrator de nepreţuit. Dacă Vasile şi Ioana ar fi naşii de cununie ai acestor tineri, aş fi convins că întreaga lor căsnicie ar străbate un drum fără ocolişuri. Din partea lui Lazăr, vă cer iertare tuturor cărora el le-a adus necazuri.
De la un timp, grimasele lui Andrei au început să fie precedate de un căscat, de la care făcea eforturi evidente să se abţină. Acum acestea se îndesiseră, încât nu putea să-şi mai continue discursul, în timp ce ochii i se închideau şi capul îi cădea în faţă, la un moment dat rămânând cu bărbia sprijinită în pieptu-i slăbit. Doina l-a observat şi l-a strigat, aproape ţipând:
-Tăticule, ce faci?
El a tresărit:
-Nu ştiu de ce, dar mă apucă o toropeală. O fi somnul morţii…
-Tocmai când voiam să spun şi eu ceva, i-a făcut pe toţi atenţi Angelo: Cosmin, fiul meu şi al Sabinei, are o relaţie de prietenie cu Delia, de mai mult timp. Acum sunt studenţi amândoi şi vor să se căsătorească. Eu şi Sabina ne angajăm că vom acoperi toate cheltuielile în bună înţelegere cu părinţii Deliei, şi a aruncat o privire către Cosmin.
Acesta s-a ridicat în picioare smerit şi a spus:
-În faţa tuturor de aici, o cer în căsătorie pe Delia şi vă rog să acceptaţi! s-a adresat el către Sandu şi Irina.
-Dacă ea e de acord, nu am nimic împotrivă! Numai că e prea tânără, o copilă, a răspuns Sandu vesel, urmat de Irina, nu mai puţin bucuroasă.
-În curând, vom face logodna, urmând ca nunta şi căsătoria propriu-zisă să aibă loc în acest local, unde, încă de acum, îi invit pe toţi cei de faţă! a lansat Angelo noul său proiect surpriză, aprobat de toţi cei de acolo, încercând să facă o bucurie lui Andrei.
-Domnul cu voi! Să fie într-un ceas bun! le-a urat părintele tinerilor, urmat de avocat, apoi de toţi cei de faţă.
Cei mai mulţi s-au ridicat pentru plecare, dar Andrei i-a oprit:
-Aş vrea ca toţi de-aici să fiţi martori la ceea ce am stabilit, iar pe domnul avocat îl rog să întocmească actul cât mai repede, că văd eu că s-a subţiat aţa prea mult şi poate să se rupă în orice moment. Acolo aş vrea să semneze ca martori, şi poate le luaţi datele de acum, soţii Călugăru, Jianu Oprea, Mierlan Ristea şi părintele. De acord?
Când ceilalţi au început să coboare pe scări, Andrei l-a oprit pe preot:
-Părinte, când îmi faci şi mie cele cuvenite pentru a-mi pregăti trecerea în altă lume.
-Deşi e cam târziu, mă duc acasă, iau ce trebuie şi vin la dumneata, la Casa Morarului, că mâine şi poimâine s-ar putea să nu fiu aici. E bine?
-E perfect. Într-o jumătate de oră voi fi acolo.
Sandu şi Costel l-au coborât mai mult pe braţe. Nu a vrut să urce imediat în maşină. S-a aşezat pe un scaun de sub salcia pletoasă şi a privit printre lacrimile şiroind cele agonisite de el în acel perimetru şi pe care urma să-l părăsească pentru totdeauna. Pe firele electrice, nu departe de becul care avea să-şi trimită lumina pe o rază destul de mare, doi porumbei, unul alb şi altul cenuşiu, se băteau, iar când el s-a aşezat s-au oprit cu privirile aţintite spre el.
-Ăştia sunt îngerii mei. Unul e al binelui, trimis de la botez să mă păzească, celălalt e al răului. Se luptă pentru sufletul meu! le-a zis el celor din preajmă.
A fost urcat în maşina lui Costel şi au plecat spre Casa Morarului fără a mai fi privit înapoi. L-au aşezat pe pat şi au ieşit repede, fără să-şi mai fi stăpânit lacrimile. A rămas cu Mariusa, dar Sandu a promis că, după ce trece pe la grajduri, va reveni.
Trecând pragul în afară, Costel şi Sandu au rămas uimiţi. Pe cele două fire electrice ce se furişau pe sub streaşina Casei Morarului ducând lumina înăuntru, doi porumbei, poate aceiaşi, stăteau abătuţi, deşi era timpul să meargă în culcuşul lor.
* * *
În a treia zi, când tocmai plecase avocatul, la Casa Morarului au izbucnit ţipetele Doinei, Mariusei şi ale Irinei, cărora li s-au alăturat ale lucrătorilor aflaţi în prejmă. Treptat, vestea că neobositul Andrei Murgescu trecuse la odihna veşnică a îndoliat întreaga comunitate a Murgenilor, în timp ce dangătul tânguit al clopotului o ducea în cele patru zări.