Talerii de Liviu Rebreanu

https://blog.revistaderecenzii.com

Poate să fi avut vreo douăzeci și opt de ani, dar părea mult mai bătrână. Avea niște ochi mici și arși, scufundați în orbite și ascunși sub o broboană de lacrămi, și o gură mare, cu buzele supte și învinețite, cari totdeauna tremurau, gata parcă ori să râdă, ori să plângă.

Trăia așa de pe o zi pe alta, robotind pe unde putea, adăpostindu-se pe unde apuca. Era lucrătoare harnică para focului și zorea cât șapte pentru nimica toată, dar nu putea sta într-un loc cum nu stă apa. Cutreiera, cu pași scurți și grăbiți, toate satele de prinprejur și nu se oprea nicăiri mai mult de o săptămână. Venea la anume răstimpuri, ca și cum vin posturile sau sărbătorile cele mari, și-apoi iar se depărta repede, fără veste, ca o nălucă posomorită.

Oamenii din sat erau obișnuiți de-a binelea cu dânsa. Îi ziceau Todosia, măcar că ea se chema Tatiana. Știau când trebuie să sosească, o așteptau c-un fel de bucurie ascunsă, nehotărâtă, și se mâhneau din suflet dacă uneori, rar de tot, întârzia, întocmai cum se mâhnesc când așteaptă zadarnic sosirea unui prieten bun sau a unei rude scumpe.

Și Todosia venea mereu, îmbrăcată cu straiele-i ciudate, adunate parcă cu arcanul din tuspatru colțurile lumii. Cu pălăria de paie, lată și mușcată zdrențe de jur împrejur, cu zeghea de stambă cafenie, învechită și roasă, cu poalele înăsprite, cu zadiile roșii ca coțobrelele, vrâstate cu dungi albastre și verzi și împestrițate pe dedesubt cu flori cusute și cu fluturi de argint; cetluită pe la brâu c-o cingătoare tricoloră trasă de soare, iar la gât cu cele câteva șire de taleri de argint cari zuruiau la fiecare pas, trecea repede pe ulițele satelor, dând binețe tuturor, oprindu-se ici-colea și mângâind cu privirea căscioarele scunde și dărăpănate. Ș-atunci, iute-iute, vestea alerga din gură-n gură:

— Vine Todosia! E aici Todosia!…

Era fată cinstită și așezată, să-i cauți perechea toată ziua mare cu luminarea. Ș-așa se purta, ș-așa se silea, să nu-i găsească nimeni nici atâta cusur cât e negru sub unghie… Dar lumea, pârdalnicade ea, tot nu s-a lăsat până nu i-a scormonit și ei o greșeală. Se zicea că umblă cu limba scoasă să se mărite… Dar unde-i fata, tânără ori bătrână, care nu dorește să se mărite?

Asta i-o imputa lumea, dar altmintrelea se împăcau bine împreună. Era prietenă cu toate femeile, sta la taifas cu ele, forfotea de una-alta, de bărbat, de copii și de câte și mai câte necazuri. Și femeile o iubeau ca pe o soră bună… în fața bărbaților însă era rușinoasă și tăcută ca o copilă. Când se întâlnea cu vreunul, își pleca ochii și, roșie până după urechi, abia șoptea cu glas scăzut:

— Noroc bun să dea Dumnezeu!…

Și se ducea repede, parcă ar fi alungat-o cineva. Totuși, îndată ce se depărta oleacă, nu se putea stăpâni să nu se uite înapoi. Întorcea capul tot mereu și rânjea ca o năucă, descoperind două rânduri de dinți lungi și galbeni.

Apoi, pesemne d-aici s-a pornit vorba că ea face ochi dulci bărbaților… Ori d-aici, ori d-aiurea, zvonurile acestea, încetul cu încetul, se răspândiră prin toate satele pe cari le cotrobăia dânsa, și-n curând toată lumea știa că Todosia vrea și vrea să se mărite… Cetele de copii zburdalnici, cari hoinăreau prin șanțurile ulițelor, în cămăși lungi și înnegrite, cu obrajii scofâlciți, o petreceau veșnic cu alai, strigând după ea cât îi lua gura:

— Tele Todosie! Todosie!… Mânca-te-ar măritișu, tu, Todosie!…

Todosia, însă, fată cuminte ce era, nu lua în seamă fleacurile acestea. Își vedea de drum și se făcea că nici aude, nici vede…

Și așa își măcina Todosia zilele. Venea și se ducea, și iar venea și iar se ducea…

Dar o dată, era tocmai într-o toamnă neagră și jalnică, s-a dus, și dusă a rămas. Degeaba o tot așteptară femeile două primăveri de-a rândul, nici măcar de veste nu i s-a auzit, necum altceva. Se mira și se minuna lumea de una ca asta, unde s-a mai pomenit așa ceva, dar în zadar. Todosia nu-i și nu-i, parc-ar fi înghițit-o pământul.

— S-o fi măritat amarul, ziceau unii, de bună seamă că s-o fi măritat, că tot la bărbat i-a stat capul!

— D-apoi să-i dea Dumnezeu noroc și pace, adăugau cei cu inimă bună, c-a fost fată harnică și cinstită…

Și cum zilele treceau și Todosia tot dusă rămânea, oamenii începură a se împăca și cu lipsa ei. Numai când și când mai suspina câte-o femeie:

— Săraca Todosia… oare pe unde mai răznește și ea prin astă lume de nevoie?…

Iată însă că, într-o bună zi, neașteptată de nimeni, Todosia se ivi iar prin împrejurime. Veni cotoșmănită tot în hainele-i cele vechi, numai cât pălăria îi era mai zdrențuită, zeghea mai roasă, poalele mai negre și mai colboase, iar talerii de pe piept îi lipseau… Pășea încetinel și chibzuit, cu ochii în pământ, blegită și rebegită, de-ți era mai mare mila… Un pânziș de jale o învăluia parcă din cap și până-n picioare…

Niște băiețandri, răsăriți dintr-o ogradă, se luară îndată după ea, și, ca alte dăți, începură a o hiritizi. Dar acum Todosia se opri coprinsă de un val de mânie, se întoarse spre ei cu fața schimonosită și-i amenință scuturându-și pumnii încleștați. Și numai abia-abia, bolborosind și crâșnind din dinți, se urni iar și se târî mai departe…

Apoi, dinaintea unui bordeiaș turtit, acoperit cu stuf mucezit, stătu locului. Se uită multă vreme la chenarele albastre ale ferestruicelor, întrebându-se parcă: să intre sau să treacă? în sfârșit, totuși deschise portița și păși în ogradă.

O nevastă tânără ieșea tocmai din casă, ca vijelia, alungind niște găini obraznice din pridvor. Când zări pe Todosia, rămase pironită, uitându-se la ea buimacă de mirare și nedumerire. Todosia stătea lângă portiță, 30 cu mâna încă pe zăvor, cu privirea la nevastă. Un zâmbet silit îi strâmba gura, în vreme ce ochii îi rămaseră reci și posomoriți.

— ’S tare blestemați copiii ăștia… zise Todosia pe urmă cu vocea stinsă.

— Dar lasă-i în para focului, că li-i bine și-s buiestri… se vede că nu i-a fript încă niciun năcaz… Nevasta tăcu, dar îndată adăogă, ștergându-și palmele de șolduri: Vaij de] mine și de mine, Todosie, că de mult nu te-am mai văzut! Da’ pe unde ai umblat atâta amar de vreme?

În ochii Todosiei se aprinse deodată o lucire ciudată. Scoase un oftat înăbușit, parc-ar fi vrut să izbucnească; în colțul orbitelor ei răsăriră doi picuri mari, scânteietori. Dar îndată iar se potoli și răspunse domol, cu barba-n piept:

— Am pățit multe, Doamne ferește…

— D-apoi așa pate omul trăind pe lumea asta… zise nevasta încet. Da’ ia șezi, Todosie, hodinește oleacă… Știu că ești trudită, săraca de tine… Ori mai bine să mergem în casă, nu cumva să mi se trezească băiatul…

Privirile ei apoi se opriră deodată pe pieptul Todosiei și o întrebă cu glas ascuțit, schimbat:

— Unde ți-s talerii, tu Todosie?… I-ai prăpădit?…

— Ba mi i-a mâncat el, mânca-l-ar peștii să-l mănânce, zise Todosia, răgușită. Mi-a păpat tot ce biata am agonisit, nu-l rabde sfântul Dumnezeu și nu-i deie sănătate și viață!…

Nevasta nu înțelese nimic din afuriseniile ei, ș-așa nici nu știu cu ce s-o mulcomească. Totuși, îngână câteva vorbe șterse, se plecă să îndepărteze cu vârful unghiilor o scamă de pe zadie și apoi intră în tindă, bâlbâind prietenește către Todosia:

— Hai, tu, hai în casă și te hodinește!.

În casă se simțea o zăpușeală încropită și un miros aspru de mâncare. Un copilaș de țâță, cocoloșit în niște velințe rupte și așezat pe o pernă în mijlocul patului, se scâncea zvârcolindu-se sub învelitorile cari stau să-l înăbușe. Nevasta, speriată, îl scutură puțin ca să-l adoarmă, dar copilul nu se opri, ci începu a țipa sfâșiitor,. Încât tot bordeiul se umplu de bocetele lui. Femeia trebui să-l ia în brațe și să-i astupe gura cu sfârcul țâței… Băiețelul acum gângurea din când în când, cu țâța între buze, scoțând niște glasuri cari începeau cu sughițuri și se sfârșeau cu gâlgâiri slabe și mulțumite.

Todosia, ghemuită pe laviță, privea cu ochii scăpărători când la copil, când la nevastă. Deodată apoi se ridică fără zgomot, se apropie cu pași legănați, apucă cu gingășie mâna copilului, – încleștată în sânul nevestei, și o sărută lung și pătimaș. Și când se îndreptă, un șiroi de lacrămi i se scurse pe obraji, căzându-i în stropi lați pe piept.

— Bate-l, Doamne, bate-l, cum m-a batjocorit și m-a bătut el pe mine! murmură ea făcându-și cruce și mototolindu-se pe marginea patului.

— Da’ ce-i cu tine, tu femeie?… Ce-ai pățit, întrebă nevasta mirată.

Todosia însă bodogăni iar cu glas desperat, ca și când n-ar fi auzit nimic:

— O, bate-l, Doamne, și nu-l cruța și nu-i da sănătate, că m-a batjocorit și m-a bătut și m-a făcut de rușine la lume!…

Dar după un dram de vreme, totuși, începu mai potolită:

— Uite ce-am îndurat, draga mea nevastă, uite!… Acu-s doi ani de atunci… doi ani de zile, dar numai bunul Dumnezeu știe cât am avut eu de suferit cu omul acela în ăști doi ani… C-așa s-a pus pe lângă mine cu vorbe dulci, și m-a ademenit, și m-a nebunit, până l-am crezut și m-am învoit de l-am primit într-o mâncare cu mine…

Se opri brusc să-și facă cruce și să blesteme; acum însă nevasta nu-i dădu răgaz:

— Dar ce om îi acela, ce om?!… De unde-i? întrebă ea, giugiulindu-și copilul în brațe.

Todosia tresări, parcă s-ar fi înspăimântat, și se uită la nevastă cu ochii holbați:

— Ha?… Așa, așa… de la noi, din sat de la noi… Un calic de văduvoi, un… un…

Iar se opri cu gura căscată, ca și când i s-ar fi stăvilit vorbele în gât, și un timp își mișcă numai buzele crâmpoțite. Dar apoi înghiți o dată în sec și urmă repede, mâncând sfârșitul cuvintelor și îndoindu-se din șale la dreapta și la stânga:

— Mi-a venit gol ca napul, cârpit și petecit ca vai de el… Și eu l-am primit, și l-am spălat, și l-am îmbrăcat, și l-am hrănit cum am știut mai bine. Am muncit ca o roabă pe la toți oamenii, m-am căznit și-am agonisit, iar el ședea ca un trântor și numai bea și mânca din truda și din sudoarea oaselor mele… Iac-așa am început a-l cunoaște. Și, dacă am văzut că tot ce am eu și ce câștig se duce pe apă, am gândit să mă despart de el. Dar nu puteam, draga mea, nu puteam, că eram însărcinată și-mi era rușine de lume să plec așa pe drumuri… Ș-așa, m-am cătrănit și m-am mâncat cu el, socotind că doar-doar și-o căpăta odată minte și n-o tot face ce face… Dar nu și nu… Lui nu-i păsa nimic de amarul meu. El bea și râdea de necazurile mele și mă tot cihăia să-i dau băniși iar bani, să aibă pe ce să chefuiască. Ș-apoi dacă nu-i dădeam, că nu mai aveam de unde să-i dau, a prins a mă bruftui ca pe o slujnică… și pe urmă s-a apucat și-a cărat din casă bucate și hăinicele și tot ce biata găsea, până e e mi-a prăpădit tot ce-am avut, de-am rămas cu casa pustie. Ba încă acu, de câte ori se întorcea de la crâșmă, sărea la mine, de trebuia să mă scoată oamenii din mâinile lui drăcești… Și eu eram grea, draga mea, eram cu burta la gură… Și-i curgeau lacrămile pârâu-pârâu povestind, dar tot nu conteni, ci urmă lihăind: Apoi odată s-a apucat de mine să-mi ia talerii… Nu m-am lăsat și-am început a striga ș-a mă văita, doar m-or auzi vecinii. Și nu… M-a prins de gât, m-a trântit jos și m-a călcat în picioare. Apoi mi-a smuls talerii și s-a dus de nu l-am mai văzut… Am rămas pe drumuri, fără o bucățică de pâine, într-un hal de plângeau oamenii de mila mea. Și nici munci nu puteam ca mai înainte, că doar îmi așteptam vremea… Ș-așa, de milă, m-a adăpostit o femeie ca să pot naște… Dumnezeu să-i dea sănătate… Ș-apoi am făcut, draga mea, am făcut o copilă… O, Doamne, Doamne, ce odoraș de copilă! Frumușică și cumințică și bună ca un om mare. Și blândă-blândă, ca un puișor de turturică… Deodată însă sări înțepată și făcu, hohotind, câțiva pași spre nevastă:

— Ș-a murit, auzi, a murit… Numai cinci săptămâni a trăit și s-a topit, degeaba i-am stins cărbuni și i-am descântat, degeaba am făcut câte-n lumea asta! S-a stins cum se stinge o luminiță de ceară bătută de vânturi… Și n-am avut… n-am avut nici cu ce s-o îngrop, n-am avut… Nu-i dea Dumnezeu zile afurisitului care mi-a irosit tot ce mi-am agonisit… nu-i ajute bunul Dumnezeu și nu-i dea hodină nici în groapă!…

Își plecă fruntea pe piept, își încopcie mâinele și le întoarse cu palmele spre nevastă.

— Bate-l, Doamne, bate-l, Doamne, numai cât m-a înșelat și m-a batjocorit el pe mine, de nici nu mi-am putut îngropa copila!…

Zgârcită pe laviță, plângând și smulgându-și părul, blestema necurmat, și glasul ei răsuna aspru și sfâșietor, ca un bocet de moarte…

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Talerii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *