https://blog.revistaderecenzii.com/

Iubite amice,

Uitatu-te-ai vrodată printr-un ochean de inginer? Să vezi cum într-însul toate se arată întoarse cu susul în jos. Odată îmi aduc aminte că ridicam planul unui petic de moșie; o fetiță lăsase secera și venise lângă planșetă; se uita la mine, parcă mi-ar fi zis: ‘Lasă-mă să mă uit și eu o dată, domnișorule’. I-am înțeles pofta, i-am îndreptat ocheanul spre un cioban, în depărtare, care ședea în mijlocul oilor cu piciorul încrucișat, rezemat în măciucă; îl potrivii bine și poftii pe fată să se uite. Ea își astupă un ochi cu mâna și pune pe celalalt la sticlă, se uită, ș-odată strigă:

‘Aoleo! A întors pe Niță cu gaibele în sus!’

De atunci, ori de câte ori îndreptam ocheanul spre tânăra fată, ea își strângea rochia cu amândouă mâinile.

Iată efectul ce-mi fac mie unii oameni când îi privesc prin considerația de care se bucură în societate, pe când îi știam și-i știu că nu sunt și n-au fost decât niște pigmei; ne-am pomenit cu dânșii oameni mari, ilustrațiuni fără știrea lor și a lui Dumnezeu, pe când alții, de cari nici nu se pomenește, ar avea poate statui și epitafe, dac-ar fi o dreptate în lumea aceasta.

Istorioara ce voi să-ți povestesc este un esemplu de felul cum se scrie istoria. De-o fi pentru cineva o decepțiune, îmi pare rău, dar cum zice povestea vorbei latine:’Amicus Plato, sed magis amica veritas.’

Muscalii adusese ciuma în țară de peste Dunăre. Maidanele Bucureștilor gemeau de soldați cari zăceau cu sutele în ploaie și în frig, ghemuiți în noroi, înveliți în mantale transparente de vechitură și de gloanțe turcești. Era oprit de a se vorbi de năprasnica boală, nici măcar de a-i pomeni numele, sub pedeapsa pazarnicului.

Pazarnicul era un fel de ovrei muscălit, cinovnic de cei citirnatit-clas; bătrân, scurt și slab, obrazul numai mustăți și favorite dese, albe și zbârlite, printre care se zăreau numai vârful nasului, ca o cireașă vânătă, și un gol în bărbie, răsătură ca de o carboavă. Din desișul sprâncenelor luceau doi ochi galbeni-căprii, ca de pisică sălbatecă.

Întâiași dată când am văzut o hienă la Schönbrunn am strigat:

‘Mamă! Uite pazarnicul!’

El purta surtuc verde cu guler roșu, nasturi cu pajură, pantaloni largi cu piele, șapcă de mușama, spangă și un gârbaci cu care necontenit bătea. Călare pe un cal mic, vânăt și urmat de trei cazaci cu sulițele întinse, cutriera târgul zi și noapte. Era spaima orășenilor; când se iea într-un colț de uliță, bărbați, femei și copii fugeau, făcându-și cruce ca de Ucigă-l toaca.

Una din operațiunile pentru care părea că avea o deosebită plecare și pe care am văzut practicând-o în mai multe rânduri, cu un deplin succes, era de a porunci cazacilor să scoață nădragii bieților negustori și de a-i pune goi pe vine în piramidele de noroi, grămădite morman pe lângă ușile prăvăliilor. Acea baie de șezut dura când mai mult, când mai puțin, după împregiurări; totdeauna însă până ce-i abătea să cadă pe o altă victimă. Tratamentul se termina cu trei patru gârbace peste pielea goală și cu câte un Sukensen, adică pui de câne.

În toată dimineața, câteva sute de cară, aduse cu biciul de prin sate, pline cu cosciuge de la fabrica lui Buhuricul, ocolea toate maidanele și aduna pe morți, printre cari se strecura adesea și câte unul sau doi vii.

Doftorii de pe atunci, niște doftorași nemți, ovrei sau greci: Mesici, Bubuki, Grunau, Sporer, Esarcu, Gusti etc. erau porunciți să nu cumva să spuie cuiva sau undeva că boala de care mureau cu sutele era ciumă, ci să zică că era așa ceva, ca un fel de dalac amestecat cu bubă, cu fierbințeală și cu moarte. Polițaiul Ieremia Pavlovici Bârzof îi îmbrăcase în mușama și le prescrisese să se frece la nas și pe mâini cu usturoi și cu ladin. Era oprit d-a ține porțile închise, de-a arde gunoiul în curte, sau de a lua vreo altă măsură profilactică, ca să nu se sperie orașul.

Acei din locuitori cari aveau moșii sau rude la țară părăsise capitala, iar ceialalți se lăsau să moară cu miile, nespovediți și negrijiți, și se îngropau fără preot.

Noi fugisem cu toată familia la țară.

Ți-aduci tu aminte de un stejar stufos din grădină? Lângă tulpina acelui arbore așezasem sofrageria.

Într-o seară, pe când eram la cină cu două lumânări de său în sfeșnice de tinichea, cu bășici de sticlă, Marin isprăvnicelul s-apropie încetișor de tata și, cu un glas jumătate sfios, jumătate hotărât, îi zise:

‘Cocoane, cocoane! te cheamă un om la portiță lângă gard, zice că are să-ți spuie o vorbă’.

Tata, fără să pară câtuși de puțin atins de o invitațiune așa de poruncitoare, lasă furculița în friptură, pune șervetul pe masă și se îndreptează cătră locul arătat, unde se auzeau șoapte de mai multe guri.

Scurt și coprinzător.

‘Cocoane Tache – i-a zis omul cu vorba Ă nu mai mânca seara acolo, că ni-e drumul uneori pe aici și văzându-te la masă le faci poftă băieților. Că de! … oameni sunt și ei, râvnesc. Să nu mă pomenesc odată că face unul vreo boroboață.’

Trecătorul era fiorosul Tunsu, fost paracliser și țârcovnic și candidat de diacon. Nu era săptămână lăsată de la Dumnezeu să nu se audă câte o vitejie, două de ale lui, a la Fra Diavolo. Cu vreo zece zile înainte, călcase la moșie la Cocoșul pe vornicul Tache Rallet, vecinul și vărul nostru; îi luase șaluri, scule, argintărie, tot. Îl lăsase pe dânsul și pe cocoană numai în cămașe.

Pas de nu asculta, dacă poți, de povețile amicale ale unui astfel de binevoitor.

Tata, cum se întoarse, porunci să stingă lumânările și să ridice masa de acolo. A doua zi până-n ziuă un dulgher cu câteva scânduri de brad improviza un fel de pavilion rotund după modelul templului Vestei de pe malul Tibrului, cu singura deosebire că avea numai o fereastră spre apus, ca să nu se vază lumina de la drum și să nu inducă pe băieți în ispită; numai așa am putut urma a ne folosi de umbra și de răcoarea bătrânului stejar.

Eram încă sub impresiunea povețelor banditului, când într-o zi intră în curte o căruță cu patru cai și trage la grajd. Tată-meu trimite să întrebe cine a venit; feciorul se întoarce fuga, spăriat.

‘Cocoane, Jianu!’

Mama și noi, copiii, îngălbenisem, iar tata, uitându-se zâmbind către fecior, îi zice:

– Du-te de-i spune să poftească, că chiar acum ne-am pus la masă.

Prin grădină se vedea venind un om scurt, îndesat, rumen la față, ras și cu mustața deasă și scurtă; îmbrăcămintea lui: dulamă, pantaloni și scurteică, pe cap șapcă peste fes, la brâu pistoale și un cuțit cu plăsele de os, și pușcă în cumpănă în mâna dreaptă.

Tata îl primește vesel și prietenește, dându-i mâna să i-o sărute.

– Ce mai faci, Iancule? Bine-ai venit! Șezi de mănâncă. Bre! să-i aducă ciorbă; vezi să fie caldă.

Când am auzit zicându-i și Iancule, mi-am zis: Nu mai încape îndoială, el e! Mi-a venit în minte cântecul:

Iancule, Jianule!

Îți e murgul cam nebun.

Trece Oltul ca pe drum.

Cum să ședem la masă cu un hoț de codru și să ciocnim cu el pahare de pelin? Tot îmi părea că-l auzeam zicând:

Ține, gazdă, nu mă da,

Că ți-oi face-o malotea

Cu samurul cât palma.

Polcovnicul Ioniță, cum l-a văzut de departe, a dat fuga la cornu de vânătoare: cânii alergau din toate părțile chelălăind, cu botul plin de mămăligă. Într-o clipă, Braica, Dudaș, Țica și Neamțul săreau și jucau cu bucurie împrejurul cornului de vânătoare.

– Auzi, Iancule, nici să îmbucăm nu ne lasă polcovnicul; cum te-a zărit, numaidecât, hai la vânătoare!

– Bine face, că e târziu, de-abia o să avem vreme până diseară să întoarcem doi-trei vătui.

Se sculară de la masă, sorbiră din cafea, traseră de două-trei ori din ciubuc. Pletea, Manta, Șuță, Dobre puneau lânțugurile de gâtul copoilor, câte doi-doi, și pornea fiecare cu părechea lui.

Tata da ordine și instrucțiuni pe a doua zi, căci asta era numai un preludiu de vânătoare.

– Maneo, mâne în zori să fii aici cu cojeștenii, și vezi dacă cumva vărul Costache o fi la Cornești, spune-i să ne găsească mâne pe Crevedia, doar om încolți lupoaicele cele fătate.

Când răsărea luna, de era două ceasuri pân-a se crăpa de ziuă, curtea era plină de vânători de prin cătunele vecine.

Polcovnicul Ioniță, în mijlocul lor, cu o ladă plină de cutii dinainte, le împărțea iarbă și alice, câte patru umpluturi de pușcă, desemnând fiecăruia locul unde să se ție, când să dea gură și încotro s-o apuce.

– Voi, săbieștenilor, să vă țineți la mărul roșu. Tu, Dobre, să-mi pui pe colăceni pe Baranga, și pe gămăneșteni să mi-i așezi cu cojăștenii la lacurile din Mariuța; Pletea să se ducă să caute la Boloboace; să nu cumva să vă aud gura, că vă ia dracul! Țineți cânii legați lângă voi. Manto, când îi simți că a sărit lupoaica, dă drumul lui Samson, că ala, când o da de urma ei o dată, n-o mai slăbește; lăsați pe Ovreica acasă, că minte și ne înșală. Na și ție, băiețică, zicea unui bătrân bondoc, vârsându-i iarbă în corn și alice în basma. Vezi să mă dai iar de rușine ca mai dăunăzi, de-ai lăsat bunătatea de lup să treacă pe lângă tine și să se ducă sănătos.

– Daî lasă, zău, cucoane Ioniță, nu mai zice, că ți-am adus alaltăieri doi lupi în loc de unul. De necaz m-am dus de am stat trei nopți la pândă lângă scorbura fagului celui mare; i-am adus pe amândoi la spinare tocmai de la ogrăzile ciobanului. Uite atunci parc-a fost un făcut. Când era să treacă spurcăciunea, îmi răzemasem pușca de un copac și scăpăram să-mi aprind luleaua, și până să-i iau de veste, s-a făcut nevăzut prin hățiș, parcă avea tichiuța dracului în cap.

Seara, în aprinsul lumânărilor, un car plin cu lupi tineri și bătrâni, cu vulpi și cu iepuri venea cu vânătorii după dânsul. În mijlocul curții, jupâneasa Ilinca așezase de cu ziuă o bute cu vin, împrejurul căreia aprinsese patru butoaie cu câlți muieți în păcură; zece fete, fiecare la vatra ei, unde se frigeau berbeci și se fierbeau mămăligi, un țigan zicea din gură și din cobză istoria lui Alimoș.

Pletea și cu Manta descărcau căruța cu vânat.

Pusese pe bute un pat de mărăcini, pe care așezase iepurii cu botul și cu urechile afară și cu picioarele la centru; la patru colțuri ale bazei ieșeau de un cot coadele bine îmblănite a patru vulpi legate împreună de gât, de un par înfipt în mijlocul grămezii de iepuri și ținute în picioare pe par, deasupra capetelor vulpilor. Pe o mescioară rotundă ședeau în patru picioare cinci pui de lup cu gurile căscate către vânători, și deasupra lor, două lupoaice năprasnice, legate spate la spate de parul înfipt în masă; forma astfel un fel de monument cinegetic, cam în forma fântânilor moderne adoptate în capitalele țărilor civilizate.

Chelăreasa umplea oale cu vin din bute și fetele ajutoare cinsteau pe vânători, dându-le împreună cu oala de vin și câte un hartan de friptură, o bucată de pastramă, un codru de mămăligă tăiată cu sfoară ș-o vorbă bună.

– Căutat-o-ai în pântece, nea Gheorghe, să vezi dacă nu cumva are pe văcșoara noastră? Azi e o săptămână de când ne-a mâncat-o din coșar.

– Bea, Gămănescule, că o să-mi dea mie coconul vulpea cea împușcată de tine, să-mi fac de iarnă o scurteică cu care o să-ți joc la nuntă, că văd eu că de câșlegi îți pui pirostriile în cap.

– Ție, Comane, mi-a zis jupâneasa să-ți mai dau o oală, că tu ai dat întâi în lupoaica cea mare, care i-a mâncat scroafa cu purcei cu tot; i-a luat-o chiar din bătătură.

– De ce n-ai împușcat bine puiul de lup, măi Sgaberciu, și l-ai trântit viu în căruță, de era să rupă mâna, cu colții, lui nea Dumitru Ciuruian? Ia uite, colți ca niște brice!

Patru zile, cât a șezut Jianul, a fost numai veselie și petrecere; toată noaptea cântau lăutarii, și fetele întindeau hora și bătuta cu flăcăii.

Mă obicinuisem să mă uit la dânsul fără să-mi fie frică, ba încă aveam și un fel de respect de când îl văzusem nimerind cu glontele, de trei ori de-a rândul, în piatra din marginea pădurii, care de-abia se vedea din foișor; și de când sărise peste șanțul din coada eleșteului mai bine decât caii de la ipodrom. Oricum, însă, când mă uitam în ochii lui, tot îmi părea că avea în mâni tigaia cu ceară fiartă, cu care făcea pe ciocoi și pe negustori să-i spuie unde aveau bani ascunși.

Dar apoi iar îmi ziceam: ‘Cum se poate, tata să fie prieten cu unul:

Din cei cu pușca lungă,

Care dau chioriș la pungă.

Feciori de lele nebună

Care noaptea-n frunză sună?’

Iancu Jianu era de peste Olt, din județul Romanați, de pe valea Tasluiului. El a lăsat un nume de haiduc, dar nici n-a fost, nici gând n-a avut să se facă vreodată hoț de codru. Însă o poveste, dacă ajunge a deveni legendă, adevărul n-o mai poate scoate din capul poporului.

Tată-său, boier de țară, își crescuse băiatul la moșie, fără carte grecească și fără ambițiunea de-a-l face un concurent feciorilor de boieri mari la isprăvnicii și la divanuri. Îl obicinuise lângă pluguri, cu cai și cu pușca; vara la munca câmpului, iarna la urși și la capre negre; ajunsese de o dibăcie vestită în călărie și în vânătoare; încăleca fără a pune piciorul în scară, nici mâna pe coama calului și băga glonțul prin verigă de inel.

Se îndrăgise cu o fată de țăran și vrea s-o ia de nevastă. Jianul bătrânul, deși habar n-avea el era strănepot al lui Cesianus, secretarul lui Traian, văr cu Salust și mai în urmă proconsul în Dacia; deși nu se potrivea cu banii Filipești, cu vornicii Crețulești și cu logofeții Bărcănești, dar purta ceacșiri roșii cu meși galbeni și ișlic cu perna verde, în patru colțuri. Boierul, tot boier! Cum să lase pe fiul său să ia o mojică, să se încuscrească el cu un clăcaș. Văzând că se îngroașă gluma și că dragostea se întețea, a hotărât să-și ducă băiatul la Caracal. Tânărul, a doua zi după ce a ajuns în oraș, a încălecat pe murgul, și fuga înapoi; tată-său iar l-a luat, el iar a fugit; l-a închis în casă, el a sărit pe fereastră; l-a închis în pivniță, el a spart ușa. Tată-său, dac-a văzut și-a văzut că nu-i vine de hac, s-a adresat la stăpânire, cerând să-l surghiunească. Caimacamul a și poruncit ispravnicului să-l închidă la Strehaia; băiatul, țeapăn, a trântit slujitorii și egumenul și a scăpat; slujitorii s-au luat după dânsul; el, dacă s-a văzut strâmtorat, s-a înhăitat cu vreo câțiva flăcăi cu cari copilărise:

Tot ca dânsul de bărbați

Și pe cai încălecați

și au apucat câmpii.

Șapte ani a pribegit prin păduri și prin munți, hrănindu-se cu carne necântărită de pe la ciobani și desfidând potira. Nici nu omora, nici nu schingiuia, nici nu jăfuia, ci numai se găzduia; fugea de potiră și de panduri cât putea; dar când îl încolțea, apoi se apăra:Căci nu vreaViu să se dea.

Gloanțele lui mergeau mai drept decât ale arnăuților domnești. Caragea pierduse doi cârcserdari ș-un tufecciu, loviți de gloanțele Jianului drept în piept.

Nu văzuse pe Stăncuța de doi ani și-i era dor de se topea. Într-o noapte de ploaie și de vijelie, lasă pe tovarăși la gazda din Valea-Rea, își încalecă murgul și zboară după dor. În sat, întuneric beznă, numai o zare de lumină la o casă. Se apropie, dă cu degetul în hârtia luminată, pune ochiul și ce vede? Stăncuța, gătită ca mireasă, lungită pe pat, cu o lumânărică de ceară galbenă în mână. Dă cu piciorul în ușă și intră, cade în genuchi, pune iataganul și pistoalele lângă moartă, îi dă cea de pe urmă sărutare, încalecă calul, și drept la zapciu.

‘Sunt Jianul! Capul meu este pus la preț; du-mă la vodă și-ți ia mia de lei’.

Bâlbâia zapciul somnoros și speriat, nu știa unde să se ascunză de frică.

Peste trei zile ciocoiul intra în curtea domnească glorios, cu viteazul legat cot la cot; tânăr, frumos, cu pletele lungi, cu poturi și cu cepchen, la cap legat cu un tarabulus.

Caragea se dăduse în capul scărei, ca să-l vadă; ferestrele erau împănate cu femeile curții domnești.

Jianul împușcase oameni domnești și era osândit la spânzurătoare.

Caragea ridică ochii în sus la fereastră, unde sta doamna, zicând:

– Krma tov pallhcavri! (Păcat de voinic!).

Auzind aceste cuvinte, una din fetele casei cade la picioarele doamnei. Caragea o vede, se îmblânzește și zice fetei:

– Dacă-l vrei, ți-l dăruiesc!

Jianul n-a vrut să se însoare și a petrecut restul zilelor flăcău lângă plugul ce iubea și pe care în viața sa aventuroasă îl cânta mereu cu dor:

Dare-ar bunul Dumnezeu

Să umble și plugul meu,

Din baltag să-mi fac un plug,

Pistoalele să le-njug

Ca să brăzduiesc piezeș,

Ș-unde a fi crângul mai des

Să trag brazda dracului

În calea bogatului.

Tata fusese isprăvnicel de curte când zapciul a adus pe Jianu la vodă. Acolo s-au cunoscut amândoi și făceau deseori vânători împreună.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Scrisori_c%C4%83tre_Vasile_Alecsandri/Tunsu_%C8%99i_Jianu