https://blog.revistaderecenzii.com/
*Cronică apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 5 / 2021
https://www.revistascrisulromanesc.ro/work/reviste/sr_05_2021.pdf
Critic literar cu o activitate îndelungată și valoroasă, Constantin Cubleșan a publicat recent un studiu literar deosebit de important intitulat Ion Creangă, clasic al artei naive (Ed. Princeps Multimedia, Iași, 2021). În primul capitol, universitarul clujean realizează o trecere în revistă, a principalelor opinii asupra operei marelui povestitor, de la acelea formulate de către I. Negruzzi, care atrăgea atenția că „mulți considerau pe Creangă ca pe un scriitor de mâna a doua, spre marea supărare a colegilor săi din Junimea”, până la conchiderea lui Vladimir Streinu, din Istoria literaturii române, vol. al III-lea: Ion Creangă „a lucrat în prelungirea sensibilității primitive”, fapt care a asigurat originalitatea epicii sale.
Tema celui de-al doilea capitol, Creangă înainte de Creangă, i-a fost inspirată de „perspectiva analitică pe care și-o propune Mircea Bertea în cercetarea sa”, cu denumire omonimă, anume care sunt indicii matriciali „ai operei acestui scriitor care, pentru mulți dintre exegeții lui, s-a relevat târziu și care, în ciuda faptului că nu a scris prea mult, rămâne încă insuficient cunoscut” (Mircea Bertea, Creangă înainte de Creangă, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001). Comentându-i lucrarea, Constantin Cubleșan susține aceeași idee, relativă momentului acceptării lui Creangă drept scriitor, abia după ce acesta a publicat, în revista „Convorbiri literare”, în 1875, povestirea Soacra cu trei nurori.
Tăvălugul de fapte din opera Amintiri din copilărie a oferit autorului ocazia de a fi ilustrat satul natal, din dublă perspectivă, a maturului care a devenit și a copilului care a fost. Mai mulți scriitori au avut, desigur, o astfel de inițiativă, însă niciunul nu a fost exclusivist, în plan lingvistic, precum Ion Creangă: „Pentru el – scrie Constantin Cubleșan, în capitolul al treilea, Lumea înțeleasă ca amintiri – pare a nici nu exista alt limbaj decât cel pe care l-a deprins de la părinți, de la vecini, de la cei ce știu să istorisească întâmplări vechi sau nemaivăzute și care-l folosesc curent. Limbajul acesta este cel folosit de oamenii din Humulești, din satul lui Ion Creangă sau, dacă vreți, din satul lui Nică a Petrei, eroul amintirilor”. Incursiunea în propriul trecut deconspiră și o trăsătură a caracterului autorului, specifică, totodată, și oamenilor evocați de către acesta, anume „oroarea de singurătate”.
Deși, în general, s-a pus accent pe talentul lui nativ, totuși, Ion Creangă, unul dintre cei patru mari clasici ai literaturii noastre, a avut parte și de o pregătire deosebită, în domeniul religios, despre care aflăm în secțiunea Proorocul Daniel și Diaconul Creangă: „Am stăruit asupra acestor date biografice, pentru că ele sunt esențiale în formarea intelectuală a lui Ion Creangă, în ciuda considerării, de către junimiști, ca fiind un om din popor, un țăran sadea, având harul povestirii și fiind doar în stare să-i amuze pe aceștia, cu snoavele spuse pe ulița mare sau pe cea mică, în funcție de cum i se cerea de către plenul ședințelor la care participa, adesea, împreună cu Mihai Eminescu”. Filonul religios persistă în basmul cult, Povestea lui Harap-Alb, datorită însușirii de bildungsroman a narației. Întâmplările prin care trece protagonistul, sprijinit, în etape, de către tovarășii lui năzdrăvani, Setilă, Flămânzilă, Gerilă, Ochilă, Păsări-Lăți-Lungilă, pentru a prelua crăia în mod meritat, reproduc, în plan fantastic, încercările, pline de pericol, cărora le face față proorocul Daniel, ambii (Harap-Alb și proorocul) relevând trăsături similare de caracter, precum istețimea și bunătatea.
Dumnezeu dispune și distribuie forță coercitivă, în baza unor virtuți creștine, mila și bunătatea; beneficiar va fi Ivan Turbincă (supus unor probe, de către Dumnezeu și Sf. Petru) care va controla moartea, o bună perioadă de timp, precum a procedat Sisif, în mitologia elină. În împrejurările cărora le face față, Ivan, prototip al omului dus de val, se conformează unui supliciu pe care nu-l resimte ca atare, acela de a risca să cadă în derizoriu, tocmai pe seama criteriului funcțional, de compensare a faptului de a i se fi conferit dreptul de manipulare a morții. De aceea, mucalitul „diacon se dovedește – susține Constantin Cubleșan în Ivan Turbincă, un Sisif al derizoriului – a fi, prin destinul tragi-comic al eroului său, Ivan Turbincă, un bun și profund cunoscător al coordonatelor firii neamului său, trăitor în toate epocile, din străvechime până astăzi”.
Lumea fantastică a povestirilor, care a dus la ceea ce se poate numi Povestea ca parabolă poetică, a influențat și genul liric. Unul dintre poeții notabili, inspirat de basmele „marelui humuleștean”, a fost Vasile Voiculescu, pentru care popasurile Fetei Moșneagului devin oportunități de vituperare a lumii moderne, parcimonioasă în etalarea simțirii creștinești și a smereniei: „Stă sufletul fără iubire, ca o fântână părăsită / C-un pic de apă-n fund, sălcie, sub năruirea de pereți” (Stă sufletul fără iubire de Vasile Voiculescu).
Cu această monografie, care poartă un titlu subtil, Constantin Cubleșan atestă, încă o dată, actualitatea operei marelui clasic român, iar stilul în care își fundamentează ideile este elaborat și, totodată, captivant.