Zevzecul. Proză de Liviu Rebreanu

https://blog.revistaderecenzii.com/

— Apropo, domnilor, ne zise într-o seară locotenentul Alexa Candale, dacă e vorba de ordonanțe, dați-mi voie să vă povestesc o întâmplare care pe vremea aceea, acu-s șase… da, tocmai șase ani, făcuse mare vâlvă-n țară…

Pe atunci făceam serviciu în G… un orășel așa și așa, destul de plăcut și de vesel. Aveam un colonel cumsecade, camarazi cheflii, și astfel, deocamdată, eram mulțumit cu soarta. Din întâmplare, însă —firește, era o femeie la mijloc — mă învrăjbii cu un pârlit de domnișor: martori, duel, îi rătezai o ureche și, din pricina asta, fui permutat de urgență la B… Suflam foc de necaz, dar n-aveam ce face: ordinu-i ordin, trebuia să plec numaidecât. Îmi luai calabalâcul de-a umăr, mă urcai în cel dintâi tren, și p-aci ți-e drumul spre noua garnizoană.

Despre B… nu prea auzisem nimica până atunci. Printre ofițerii de-acolo nu aveam nicio cunoștință… Ce să fac?… Unde să trag?… Soseam dimineața. Eh! nu stătui mult pe gânduri, mă aruncai într-o birjă și poruncii să mă ducă la cel mai bun restaurant.

Cel mai bun restaurant, îi zicea „Hotel Splendid”, era o sărăcie de han, mititel, dărăpănat, murdar, ca vai de lume! Cameră nici vorbă să găsesc, căci cele două ce amarul erau le ocupaseră niște geambași ovrei.

Buimăcit cum eram, trebui să plec să-mi găsesc casă.

Îndată, în strada cea mai frumoasă, dacă în B… poate fi vorba de ceva frumos, zării într-o fereastră biletul cunoscut: „De închiriat două camere bine mobilate”. Odăițele într-adevăr păreau bunișoare. Proprietăreasa, o femeie c-o gură ca melița, mi le lăuda și mi le oferea atât de ieftin, că nu mă putui codi și dădui mâna.

Dintru-ntâi, până să mă obișnuiesc mai bine cu camarazii, stăteam mult pe-acasă. Mă așezam la fereastră și căscam gura la lumea ce se perinda pe stradă… Astfel, chiar a doua zi îmi ținti luarea-aminte un soldat gătit și spilcuit veșnic, parcă l-ai fi scos din cutie, care se învârtea mereu pe dinaintea casei mele. Într-o zi îl întrebai cum îl cheamă și cine-i. Zicea că e ordonanța domnului colonel.

Era un tip foarte curios ordonanța asta, pe onoarea mea, domnilor! Văzându-l așa zâmbind necontenit și arătându-și dinții ca o cucoană cochetă, pășind numai pe tălpi ca un cavaler în sala de dans, vorbind moale și trăgănat, obraznic și prietenos… părea că văd un erou dintr-un roman de senzație. De nimeni nu-i era frică afară de domnul colonel. Cu mine începuse îndată legături de prietenie. Își zicea, probabil, că dacă soarta ne-a făcut vecini, trebuie să fim prieteni. De aceea, de câte ori trecea pe subt fereastra mea, îmi zâmbea prietenește… în sfârșit, o prietenie cum se cade.

Dar adevărata viață pentru prietenul meu Costică începea de-abia seara. Cum se întuneca, el, mândru ca o păpușe, cu mustățile răsucite ca acele, se înțepenea în poartă și zâmbea, zâmbea necontenit. Am înțeles în curând că zâmbetul este arma lui cea mai strașnică. Și, într-adevăr, zâmbetului lui nimeni nu i se putea împotrivi. Slujnicele, fetele de țăran, nevestele, toate erau roabele zâmbetului lui Costică. Care cum trecea pe dinaintea porții, se oprea oleacă, schimba câteva vorbe și mai multe sărutări cu Costică și numai pe urmă își vedea de drum…

Ei bine, într-o seară mă întorceam de undeva de la masă. Străzile, firește, pustii și negre ca-n iad… Deschid, dau să intru, când, peste drum, zăresc o umbră.

„Cine-o fi pribegind așa târziu pe subt ferestrele colonelului?”

Fără să stau mult pe gânduri, hai să vedem ce-i cu umbra aceea. Trebuie să vă mărturisesc, domnilor, că mă așteptam să dau peste vreo femeiușcă întârziată pe-acolo cine știe cum. Când colo, ce să vezi?! Umbra mea se pune în poziție și ridică mâna la cozoroc. Adică Costică.

— Dar tu ce cauți aici pe vremea asta?

Băiatul prinse a bâlbâi zăpăcit… Pricepui pe loc că e vorba de o aventură de dragoste. Nu-l mai descusui, ci mă grăbii acasă.

Totuși, mă rodea să știu pe cine aștepta prietenul Costică. N-am aprins lumină. Am deschis încetinel fereastra și m-am pus la pândă. Nu peste mult, auzii scârțâind poarta colonelului, iar în deschizătură deosebi un căpșor de femeie… Vorbea ceva, dar atât de încet, că de-abia putui auzi câteva cuvinte întretăiate.

— Nu mă chinui, Marițo! se deslușea glasul tânguit al lui Costică.

— Lasă-mă-n pace… du-te… Nu e voie… nu se poate…

Apoi, în curând, iarăși vocea femeii:

— Nu se poate, înțelegi?… Haide, pleacă…

Scena aceasta a ținut mai bine de zece minute. Pe urmă, deodată, poarta se închise uruind, cheia se învârti de două ori în broască, iar flăcăul meu rămase uitându-se la clanță, cu pumnii încleștați.

Mi se părea că văd limpede situația. Costică s-a zăpăcit de fata în casă a domnului colonel, dar ea nu vrea să capituleze. El, deprins cu biruinți ușoare, se întărită, se înfurie, dar, bag seamă, și fata e un drăcușor și jumătate…

A doua zi Costică păru foarte abătut. Mustața-i era neperiată, barba nerasă, numai cizmele, lustruite ca oglinda, mai arătau că el este vestita ordonanță a domnului colonel.

„Ce are băiatul ăsta? mă întrebai cu mirare. Te pomenești că s-a zăpăcit cu tot dinadinsul de Marioara!”

Seara mă așezai din nou la locul de pândă. S-a repetat scena de ieri, numai că, de astă dată, poarta s-a izbit mai strașnic ca de rândul trecut.

„Vezi, vezi? îmi ziceam. Marioara umblă cu mofturi. Desigur, umblă cu mofturi, altmintrelea de ce ar ieși în toate serile până-n poartă? Ca să-i spuie să plece?… Aș, face nazuri!… Ei, dar în cele din urmă tot Costică o să iasă biruitor!”

Costică, însă, pe zi ce mergea, tot mai mult se posomora. Într-o săptămână se schimbase de necunoscut. Își neglijase și cizmele… nu se mai sinchisea de nimic. Ba, odată, domnul colonel fu nevoit să-l cârpească în mijlocul străzii, în fața lumii, fiindcă pe cai găsise gunoi de alaltăieri.

În sfârșit, am constatat că prietenul meu s-a zăpăcit cum nu se poate mai bine…

Când mă dusei întâia oară la domnul colonel, văzui mai de aproape și pe Marița. Ei bine, domnilor, vă pot spune pe cinstea mea că era o fețișoară ca o floare înrourată. Obrajii ca laptele, ochii galeși, căprui, buze subțiri, roșii ca sângele, talie vino-ncoace… în sfârșit, domnișoară, ce mai la deal, la vale!…

Colonelul nu era acasă, și când ieșii, Marița îmi ajută să-mi pun mantaua. M-am folosit de prilej și am vrut s-o îmbrățișez. Ei, credeți că s-a lăsat? Doamne ferește! S-a smult drâmboiata din brațele mele și mi-a sâsâit, supărată foc:

— Ești obraznic, domnule sublocotenent. Știi?

După asemenea experiență, urmăream cu și mai mult interes asediul lui Costică, deși, drept să vă spun, nu-i mai proroceam mare izbândă…

Odată poftisem la mine pe un locotenent, băiat foarte cumsecade, la un ceai. Trăncănisem câte verzi și uscate, iar pe urmă îi pomeni și de Costică.

— S-a zăpăcit de Marița? întrebă surprins locotenentul.

— Da, și mi se pare că s-a zăpăcit bine de tot…

— Asta o face foarte rău… foarte rău…

— În sfârșit, de ce s-o facă rău?… El…

— Aș… Marița nu e de el… De altmintrelea, n-are decât să-i ia dracul pe toți! adăogă scârbit.

Văzui că nu vrea să vorbească și îl lăsai în pace. Povestirăm iarăși despre calul maiorului și alte asemenea lucruri interesante, iar vremea trecea. Se apropia ceasul îndrăgostiților.

— Îndată o să ai și tu prilejul să-i vezi! îi zisei șăgalnic.

Amorezii noștri se înființară… Locotenentul îi privea mormăind ca un urs trezit din somn.

— Idiotule, idiotule! zise așezându-se iar pe scaun. Apoi se întoarse brusc către mine întrebându-mă: Tu încă nu știi că domnului colonel nu-i place să stea ofițerii tocmai subt nasul lui…

— Subt nasul lui? Vorbește, te rog, mai lămurit!… Asta…

— Ești prost, băiete!… Ei bine, domnul colonel găsește că nevasta d-sale nu este destul de tânără, destul de fermecătoare, de…

— Și?

— Și are pe Marița, care e o fată drăguță!… Domnul colonel o găsește chiar foarte drăguță! încheie scurt locotenentul.

În toamna aceea ne bătuse Dumnezeu cu niște manevre cum nu s-a pomenit mai mizerabile. Într-o zăpușeală omorâtoare, într-o colbărie care te făcea să-ți scuipi plămânii, făceam marșuri de câte cincizeci de kilometri. Au trecut însă și ele, cum trec toate necazurile și bucuriile, și ne-am întors acasă, în târgușorul nostru mult hulit, care acuma ne părea un adevărat colț de rai.

„Ce-o să facă acum îndrăgostiții mei? mă gândeam eu. Cum o fi revederea după atâta vreme?”

Seara mă și așezai la fereastră… Costică se arătă în curând și începu a se plimba nerăbdător de ici-colo. Prin geamuri însă se strecora lumină de lampă, dovadă că domnul colonel încă nu se culcase… Trecu un drum bun de vreme până se stinse lumina în ferestrele colonelului. Noaptea neagră îmbrăcă acum orașul într-o haină strânsă de jale. În turnul bisericei din piață, ceasornicul numără rar, prelung: unsprezece.

De-acuma clipele se scurgeau cu o încetineală spăimântătoare. Îmi păru o veșnicie până sună miezul nopții. Pe urmă, niciun zgomot, parcă toată lumea ar fi moartă… Apoi, deodată, de undeva departe, hămăitul ascuțit, înfiorător al unui câine spintecă văzduhul… Prin spinare începură a-mi furnica fiori de groază. Așteptam totuși, tremurând, să văd ce s-o întâmpla. Costică, însă, oploșit subt poartă, nici nu crâcnea, iar în casă stăpânea o tăcere ca-n cimitir… Și, nu știu cum, frica, o frică proastă, neînțeleasă, mă prinse cu totul în mrejele ei. Umbre rânjite păreau că se învârtesc nebunește în jurul meu… Mă dezbrăcai repede, mă vârâi în pat și-mi trăsei plapoma peste ochi.

A doua zi, parcă m-ar fi snopit cineva toată noaptea. Mă simțeam grozav de obosit, mă dureau toate oasele. Îmbrăcându-mă, îmi adusei aminte de Costică și, fără să vreau, pășii la fereastră.

În fața porții lui Costică, învălmășeală mare. Câteva femei își frângeau mâinile. Ce s-o fi întâmplat?

În clipa următoare văzui pe domnul colonel ieșind ca furtuna din casă. Își făcu drum printre oameni și dispăru subt poartă. Îmi pusei grăbit tunica.

„Hai să vedem ce-a mai ticluit năstrușnicul ăsta de Costică!” îmi zisei.

În poartă întâlnii pe domnul colonel, care ieșea, cu fața zgârcită, mușcându-și nervos mustățile și bâlbâind neîntrerupt:

— O, ce idiot! Ce idiot!

Răzbii cu anevoie prin mulțimea ce se întețea și alergai în goană spre grajduri. Când să intru, cât p-aci să cad jos de spaimă.

Adică, închipuiți-vă, domnilor, zevzecul de Costică se spânzurase!

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Zevzecul

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *