* Întâlniri magice vor fi dezvăluite în poveștile pe care Teatrul Naţional Radiofonic le va difuza, în premieră, în luna decembrie: „O legendă de Crăciun” – de Florence Scannell, „Moș Crăciun a fost răpit” – de L. Frank Baum, „Vestiri și semne divine” – legendă biblică și „Fetița cu chibrituri” – de Hans Christian Andersen, în lectura actorului Sergiu Cioiu. Regia artistică: Mihnea Chelaru. Traducerea și adaptarea radiofonică: Iolanda Helen. Din echipa de producție mai fac parte Janina Dicu și Renata Rusu (regia de studio) şi Simona Vasiliu (redactor și producător). Cele patru spectacole vor putea fi ascultate pe 22, 23, 29 și 30 decembrie, la ora 20:50, la Radio România Actualitați, în emisiunea „Noapte bună, copii!”
„Pentrul omul religios, spatiul nu este omogen, ci prezintă rupturi si spărturi; unele portiuni de spatiu sînt calitativ diferite de celelalte. „Nu te apropia aici“, îi spune Domnul lui Moise, „ci scoate‑ti încăltămintea din picioarele tale, că locul pe care calci este pămînt sfînt“ (Iesirea, 3, 5). Există asadar un spatiu sacru, deci „puternic“, semnificativ, si alte spatii, neconsacrate, lipsite prin urmare de structură si de consistentă, cu alte cuvinte amorfe. Mai mult: pentru omul religios, lipsa de omogenitate spatială se reflectă în experienta unei opozitii între spatiul sacru, singurul care este real, care există cu adevărat, si restul spatiului, adică întinderea informă care‑l înconjoară.
La 1857, pe când se fierbea Unirea în Iași, boierii moldoveni liberali, ca de-alde Costache Hurmuzachi, M. Kogălniceanu și alții, au găsit cu cale să cheme la Adunare și câțiva țărani fruntași, câte unul de fiecare județ, spre a lua și ei parte la facerea acestui măreț și nobil act național. Cum au ajuns țăranii la Iași, boierii au pus mână de la mână, de i-au ferchezuit frumos și i-au îmbrăcat la fel, cu cheburi albe și cușme nouă, de se mirau țăranii ce berechet i-a găsit. Apoi, se zice că i-ar fi dat pe seama unuia dintre boieri să le țină cuvânt, ca să-i facă a înțelege scopul chemării lor la Iași.
Ah! garafa pîntecoasă doar de sfeșnic mai e bună! Și mucoasa lumînare sfîrîind săul și-l arde, Și-n această sărăcie, te inspiră, cîntă barde — Bani n-am mai văzut de-un secol, vin n-am mai băut de-o lună.
Un regat pentr-o țigară, s-împlu norii de zăpadă Cu himere!… Dar de unde? Scîrțîie de vînt fereasta, În pod miaună motanii — la curcani vînătă-i creasta Și cu pasuri melancolici meditînd umblă-n ogradă.
*Cronică apărută în revista „Convorbiri literare”, Nr. 12 / 2025
Volumul Schițe al Vioricăi Laurent reprezintă o sistematizare a fragmentului dramatic în formă editorială, prin care autoarea conferă unei temporalități scenice efemere o permanență textuală și vizuală. Fotografiile integrate în pagini oferă suport empiric pentru analiza spațiului scenic și a relației dintre actor și text. Din perspectivă stilistică, prima constantă a acestor schițe este umorul – omniprezent și calibrat cu precizie – care constituie un instrument hermeneutic pentru decriptarea psihologiei personajelor și pentru structurarea ritmului dramatic. În același timp, personajele își exercită, tot cu umor, capacitatea de a-și depăși micile lor imperfecțiuni fizice – fie se văd prea slabe, fie grase. Din punct de vedere antropologic și estetic, personajele demonstrează o capacitate de transcendență a limitelor corporale. Ele speră și anticipează întâlnirea cu interlocutori care le validează autenticitatea și valoarea. În această dinamică, schițele devin texte de reflecție asupra relației dintre identitate și reprezentare publică, situându-se la intersecția dintre comedia socială și estetica rezilienței: „Când prietenul meu m-a părăsit acum câteva luni, eram slabă ca o scândură. Pentru a-mi umple serile și a-mi alina durerea, mă aruncam în fiecare seară asupra frigiderului, de parcă el era vinovat de ceva! Și iată cum arăt astăzi. Când eram slabă, treceam neobservată. Dar acum… prea observată. Dar ce păcat, oamenii se uită doar la mine, apoi pleacă. Nimeni nu se oprește” (Emanuel).
Se lumină de ziuă când „Robert Fulton” se deslipi forfotând sub presiunea aburului, de lângă pontonul debarcaderului „Hudson River Line”.
Vaporul acesta cu patru punți și trei coșuri e unul din acele tipuri de vase uriașe, de o formă ciudată, care nu se pot vedea decât pe luciul fluviilor și lacurilor americane.
Împotriva curentului urcăm fluviul cu repegiune, lăsând în urma noastră New‑Yorkul înnăbușit de fum, pierdut în haos, înnecat în ceața care apasă veșnic pe umerii orașului gigantic. Din depărtare nu se zăresc decât vârfuri sclipitoare‑de sgârie‑nori, singurile cari mai pot străpunge pânza de‑neguri joase ce învălue orizontul.
