https://blog.revistaderecenzii.com

Scopul călătoriei mele în Italia fiind acela de a asculta celebritățile muzicale ale aceii țări și a dobîndi mai multe noțiuni practice în arta sunetelor, se înțelege de sine că era de mare necesitate a străbate Peninsula Italică în toate direcțiunile ei. Astfel dar mă văzui silit a părăsi orașul Milano, acel locaș al plăcerilor, în care turistul poate să locuiască mai mult timp fără să-l apuce urîtul cu ghearele sale cele de gheață.

Cu o zi dar înaintea plecării mele din acest oraș îmi luai ziua bună de la junele Titto Ricordi, neguțătorul de muzică, unicul locuitor din Milano cu care legasem o amicie mai strînsă pe timpul locuinței mele acolo, și îmi îndreptai pașii către debarcaderul căii ferate ce duce la Bergamo, capitala provinciei cu același nume. Plătii patru sfanți și jumătate tarifă pentru atomul meu și cincizeci și patru centimi pentru sacul de călătorie, iar la două ore dupe-amiazi începui a alerga cu cea mai mare iuțeală pe făgașele căii ferate ce duce la Bergamo.

https://blog.revistaderecenzii.com

Nou? Da ce-i astăzi nou sub soare? Nu sunt toate trecute? Nu sunt toate vechi? Nu-i cinstea veche, încât n-o mai găsești pe pământ? Nu-i patriotismul vechi, încât de-abia îi mai afli numele în gura procleților? Nu sunt, în sfârșit, vechi, paragine de vechi, toate virtuțile și toate vițiurile, pân’ și moda? Ș-apoi mai ai încă pretenție să ne arăți ceva nou, și încă ce? Un nou chip de a face curte! Asta este, zău, o mare obrăznicie din partea-ți, când știi că, în veacul ist de aur, noi am învechit toate chipurile de a face și de a răsface curte.

Ei bine! cu toate aceste, chipul meu este nou, pentru că este nevinovat; și că, pentru oamenii civilizați ca dumneavoastră, numai nevinovăția a mai rămas încă un lucru nou, nevăzut, neauzit. Câteodată ți se întâmplă poate să te duci la țară; asta n-o faci ca să te miri de frumusețile naturii, ca să privești mărețul răsărit al soarelui peste înaltele vârfuri ale Carpaților, ca să răsufli curatul aer de pe șesurile Moldovei și a Siretului, ca să auzi desfătăcioasa cântare a filomelei, ca să zici, în sfârșit, cu Văcărescu.

https://blog.revistaderecenzii.com

În acel an, în 6 Septemvrie, mă duceam să’mi fac obișnuita preumblare de sară pe frumoasa alee a Copoului și o gândire care întovărășea adese ori cercetările mele istorice se înfățișa din nou cugetărei mele, cu o deosebită putere, anume: cum se poate ca în istorie studiul procedării minței la cercetările ei să fie deosebit de aceste cercetări înseși și cum se poate să fie două discipline, care să se îndeletnicească cu aceste întrebări? În fizică există numai concepțiile care se îndreaptă asupra fenomenelor naturii și nu o a doua știință care s’ar ocupa cu modul cum fizicul trebue să înjghebe adevărurile sale; de asemenea în Astronomie, în Chimie, în științele naturale propriu zise, ea Botanica, Zoologia, Mineralogia. Pentru ce în istorie ar fi nevoie de o știință, care să stabilească modul cum trebue să cugete istoricul și a doua care să stabilească aplicarea acestei cugetări asupra faptelor?

https://blog.revistaderecenzii.com

PE INSULA ȘERPILOR

Răsare soarele scânteietor din geana depărtată a mării. Razele aștern brâie verzui, galbene și roșii pe întinsul neteziș al apei. Pământul se retrage în urma noastră. Încet Sulina se pleacă, se scufundă sub valuri. Copacii, catargurile, sulurile negre de fum, toate se șterg; albastra boltă a cerului se lasă ca un coviltir uriaș peste pustietatea lucie a mării.

După două ceasuri de plutire spre răsărit, zărim înaintea noastră o movilă albă. Acolo-i insula Șerpilor. De departe par ruinele unei cetăți fantastice înfipte în valuri. La vreo sută de pași vaporul se oprește. O barcă ne ia, și peste câteva minute punem piciorul pe țărmul pietros al acestui singuratec ostrov. Un dorobanț chipeș, frumos, vine vesel înaintea noastră. El știe că odată cu noi i-au sosit merindele de la Sulina.