https://blog.revistaderecenzii.com/

Odată un negustor
  Fiind pe drum călător,
Patru hoți îl întâlnesc,
   Îl dezbrac, îl jefuiesc
Și într-un minut de ceas
   Numa-n cămașă îl las.
După ce l-au dezbrăcat,
   Unul din ei s-a uitat,
Și cămașa nouă văzând
   Striga celorlalți zicând:
-„Nici cămașa nu-i lăsați
   Și de dânsa-l dezbrăcați!”
Iar bietul om striga:
   -”Jupân hagiu! fă-mi ăst dar,
Lasă-mi cămașa măcar.”
   Hoțul auzind astfel,
S-a răstit privind la el:
   -”Spune-mi că nu te las viu,
D-unde cunoști că sunt hagiu?”
   Omul răspunse pe loc:
-„Ba nu te cunosc deloc,
   Decât jupânelul meu,
Auz de la alții și eu
   Că hagii așa fac,
Adică: de tot dezbrac”
   Hoțul râzând l-a iertat
Și lăsându-l a plecat.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Câteodată își arunca privirea spre portretul din cadrul aurit, din odaia lui de culcare. Se vedea acolo ofițer tânăr, sublocotenent, abia ieșit din școală; sta în picioare, cu chivăra de lăncier la o parte, cu mundirul strâns pe pieptul scos în afară, cu ochi albaștri, surâzători ochii ce priveau țintă la comandanții lui, sau se micșorau, apropiind genele lungi, arcuite, în saloane, la baluri, când simțea bătându-i lângă inimă sânurile femeilor frumoase! Pe atunci își suna pintenii ca o muzică; își apropia o dată călcâiele: țanc! și durițele zbârnâiau în odăile mari, în care trichelurile jucau pe dușumelele lustruite apele lucii ale lumânărilor. Tot așa sclipea și dânsul, ca bucățelele de cristal ce clincheteau, atârnate ca niște cercei, în urechile de bronz ale policandrelor. Viața îi era o rază de soare! Nu dormea nopțile; pășea, odată cu pragul sălii de joc, pragul zorilor. Nu obosea; în fața escadronului trăgea sabia, ca un fulger, din teacă, și, strunindu-și calul, rotea ochii pe câmpul de mustru.