Un meșteșugar nocturn
a bătut flori în crengile de prun.
Ciocănelul de abur s-a auzit, prelung.
Altul a pus farmec în gâturile păsărilor,
însoțit de un amic, dăruit
cu arta de a le fi ascuțit glasul.
La fel,
în orele noastre,
îngerii detașează, din sufletul lor,
stări de bucurie sau de melancolie,
pentru a le trăi noi -
ei stau, la poarta raiului,
în șiraguri.
Din colțul tău,
ai zice, despre cosmos,
că este un piept viteaz,
care poartă scutul minunilor,
cu mândrie,
când, de fapt, coliziuni
și explozii rezidă în sine.
Totul este aparență...
De ce nu ar fi poemul meu
o suprafață lină
a adâncului în dezbateri, mereu?
Când stomacul este gol, se trezeşte în tine ceva melodic şi proaspăt. Noi suntem nişte lăute; când cutia de rezonanţă a lăutei este umplută cu tot felul de obiecte, muzica dispare. Când stomacul şi creierul sunt *ăţate prin focul postului, în fiecare minut un cântec inedit se iveşte din flăcări; Ceaţa se risipeşte, o energie nouă te împinge să urci treptele din faţa ta. Fii mai uşor! – şi cântă, precum instrumentele muzicale din trestie. Fii mai uşor! – şi scrie secrete cu tocul de trestie. Când eşti îmbuibat cu mâncare şi cu băuturi, Satan locuieşte acolo unde ar trebui să se afle spiritul tău – şi o statuie urâtă din fier, stă pe locul pietrei sfinte din Kaaba. Când posteşti, bunele deprinderi se adună asemeni unor prieteni care vor să te ajute. Postitul este tot una cu învăţăturile lui Solomon. Nu renunţa la el pentru cine ştie ce iluzii, căci îţi vei pierde puterea; dar chiar dacă îţi vei fi pierdut puterea şi întreaga voinţă, şi controlul, postind, ele se vor întoarce la tine, ca nişte soldaţi răsărind din pământ, cu panaşele în vânt. Un ospăţ coboară în corturile voastre,
1804 – S-a născut Johann Strauss-tatăl, compozitor, violonist şi dirijor austriac (d. 1849)
1854 – S-a născut Alexandru Macedonski, poet, dramaturg, publicist:”Poema rondelurilor”, Excelsior, „Flori sacre”, „Moartea lui Dante Alighieri”(d. 1920)
1879 – S-a născut Albert Einstein, fizician americano-elveţian, laureat al Premiului Nobel pentru fizică pe anul 1921.
Am crescut pe ulița boierească a Iașului, pe Podul-Verde, cum i se zicea odată, în fața grădinii lui Mihai-vodă Sturza și-n coasta pădurii Copoului. Am crescut pe ulița din capătul căreia privirea pătrundea până departe, spre șesul întins, în fundul căruia Cetățuia se ridica deodată, ca înălțată de niște brațe uriașe, mândre că pot scălda în razele soarelui un asemenea giuvaier. Am mai apucat încă pe cei de pe urmă boieri, îmbrăcați totdeauna în haină neagră, cu pălării înalte, rătăcind pe sub aleile de tei, cu ochii pierduți în urmărirea unui vis ce nu se poate îndeplini. Îmi aduc aminte cum ascultam, toată ziua, trâmbițele, al căror glas războinic făcea să răsune cazărmile ce ne înconjurau casa. Toată lumea militărească era tăbăruită lângă noi, la deal. Nu o dată am rămas uimit, în poartă, când regimentul de linie pornea la paradă, cu tamburul-major în frunte, un țigan cât un munte, purtând în cap o căciulă de urs, cât o baniță de mare, haine numai aur, și-n mână un buzdugan pe care îl azvârlea în aer de se rotea de două ori, apoi îl prindea în palmă și-l ținea o clipă sus, până ce clocotea glasul de tunet al tobei celei mari. Din poarta ogrăzii duceam mâna la pălărie, să salut militărește pe tata, care mergea călare în fruntea batalionului. Tata, parcă-l văd, se uita de sus, pleca sabia spre gâtul calului, ca să-mi răspundă, iar eu mă credeam un soldat strașnic.
Chiar ca astăzi, în vechime Mulțămit n-au fost mai nime. O zi-n Roma de Senat Tot poporul dezbinat Zis-au: Lauda ș-orice bine La boierii țărei vine, Când în pace și-n război Purtăm sarcina tot noi! Împutând deci în mânie Pe Senat de tiranie, Iute iesă din cetate Tot poporul ca să-și cate Nouă patrie, alt pământ, Și dodată se așază Pe un munte ci-i zic Sfânt. Dar Senatu-i deputează Pre Menenius înțălept, Ce-mblânzind nedreaptă ură Prin a sa cimilitură Îl aduse îndărăpt. Romanului deci popor Zise cesta senator: Mădulările rebele Împutau o mii de rele Rânzei lor și mai ales Că un trai ș-ar fi ales Spre mâncare și spre somn; Deci și ele-au vrut să facă Fiecare ca un domn. Fără noi, zise-ntre sine, Bârdăhanii nemic sânt, Ș-ar trăi doară de vânt? Când șărbindu-i foarte bine Asudam ca niște vite, Iar stomahu-n loc s-agiute Osteneala ni înghite, Ca să prindă la vârtute! Decât șerb să fii tu trist, Mult mai bine-i egoist! Cele zise-au și făcut, Talpa-n loc au și stătut. Nici pic brațul se întinde, Mâna la nemic nu prinde, Și stomahului zic toate: Lucre sângur, dacă poate! Îns-aceast-a lor mânie Au fost mare nebunie; Fiecare mădulare Pe stomahul tot întartă, Dar pe sine însaș ceartă, Că-n curând au obosit, Și când toate au amorțit Mădulările rebele Cam târziu au înțăles Că spre comun interes Mai mult lucră decât ele Cela cărui zic bârdan, Leneș, trândav și tiran!
A fost odat-un împărat el fu-ncă În vremi de aur, ce nu pot să-ntorn, Când în păduri, în lacuri, lanuri, luncă, Vorbeai cu zeii, de sunai din corn. Avea o fată dulce, mândră, pruncă, Cu cari basme vremile ș-adorn, Când trece ea, frumoase flori se pleacă-n Ușorii pași, în valea c-un mesteacăn.
Cu siguranţă că aşa cum ne este foame de hrană, ne este câteodată „foame” de iubire, avem nevoie de o porţie de compasiune, afecţiune, de un strop de căldură sufletească – iar cel mai simplu remediu ar fi o îmbrăţişare…dar…
V-aţi pus vreodată întrebarea: eu câte îmbrăţişări ofer şi primesc pe zi, sau într-o săptămână? În ce măsură mă hrănesc sau mă privez de acest medicament miraculos pentru suflet şi corp? Din ce motive ceva atât de simplu şi benefic a devenit ceva destul de rar?
