https://blog.revistaderecenzii.com

Nu este încă opt. Ștefan Valeriu o știe după bătaia soarelui care n-a ajuns decât până la marginea de jos a șezlongului. O simte cum urcă pe bara de lemn, cum îi învelește degetele, mâna, brațul gol, caldă ca un șal… Va mai trece un timp oarecare – cinci minute, un ceas, o eternitate – și în jurul pleoapelor închise, va fi o pâlpâire albastră, cu vagi dungi de argint. Va fi opt atunci și își va spune fără convingere că trebuie să se ridice. Ca ieri, ca alaltăieri. Dar va rămâne mai departe surâzând la gândul acestui cadran solar, pe care l-a construit din prima zi cu un șezlong și un colț de terasă.

https://blog.revistaderecenzii.com

Ei, acuma de unde pornim, Alecule? întrebă primul-procuror cu o îngrijorare pe care zadarnic se silea să o ascundă.

— De la început, stimate domnule prim’, mormăi judecătorul de instrucție Babulea, ironic și sigur de sine, ca și când el de mult ar fi avut în buzunar dezlegarea tainei.

— Care început dacă nu te superi? stărui cellalt.

https://blog.revistaderecenzii.com

Era la școala numarul 1 de băieți „Decebal” din urbea G… Trei ani de-a rândul, din clasa întâia primară și până-n a treia, doi școlari eminenți și-au disputat cununa de merișor, smulgând admirația profesorilor, revizorilor, inspectorilor și tutulor autorităților.

Acești doi școlari sunt Artur Ionescu și Ioniță Păunescu.

Cel dântâi este fiul unic al lui d. Mandache Ionescu, mare proprietar, omul cel mai influent și mai cu greutate din tot județul și stâlpul oricărui guvern. Asta e bine; căci fără d. Mandache cu greu s-ar putea guverna în acel județ.

https://blog.revistaderecenzii.com

Îl amețise Podoleanu cu tânguirile. De cum a intrat, l-a luat într-un colț și nu i-a mai dat drumul. Ca să poată pleca, a fost silit să inventeze o minciună, altfel, prietenul său l-ar fi oprit toată noaptea să-i ilustreze cum a ajuns să-și izgonească azi la prânz nevasta, după șapte ani de căsnicie fericită. Lui Barbu Spătaru, medic tânăr, cu o situație materială mulțumitoare, însurat de trei ani cu o femeie frumoasă, blândă și inteligentă, poveștile cu gelozii i se păreau în general puțin comice. Înțelegea gelozia și ca un cariu în inimă, cu toate că el însuși n-o experimentase, dar n-o admitea ca explozie tragică în viața unui om civilizat. Numai primitivii rămân incapabili să-și domine pasiunile. Criminalii din gelozie n-au fost niciodată inteligenți… Mai bine de două ore a ascultat pe Podoleanu, care, din trei în trei fraze, regreta că n-a ucis-o. Îl compătimea pentru că îl vedea suferind aievea. În același timp, însă, îl încerca un zâmbet straniu, prin care ar fi vrut să-și exprime tăcut propria-i siguranță.