https://blog.revistaderecenzii.com
Inima mi se transforma-n plumb
Mintea-n crom
Cuvintele lor m-apăsau
Din ce din ce mai greu
https://blog.revistaderecenzii.com
Inima mi se transforma-n plumb
Mintea-n crom
Cuvintele lor m-apăsau
Din ce din ce mai greu
https://blog.revistaderecenzii.com
Miroase în odaie a vetiver, a pastă de dinți și a apă de Colonie. Lumina electrică e veștedă ca ziarele îngălbeni te de soare. Infirmiera dormitează în mijlocul odăii și așa cum stă pe scaun privind dușumeaua s-ar zice că ve ghează un rănit în vitrina unui panopticum.
De-afară vine, odată cu foșnetul valurilor, un fluierat ascuțit de pasăre.
Gândurile se amestecă fără expresia niciunei dorinți, niciunei constatări și niciunei fraze. Interesul vieții se reduce la mișcarea amplă ce se filtrează undeva – unde? – prin spațiul închis și cenușiu al unei bucăți de aer.
În fiecare os crește un dinte și în fiecare dinte o plantă. Plantele se rostogolesc și stau de vorbă foarte cum se cade.
Prăpăstii noi apar.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Viața lui Ștefan capătă acum o întorsătură hotărîtoare. Odată cu sosirea bătrînețelor, toate se schimbau pentru dînsul. Prieteni vechi ca Ungurii uitau cu totul de ființa lui, și de sigur că regele Casimir se supăra fără cuvînt pe Sfîntul Părinte din Roma, care, la cererile de ajutor ale Domnului, socoti, neputînd face nimic din partea lui, să-l îndrepte către Corvinul din Ungaria, cunoscut ca un vechiu luptător împotriva Turcilor. Matiaș nu mai era acela ce fusese în tinerețele sale; prins cu totul de războiul apusean, cu Împăratul german, el nu se uita decît în treacăt la împrejurările Răsăritului, pe care le potolise pentru dînsul pacea din 1483, și, cind i se vorbi, în 1489, un an înnaintea morții lui, de un nou șir de lupte pentru Cruce, el arătă, zîmbind în necaz, că, atunci cînd Polonii ridică împotriva lui pe Tatari, el nu poate decît să se bucure de prietenia sigură a Turcilor.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
87 – Al doilea sinod de la Niceea a restabilit cultul icoanelor, punând capăt ereziei iconoclaștilor.
1724 – A avut loc sfințirea bisericii Mânăstirii Văcărești, ctitorie a domnitorului Nicolae Mavrocordat. Ansamblul arhitectonic construit între 1716-1736 în stil brâncovenesc, unul din cele mai valoroase monumente istorice din București, a fost demolat în anul 1986 din ordinul lui Nicolae Ceaușescu..
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com

63 î.Hr. – S-a născut împăratul roman Augustus, întemeietorul Imperiului (d. 14).
1122 – Concordatul de la Worms a fost încheiat între trimișii papei Calixt al II-lea și împăratul Henric al V-lea al Sfântului Imperiu Roman. Înţelegerea a pus capăt luptei de investitură între papă și împărat.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Există pe linia ferată Paris-Boulogne o stație unde toate trenurile se opresc mai mult cu o minută. E Rang-du-Fliers, gara de legătură cu Berck-ul.
Călătorul neprevenit, care își freacă somnoros ochii și privește aici afară pe geamul vagonului, are o clipă o viziune de coșmar.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Ștefan avea deci o oaste de țerani: vre-o treizeci de mii de țerani, din Nistru — pe unde nu erau încă Rușii — în munte, din codrii Bucovinei — pe unde nu erau încă Nemții — în Dunăre. Vodă-i chemase la vînătoare de iarnă în pădurile Vasluiului și Tutovei, și ei veniseră făcîndu-și cruce la plecare, obișnuita lor rugăciune fără cuvinte, care se ascultă în Ceruri. Erau tot vînători pricepuți și ageri, din neam în neam; astfel ei își îndepliniră sarcina cu destoinicie: mînară fiarele în hățiș și le uciseră.
Soliman Eunucul, beglerbegul Greciei, veni la Dunăre cu vre-o 100.000 de ostași în stare să se lupte cum trebuie și cu vre-o 20.000 de țerani creștini din Bulgaria, cari deschideau drumurile și duceau carele cu proviant. Cu dînsul se unise, poate aici, în preajma apei, amîndoi feciorii lui Mihalogli, stăpîni! temuți ai
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Traducere de Octavian Cocoş
Noi am pierdut şi-acest amurg anume.
N-am fost văzuţi cu mâini împreunate
în după-amiaza asta; peste lume
noaptea cădea; vedeam pe geam, departe,
pe dealuri, la apus, că-i sărbătoare.
Şi, uneori, ca banul la vedere
ţineam în mâini un mic crâmpei de soare.
Îmi aminteam de tine cu durere,
precum mă ştii, mă-nvăluia tristeţea.
Şi paşii tăi pe unde se pierdură?
Cine-ţi ţinea sub gene frumuseţea?
Ce vorbe îţi ieşeau atunci din gură?
De ce m-apucă dorul dintr-o dată
şi sunt mâhnit, căci tu te-ai dus grăbită?
Îmi căzu cartea la crepuscul luată,
mantaua-i la picioare ghemuită.
Mereu, mereu tu seara pleci departe
unde statui dispar tăcute-n noapte.