https://blog.revistaderecenzii.com

Miroase în odaie a vetiver, a pastă de dinți și a apă de Colonie. Lumina electrică e veștedă ca ziarele îngălbeni­ te de soare. Infirmiera dormitează în mijlocul odăii și așa cum stă pe scaun privind dușumeaua s-ar zice că ve­ ghează un rănit în vitrina unui panopticum.

De-afară vine, odată cu foșnetul valurilor, un fluie­rat ascuțit de pasăre.

Gândurile se amestecă fără expresia niciunei dorinți, niciunei constatări și niciunei fraze. Interesul vieții se re­duce la mișcarea amplă ce se filtrează undeva – unde? – prin spațiul închis și cenușiu al unei bucăți de aer.

În fiecare os crește un dinte și în fiecare dinte o plan­tă. Plantele se rostogolesc și stau de vorbă foarte cum se cade.

Prăpăstii noi apar.

https://blog.revistaderecenzii.com

Viața lui Ștefan capătă acum o întorsătură hotărîtoare. Odată cu sosirea bătrînețelor, toate se schimbau pentru dînsul. Prieteni vechi ca Ungurii uitau cu totul de ființa lui, și de sigur că regele Casimir se supăra fără cuvînt pe Sfîntul Părinte din Roma, care, la cererile de ajutor ale Domnului, socoti, neputînd face nimic din partea lui, să-l îndrepte către Corvinul din Ungaria, cunoscut ca un vechiu luptător împotriva Turcilor. Matiaș nu mai era acela ce fusese în tinerețele sale; prins cu totul de războiul apusean, cu Împăratul german, el nu se uita decît în treacăt la împrejurările Răsăritului, pe care le potolise pentru dînsul pacea din 1483, și, cind i se vorbi, în 1489, un an înnaintea morții lui, de un nou șir de lupte pentru Cruce, el arătă, zîmbind în necaz, că, atunci cînd Polonii ridică împotriva lui pe Tatari, el nu poate decît să se bucure de prietenia sigură a Turcilor.

https://blog.revistaderecenzii.com

Există pe linia ferată Paris-Boulogne o stație unde toate trenurile se opresc mai mult cu o minută. E Rang-du-Fliers, gara de legătură cu Berck-ul.

Călătorul neprevenit, care își freacă somnoros ochii și privește aici afară pe geamul vagonului, are o clipă o viziune de coșmar.

https://blog.revistaderecenzii.com

Traducere de Octavian Cocoş

Noi am pierdut şi-acest amurg anume.
N-am fost văzuţi cu mâini împreunate
în după-amiaza asta; peste lume
noaptea cădea; vedeam pe geam, departe,
pe dealuri, la apus, că-i sărbătoare.
Şi, uneori, ca banul la vedere
ţineam în mâini un mic crâmpei de soare.
Îmi aminteam de tine cu durere,
precum mă ştii, mă-nvăluia tristeţea.
Şi paşii tăi pe unde se pierdură?
Cine-ţi ţinea sub gene frumuseţea?
Ce vorbe îţi ieşeau atunci din gură?
De ce m-apucă dorul dintr-o dată
şi sunt mâhnit, căci tu te-ai dus grăbită?
Îmi căzu cartea la crepuscul luată,
mantaua-i la picioare ghemuită.
Mereu, mereu tu seara pleci departe
unde statui dispar tăcute-n noapte.