https://blog.revistaderecenzii.com

  Același farmec verde
          Și ochiul nostru viu
          O primăvară verde
          Și-o toamnă-n arămiu.

Că dacă primăvara, cu voci de păsărele
Ne-nveselește-n cântec de paseri neînvinse,
Și toamna calmă, tristă, cu vânturile grele,
Ne liniștește-n taină cu umbrele ei stinse.

https://blog.revistaderecenzii.com

Imperfecția pe care o cizelăm zi cu zi — căci evoluăm − nu este atât de periculoasă pe cât este de necesară.

Cel ce ne ascultă vorbind, ne fascinează: răspundem mai mult la ceea ce credem că gândește despre noi decât spunem ceea ce gândim despre el.

https://blog.revistaderecenzii.com

EMILE ZOLA––

Jules Janin, criticul adorat al romanticilor, căzut astăzi în uitare, și amintit, din vreme in vreme, în confesiunile lor intime, de bătrânii literați cari îl mai țin minte, — sfîșia pe marele Balzac, în epoca aceia, când romantismul se ridica pe ruinele clasicismului, ca un Univers nou în care trona un Dumnezeu: Victor Hugo. Cine era acel Balzac, acel naturalist scandalos, lângă un Théophile Gauthier, — sculptorul formelor de o puritate antică; lânga Alex. Dumas tatăl, — monstrul care a personificat cea mai uriașe putere a imaginațiunei; lângă spiritualistul și fericitul trubadur de saloane, Arsène Houssaye? Cine era el?

https://blog.revistaderecenzii.com

Din tot ce e mai trist în toamnă,
Pe când natura-i mai pustie,
Trezind în sufletele noastre
O notă de melancolie,

Gândesc la florile acelea,
Cununi de-aducere-aminte,
Cari-au trăit în cimitire
Şi mor uitate pe morminte..

https://blog.revistaderecenzii.com

…Caut multe explicații proaste pentru un argument bun. Bun și simplu: n-am iubit-o niciodată. Dacă însă eu am știut asta din primul moment, ea nu și-a dat seama decât foarte târziu. N-a înțeles fiindcă nu putea înțelege: am construit dragostea noastră cu răbdare, fără nicio șovăire și așa cum într-adevăr ar fi putut să fie. Am fost totdeauna gata să răspund vorbelor pe care mi le-a adresat și n-am contrazis niciodată atmosfera intimă și stângace prezentă ori de câte ori se întâlnesc doi îndrăgostiți. Lucru curios: în aceste momente aveam impresia că și ea urmărește același gând. Adică dacă aș căuta să precizez această impresie mi-aș da seama poate că nu m-am gândit niciodată la ea așa cum m-am gândit la mine. În această privință ar fi fost inutil să-mi pun vreo întrebare; răspunsul invariabil și indiferent (pentru mine) ar fi fost din nou atitudinea ei extrem de atentă. Dar eu, eu n-am fost oare atent?

https://blog.revistaderecenzii.com

Întocmai ca arta, religia ori filosofia, istoria nu se poate explica decât prin sine însăși. Precum nu poți înțelege arta prin filosofie ori prin religie, pentru câ ea e o entitate spirituală independentă și specific-organică, tot așa istoria nu se poate înțelege nici prin artă nici prin aceea ce contemporanii numesc „știință”, și cu atât mai puțin prin filosofie. Istoria e, ca și religia, arta și filosofia, o atitudine în fața lumii și vieții. Această atitudine a umanității, oricât de primitiv conștiente de sine, e tot așa de veche ca și însăși licărirea primului gând de dualitate antropomorfă : om și lume. De aceea avem încă din întunerecul preistoric o istorie pasivă, vegetativă, orală și simbolică, creată numai din stricta necesitate biologică a genealogiei. Avem o istorie populară, etnografic ornamentală, sau social politic utilitari, de simplă înșirate, ritmică ori monumentală, a unor fapte ofensive sau defensive, individuale sau sociale. Avem o istorie finalistă, analoagă artei și filosofiei finaliste, arhaice, urmărând scopuri extraistorice : în primul rând politice (autocrate, feudale, oligarhice sau teocratice). Avem în sfârșit istoria pentru istorie, ca arta pentru artă, ori filosofia pentru filosofie, atunci când omenirea, în epoce de înălțare generală a ritmului și a percepției spirituale, găsește prin capetele creatoare, specific înzestrate în direcția istorică, rațiunea intimă și legile de funcționare și expresie ale istoriei. Teoria cunoștinței și logica filosofici sistematizate au în arta, religia și istoria societăților omenești, ajunse la maturitate spirituală, corespunzătoarele lor „teorii ale cunoștinții“ și „logice“ ale artei, religiei și istoriei.