https://blog.revistaderecenzii.com

XXVIII

Spre prânz norii se împrăștiară și soarele începu să usuce pământul. Mama și copiii stătură singuri la masă, singuri în această zi; Moromete se întoarse târziu, la miezul nopții. Din locul unde se dusese să se laude se întorcea murdar de noroi pe genunchi și pe coate; de asemenea palmele îi erau murdare: căzuse și se sprijinise în ele. La ochi avea ceva; își tot ducea pumnul murdar și-și freca gemând pleoapele; frecându-le astfel, orbitele i se căptușiseră cu nisip și pământ și încerca zadarnic si se curețe. Stătea pe pat și gemea, mama încerca să-i șteargă ochii cu un șervet curat, dar el i-l smulgea, frământa în palme pânza murdărind-o cu totul de noroi, pentru ca după aceea să o ducă la ochi și să se apuce să-și curețe iarăși pleoapele de nisip. Niculae îi trase bocancii din picioare, fetele îi dădură în cele din urmă apă caldă să se spele și omul dormi buștean până a doua zi aproape de prânz.

https://blog.revistaderecenzii.com

— Dar cu, oare nu mi-ain jertfit onoarea
pentru tine?
— La tine templul e mai plin de zei, poate
prea mulţi…
£ — Dar tu m’ai momit întâi — căci dacă nu
cădeam la început, poate rămâneam castă…
— „Poate” acela e tare vinovat în lumea
asta…

https://blog.revistaderecenzii.com

Noapte, nici un licărit;
Iar veghez ca-ntr-o pustie;
Picură monotonie
Ornicul neobosit.
Şoapta Parcelor vrăjeşte,
Viaţa fuge şoriceşte:
Prin unghere a foşnit…
Somnul nopţii e trudit,
Şi urâtul greu m-apasă…
Ce urziţi în miez de noapte,
Obsedante, triste şoapte?
E mustrarea neînţeleasă,
Glasul zilei ce s-a dus?
Prorocind, ce oare-aţi spus?
M-aţi chemat? Cum să vă-ncheg,
Tâlcul să vi-l înţeleg?…

https://blog.revistaderecenzii.com

Am avut o vizită simandicoasă: d-ra Lidia Miras. A coborât până la vila noastră improvizată. Toată lumea de pe aici o consideră drept boieroaica docurilor. A fost foarte bogată și a sărăcit din cauza războiului, dar stima locuitorilor i-a rămas intactă și teama să nu o supere. Acum locuiește într-o casă modestă, lipită de moara ce stă la mijlocul drumului între Cavarna și port. Moară umilă, învârtindu-se ziua și noaptea și încercând să salveze ceva din averea pierdută. În fața casei, o mică grădină cu o sumedenie de stupi de albine, ceea ce ne face să înconjurăm drumul când trecem pe acolo ca să nu ne înțepe vreuna din viespele ce roiesc. Bineînțeles, m-me Pitpalac o cunoaște. Chiar sunt „prietene foarte bune”, pretindea ea. Și dacă cer vreo relație asupra domnișoarei, îmi spune: „Este o persoană foarte distinsă”. La atâta se mărginește caracterizarea pe care mi-o dă m-me Pitpalac, și poate că are dreptate, căci d-ra Lidia trăiește foarte retrasă și n-am izbudt s-o vedem decât o singură dată în tot timpul șederii noastre la Cavarna-Port. La fel, când treci des pe lângă palatul unui rege: vezi pe soldați făcând exerciții, dar pe rege niciodată, ca și cum el n-ar avea nevoie să se plimbe puțin în grădina lui. Lidia apare pentru toți foarte politicoasă, căci e bine-crescută și distantă. Poate o ține ascunsă pierderea banilor care o umilește, sau firea ei melancolică o oprește de a se amesteca printre oameni. Poate că, orgolioasă, grecoaică veritabilă, nu vrea să-și piardă prestigiul de prințesă îndepărtată.

https://blog.revistaderecenzii.com

XXVII

După ce omul ieși, mama se ridică de lângă stinghia patului și începu să-i înghiontească pe copii să iasă afară. Tita plângea mereu și în același timp aranja covoarele la loc peste ladă. Niculae, la ghiontiturile mamei, se sclifosea și nu vroia să iasă afară; Ilinca de asemenea. Nilă căsca mereu, se întindea sub așternut și se scărpina pe toate părțile. Paraschiv se așezase pe un scăunel și începuse să-și curețe pe îndelete noroiul uscat de pe bocanci.