https://blog.revistaderecenzii.com/

Ca hogea Nastratin isteţ la minte
Şi mucalit, poznaş precum Păcală,
Din orice vorbă el făcea zicală,
Trăgea, din orice fapt, învăţăminte.

În luminiţa de opaiţ, cu migală
Scria şi dăscălea pe-un blid de linte.
Sărac şi singur, cine să-l alinte ?
Învins, ursita şi-o purta cu fală.

I-au terfelit obrazul trei neveste …
Sărmanul, ajunsese de poveste !
Dar îndura cu inima bărbată,

« Te-a înjurat, în dos, un nu-ştiu-care ! »
« Ei şi ? răspunse gurilor flecare –
În lipsa mea, putea să mă şi bată ! »

Sursa: https://poetii-nostri.ro/victor-eftimiu-anton-pann-poezie-id-3227/

https://blog.revistaderecenzii.com/

Cine, după război, n-a cunoscut pe cazacul Lomiliev?

Grăsun, roșcovan, cu barba rară și cu părul ca untdelemnul, retezat drept pe ceafa lui rasă. Totdauna călare pe un cal mic și iute, care știa să facă atâtea minuni, că te prăpădeai de râs. Da în genunchi, da din cap, murea, învia după porunca cazacului.

https://blog.revistaderecenzii.com/

TURNU-SEVERIN

De la Vârciorova malurile se pleacă și se netezesc. Întinse ogoare de porumb înverzesc zariștea. Linia ferată tivește drept, ca un chenar regulat, marginea apei până la Turnu-Severin, care s-arată-n asfințitul soarelui ca-ntr-un decor de teatru. Dunărea, lărgită, taie o curbă-n țărmul românesc și-mpinge orașul pe-o înălțime acoperită de arbori, din desișul cărora ies la iveală, tot mai sus, tot mai mari, case albe-nvălite cu olane roșii. Fumuri groase, negre clăbucesc din coșurile fabricilor. De departe s-aud bocănind în șantiere ciocanele de fier. Pe mal, la schelă, furnică mulțimea, ca la bâlci.

https://blog.revistaderecenzii.com/

A fost odată un tăietor de lemne tare nevoiaş, şi tăietorul ăsta trăia cu nevasta şi cele trei fetiţe ale lor într-un bordei, la marginea unui codru unde arareori călca picior de om. Şi într-o dimineaţă, înainte de-a pleca la lucru, ca de obicei, tăietorul îi spuse nevestei:

https://blog.revistaderecenzii.com/

Acolo unde soarele este mai strălucit ca pretutindeni și cerul, noaptea, ca apele adînci și limpezi, dăparte-dăparte, într-un loc cu ape vii și cu maluri acoperite de trandafiri și chiparoși, trăia un orb, bătrîn și fericit. Și-l cunoștea și-l iubea o lume toată de lopătari și negustori.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Traducere de Octavian Cocoş

Am întâlnit un călător dintr-un ţinut uitat,
Care a zis – „Picioare mari din rocă dură,
Dar fără trunchi, stau în pustiul cel uscat…
Şi-alături pe nisip, un chip c-o încreţită gură
Şi cu un rânjet de monarh înverşunat,
Spune că cel ce l-a sculptat a cunoscut
Acele pasiuni ce încă sunt şi că le-a imprimat
Cu mâna pe statui, iar inima le-a susţinut;
Şi sunt pe piedestal nişte cuvinte:
Eu sunt Ozymandias, un Rege peste Regi;
Tu cel Puternic, priveşte ce-am creat şi te-ngrozeşte!
Nimic nu va dura. Ruina-aceasta mare
De vreme fi-va măcinată, şi fireşte,
Nisipul sterp se va întinde până-n zare”.

Sursa: https://poetii-nostri.ro/percy-bysshe-shelley-ozymandias-poezie-id-51424/

https://blog.revistaderecenzii.com/

Se luminează de ziuă. Copacii sparg perdelele de ceață. Pământul se desface ca din scutice și-și dișterne priveliștile din ce în ce mai limpezi, din ce în ce mai largi. În fața portului Hârșova, așezat pe malul drept, la poalele dealului Ciobanu, se împreună cele două brațe ale Dunării. Puțin mai înainte, din vale de ostrovul Gâsca Mare, despicând ogoarele, își aduce Ialomița dinspre apus undele-i galbene și liniștite, — a patra solie din împărăția Carpaților noștri. La sosirea ei, Dunărea se tulbură, ajunsă ca de-un dor adânc… Ce tânără și falnică era când se bătea cu stâncile ca să-și facă loc în lume! Ce dulce-i cânta freamătul codrilor întunecați! Un popor de amintiri o strigă din urmă. Apele ei se răzlețesc și se-mprăștie ca vițele unei funii despletite: unele apucă înspre răsărit, spre măgurile Dobrogiei îmbrobodite-n negură, altele se-ndoaie spre apus, spre strașina Carpaților, ca și cum, dornice de înălțimi, ar căta să mai întâlnească-n cale munții aceia frumoși, cu cari s-au luptat odinioară și pe cari i-au lăsat învinși.