Există în Ţara Haţegului Biserica din Densuş, construită în mare parte cu pietre, coloane şi lespezi luate de la Sarmizegetusa construită de romani (Ulpia Traiana). Este probabil cea mai veche din ţară, în care slujirea preoţească durează, neîntrerupt, de 700 de ani. Este un monument unic ce trebuie vizitat dacă vă aflaţi prin zonă, mai ales că în satul vecin există un alt obiectiv fără pereche în ţară: un sanctuar al pietrelor vechi.
Algazy este un bătrân simpatic, știrb, zâmbitor și cu barba rasă și mătăsoasă, frumos așezată pe un grătar înșurupat sub bărbie și împrejmuit cu sârmă ghimpată…
Nord-Estu-mi suflă-n piept Cel mai iubit dintre vânturi Căci, spiritu-i de foc Promite drum bun corăbierilor. Dar du-te acum și salută Frumoasa Garonă , Și grădinile din Bordeaux Acolo, unde pe malul abrupt Coboară puntea în valuri, Adânc cade pârâul, deasupra însă Privește o nobilă pereche De sus din stejari și plopi arginti;
A fost odată ca niciodată, a fost un împărat care avea mai multe fete şi toate erau frumoase ca nişte zâne. Dar cea mai mică era atât de frumoasă, că până şi soarele, care văzuse atâtea, se oprea în loc, uitându-se la dânsa şi minunându-se de atâta frumuseţe.
La o mică depărtare de palatul împărătesc se întindea o pădure adâncă şi întunecoasă, iar în pădure, la umbra unui tei bătrân, se putea vedea o fântână. În zilele cu prea mare zăduf, cea mai mică dintre fetele împăratului se ducea în pădure şi se aşeza pe ghizdurile fântânii răcoroase. Stătea aşa fără să facă nimic şi când o prindea urâtul scotea dintr-un buzunar o minge de aur; o arunca în sus, o prindea din zbor în căuşul palmelor şi-apoi o arunca iar. Ăsta era jocul care-i bucura cel mai mult inima.
Odată, Păcală stătea la marginea unei păduri. Deodată vede o trăsură venind spre el. Repede se scoală, ia un trunchi mare de copac, şi-l ridică drept în sus. În trăsură era boierul, cucoana şi vizitiul, care mâna caii. Boierul, văzând pe Păcală, spuse vizitiului să oprească trăsura:
Tăcere și cărări albe cotite pe dupe copaci fumurii, în spatele meu cineva își suflă zgomotos nasul. Un stol de vrăbii, speriat, se împrăștie în toate părțile. Era omul cu chief, ca la o zi mare. Un bătrîn, cu nasul roșu adus în barba lui albă. Vorbea singur. M-am dat la o parte. S-a dus bombănind: „Ei, viață grea, ani grei”… Un glas blînd. Simții că e om bun.
Răutatea lui Adramelech s-a trezit, locuitor al iadului: Infernul, se scufundă mai adânc, Adramelech s-nfurie, Minunează-te, tu Satană, disperară, Rege al Iadului, Numai Adramelech rămâne mare – descopăr marile Proiecte și gândurile mele ce Olimpu-l guvernează, Ce-ntemnu-i gângăvește, cum se vor holba cei slabi, Satana va privi de se sus pe tron cu invidioasă mândrie, Tu Iehova vei privi în curând furia-mi judecătoare – Acest Israel al tău nu va zdrobi răzbunarea tunetului, O, spiritul e plecat – pierdute-s puternicele forțe. Așa grăi el – și se întoarse mânios în iad. Mândria lui vicleană adunase toate înfățișările, Toate ororile morții din jurul lui, în jurul regentului său, Pentru a se arăta spiritelor în groaza-i deplină.
Și așa intră el, fantomele tremurânde Deschiseră larg scârțâindele porți, de uimire Văzură cumplita-i furie, cu mânie-nfocată, Cum numai rar se-nfurie Satana, Acoperind rangurile infernale…
Trăia odată, demult de tot, o mătuşică bătrână-bătrână care-şi ducea traiul tocmai în creierii munţilor, într-un loc necălcat de picior omenesc. Ş-avea ea un bordei şi un cârd de gâşte, iar locul acela pustiu în care trăia era înconjurat de o pădure nemărginită.
Bătrânica însă nu şedea numai acasă, ci în fiecare dimineaţă îşi lua cârja şi-o pornea, şontâc-şontâc, în pădure. Acolo, in padure, se apuca sa faca o mulţime de treburi, cum nu te-ai fi aşteptat de la o femeie pe care o gârboviseră anii: aduna iarba pentru gâşte, culegea poame sălbatice şi, încărcată cu toată această povară, o pornea incetisor spre casă.
