https://blog.revistaderecenzii.com/

O vulpe de ani mică, însă de minte mare,
Și care meseria abia ș-o începuse,
Pentru înîiași dată văzu din întîmplare
Un cal, dobitoc falnic, ce ea nu mai văzuse.
Așa după ce vreme destulă privește,
     Plină de mulțumire
     D-acea descoperire.
Pe cumătrul lup caută, și-i zice : „Te gătește
Să mergem împreună acilea la un loc,
Să-ți arăt un frumos și mare dobitoc:
Ce știi cum se întîmplă ? poate să-ți iasă bine.“
Lupul rînjind răspunse : „Să se lupte cu mine,
Și să vezi jucărie ! Însă ia-ncepi să-mi spui,
Ce fel de gură are, cum e făptura lui ?“
„O ! Pentru astă dată să fiu iertată,
Îi zise doamna vulpe, eu îți spui ce-am văzut,
Dar ca să fac portreturi, zugrav nu m-am născut ;
Și, după cum știi singur, sînt foarte nenvățată.“
     Vorbind așa-ntre ele
     Dobitoacele mele
     Îndată au sosit
     La locul cel dorit.
     Calul cît le zărește
     De fugă se gătește,
     Căci vizita lupească
     Nu vrea s-o primească
     Și nici n-avea dorință
     Să facă cunoștiință.
Dar vulpea cu iuțeală îi iese înainte
Și cearcă să-l încurce prin aceste cuvinte :
„Stăpîne ! D-avem voie și de găsești cu cale,
Noi, cele prea plecate slugi ale dumitale,
Am avea-o de cinste să-ntrebăm cine ești,
Care îți este neamul și ce fel te numești.“
Calul, ce cu lesnire gîndul lor îl pătrunde,
Fără a pierde vreme, să-ntoarce și răspunde :
„Cît pentru mine, zise, vă spui că nu știu carte;
Căci familia noastră, fiind cam scăpătată
Și neavînd mijloace, la școală nu m-a dat ;
Dar a domnului lup, și mare, și bogată,
Mai mult decît o carte nescrisă l-a-nvățat.“
Lupul, umflat în sine de lauda vulpească,
Veni pînă aproape, numele să-l citească.
Calul, care sta gata, cu un picior în vînt,
Îi dă o lovitură și-l culcă la pămînt.

     Deslușit ne dovedește
     Fabula ce am văzut
     Că-nțeleptul se ferește
     De orice necunoscut.

„România“, 5 Martie 1838

https://blog.revistaderecenzii.com/

Scăpătase soarele. Bogăția de grâu, orz, ovăz și mei se pleca la adierile încropite ale vântului de miazăzi. Spicele răscoapte și țepoase, încărcate cu bob mare și greu, se clătinau alene, încovoindu-se în văi și dealuri de aur ruginit, în jurul colnicelor, sub care s-afunda satul Măgura. O parte din bucate erau secerate, legate în snopi și movilite în clăi.

Dar, înainte de vreme, secerătorii mânau năvală spre bordeiele lor, iuțind boii cu coada ascuțită a furcilor. Bătrâni, însurăței cu nevestele care își târăsc copiii de mână, luptându-se cu cei din brațe, flăcăi care pocnesc din bice, gonind înaintea lor vitele speriate, țin răzoarele și se îndeasă la drumul mare, care duce la vatra satului.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Cum se întorsese de la târg, porunci să i se facă un ceai, îl înjumătăți cu rom, îl dădu de dușcă și se culcă. A doua zi îl găsiră mort, în pat, culcat pe o parte, cu mâna sub cap. Nici o urmă de zbuciumare, de suferință, nimic.

Slugile curții și oamenii de pe moșie se perindară, unul câte unul, pe lângă patul stăpânului, duceau mâna la gură, rămâneau câteva clipe cu ochii mari deschiși, privind mortul, apoi, făcându-și cruce, se depărtau, fără să scoată o șoaptă.

https://blog.revistaderecenzii.com/

„De n-oi împușca ursul, să nu-mi ziceți pe nume,“
Striga șezînd la masă faimosul vînător,
„Eu știu ce spui, și credeți că nu vă vorbesc glume,
Eu nu zgîrii cu glonțul, și unde trag omor…“
Atunci mulțumi de „bravo !“ în aer se-nălțară
Și veseli vînătorii cu grab încălecară.

Era o zi frumoasă, p-aici cam de mirare ;
Lătrau de bucurie copoii nemîncați,
Și caii, gloabe mîndre de șeaua din spinare,
Gemeau sub grele sarcini slăbiți și deșelați ;
Sîrmanul urs, ce singur în vechia-i locuință
De astă pregătire n-avea nici o știință,
Dormea atunci ; și visuri, de mure-mpodobite,
Îi arătau o turmă de vite jupuite,
La care el cu poftă în grabă alerga.
Dar ce să vorbesc multe : sosiră vînătorii
P-un vîrf unde se zice că sînt aproape nourii,
La pîndă se așezară… eroul meu strigă :
„Așază-te tu colo, Dumitru mai departe
Ion pe aceea piatră, și Stancu d-altă parte
Și dacă cătră mine îl va împinge dracul,
De n-o lua foc pușca, el o să-și spargă capul
Lovindu-se de piatră, și tot îl biruiesc.“

Abia sfîrși, cînd iute ursoaica-ngrozitoare
C-un pui de vîrstă jună, ursei născut din flori,
Frumos cum puteți crede, venea pe o cărare,
Dorind să asisteze pe bunii vînători ;
Mai multe puști trăsniră ; eroul de sub stîncă
Din sigura-i cetate privește pe dușman ;
Îi saltă-n cap căciula, și-n valea cea adăncă
Ursoaica se coboară ; dar un mișel țăran,
C-o armă ruginită sloboade … și îndată
Cu puiul său ursoaica pe coaste e culcată.
Eu i-am văzut gibeaua și jalnica soartă ;
Dar vînătorii noștri se cert nencetat,
Strigînd iarăși la masă că, daă n-ar fi moartă,
Ei negreșit atuncea de ea n-ar fi scăpat.

„Buciumul român“, 23 Ianuarie 1863

https://blog.revistaderecenzii.com/

Ajuns acum la pragul tău, mă iată.
Cremene dură, mă putui în pisc
Să mă găsesc prin stânci și să mă isc
Din pulbere, cu glezna-nsângerată.
Îngerul tău merinde nu-mi prea dete.
Eu însă niciodată din bărdace
N-am fost băut fără să-mi fie sete,
Nici am mâncat vrodată ce nu-mi place.
Grădina florile și le-a deschis
Care-o făceau să-mi amăgească drumul
Cu ispitiri de rouă și de vis.
Eu am lăsat în urma mea parfumul.
Vrui, Doamne, să te pipăi pe spinare
Și mai de-aproape să-ți dau ghes
Cu recea mea-ncruntată întrebare:
De ce nu vruși să mi te-arăți mai des?
Dar caprele-amintirilor și iezii,
Care mă duc să cad întru ispită,
Și-au risipit prin iarbă căcărezii
Și mi-au lăsat livada părăsită.