* Concert aniversar Maria Loga – la sărbătorirea a 45 de ani de carieră artistică – , alături de Orchestra de Muzică Populară Radio – ora 17:00, la Sala Radio. Sub bagheta dirijorului Adrian Grigoraș, o veți aplauda pe solista aniversată, alături de invitații săi Anghelina Timiș Lung, Victorița Lăcătușu, Cornel Borza, Ileana Lăceanu, Radu Ciordaș, Maria Butilă, Gelu Voicu, Silvana Rîciu, Emil Badea, Maria Beatrice Băndoiu, Nicu Mâță. Concertul va fi prezentat de Codruța Florescu.
Un țăran la tîrg plecase. Și de vînzare luase Un lup, un ied și o varză. Nevrînd nici una să piarză Și nefiind nici călare, Vrea să treacă un rîu mare, Care era sa-l înoate Și să le treacă pe toate. Stînd în loc, se socotește Și întru sine șoptește, Cum și în ce chip să facă Cîte una să le treacă, Că fiind apa prea lată, Nu putea două dodată. „Să trec întîi lupul, zice, Capra varza o să-mi strice, Să trec varza, ș-așa încă, Lupul capra îmi mănîncă.” Deci dacă-i veni în minte Și trecu capra nainte, Stătu iar să se gîndească Ca cum să o nemerească. Gîndind, zicea întru sine; „Trecui una, merse bine, Pîn-aci toate scăpară; Acum care să trec dară? Trecînd varza și lăsînd-o, O stricâ iedul rozînd-o, Precum lupul și el iară Îmi face iedul papară. O, ce vită neunită Și marfă nepotrivită!” Dar mai gîndind: Ha! el zise, Nevoia minte-mi trimise”, Trecu lupul, clătind capul, Ș-întoarse înapoi țapul. Trecu și varza îndatâ, Mereu făcînd judecată, Și mergînd a doua oară, Trecu țapui supsioară.
Omul dacă să gîndește, Orce i să înlesnește, Prejudecînd cele grele, Le găsește ușurele, Că pe cît el să gîndește, P-atît mintea-i să tocește. Și orce, cu judecată, Nu-l greșește niciodată.
În turnul vechi de piatră cu inima de-aramă Se zbate miazănoaptea… iar prin a lumei vamă Nici suflete nu intră, nici suflete nu ies Și somnul, frate-al morții, cu ochii plini d-eres, Prin regia gândirei nenființate trece Și moaie-n lac de visuri aripa lui cea rece;
Într’un oraș ca acesta săptămână trece cu mare vâlvă, cu sgomote necurmate, grele, cari nu-ți dau pace, te urmăresc zi și noapte, îți lasă în urechi un vâjâit continuu. Însă, cum ajunge Duminica, toate încetează; amuțesc străzile. Prăvăliile sunt închise. Foile zilnice nu apar. Și nici postă nu-i. Ca un monstru obosit orașul dormitează. Mâine se va trezi, desigur; mugi-va iar; bufni-va fumul din coșuri; porni-se-va mulțimea cu larma, cu vuetul ca de ape adânci, răscolite. Dar azi măcar e bine s’o iei razna, să te pierzi în labirintul străzilor și să guști cu atât mai mult hodina și tăcerea orașului, care — așa cum este, își are frumusețea lui. Se plâng mulți de negură; dar ce-ar fi Londra fără negura? Se înțelege, nu-i vorba de negura ceea deasă, mirosind a funingine, care târăște cu ea noaptea și îneacă tot, vietăți și lucruri; e o altă negură, ușoară, subțire ca un văl, care înmoaie formele, aruncă în lume nelămuritul, face vis din realitate, slăbind razele, dându-le culoare. Îndărătul ei soarele se prevede stins, rotund și roșu ca un talger de aur, de ții ochii la el, și-l dorești cald, și-l dorești fierbinte; și când el își recapătă uneori focul, atunci — cum să zic ? Uiți de toate, îti vine să sburzi în lumina lui, să bați din palme și să-i strigi ca un copil: soare, soare ! — soare, soare !
Aveam 19 ani când ieșii din Universitatea de la Oxford, unde petrecusem multe nopți visând plăcerile lumii și descriind în versuri înfocate nesățioasele dorințe ce mă munceau. Eram, precum știți, domnilor, la acea vârstă de năluciri aurite și de prezumție fără margini, vârstă în care omul, încă necopt, este expus la o sută și o mie de întâmplări de tot soiul, triste sau vesele, poetice sau ridicole.
Ionuț Pătularu intră în lumea artelor plastice, exact așa cum este el: spirit plenar și energic.
La prima lucrare, intitulată De vorbă cu Freud, m-am uitat cu atenție, pentru a-l redescoperi pe psihanalistul austriac, dar am dat peste o destăinuire de sine, care aparține lui Ionuț Pătularu. Linia discretă din partea de jos a tabloului marchează diferența dintre mai multe etape din viața lui, nașterea / copilăria, tinerețea și maturitatea. Evident, predomină culorile sobre, expresii ale vârstei curente.
Stă o căsuliță mică lângă Dunărea cea mare: Oh, de-ați ști pe-acest locaș cât îl iubesc eu de tare! Trist.și cu o duioșie stau întruna lăcrimând, De câte-ori se re-ntoarnă acolo al meu sumbru gând.
De aș fi fost rămas Doamne tot în a mea locuință! Dar pe om veșnic îl duce-o necumpătatâ dorință! Dorurile mele aripi zburătoare au căpătat, Și eu mama mea cea dulce și locașul mi-am lăsat.
