https://blog.revistaderecenzii.com/
La răspântia căilor singuratice, unde călătorul e minune și glasul omului poveste, o colibă, dusă pe jumătate în pământ, stă locului neclintită.
Stăpânul lumii e vântul, și aruncă, ca în bătătură la el, clăi de nori posomorâți peste întinsul cerului. Frunzele uscate scot sunete seci și, repezite în depărtări, se pierd spre roata pământului.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
| Călătoria făcută împreună cu Ion Ghica în vara anului 1842. O parte a acestei călătorii este descrisă în Memorial |
După o preumblare de o lună și jumătate, mă întorsesem în București, loc obișnuit al rezidenței mele. N-apucasem încă să mă scutur bine de praf, când îmi aruncai ochii pe o scrisoare sosită de la Iași, în lipsă-mi. Amicul ce mi-o adresa, informat de mai-nainte de voiajul nostru, își arăta părerea de rău că n-a putut să ne însoțească și sfârșea zicând că se mângâie cu ideea că literatura noastră se va îmbogăți cu vreo producție vrednică de…
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
Pe genunchii-mi te-am purtat.
Ți-am privit în față,
Ochii-mi ochii-ți a cătat,
Gura-mi, buza-ți creață
Și m-am pus pe sărutat.
Cine mă învață?
Ca o mamă blând și lin
Ce-un copil răsfață,
Mângâiat-ai fruntea mea
Și m-ai strâns în brață.
Ah, cât te iubesc de mult!
Cine mă învață?
Eu mă duc, te părăsesc
Nu mă privi șuler,
La spectacol mă pornesc,
Stăi să-mi văd de guler.
În teatru românesc
Azi e Elisa Müler.
Un copil netrebnic sunt
Spune-mi-o apăsată.
Mi-ai legat acest cuvânt
De viața-mi toată,
Mi l-ai dat roșind, plângând
Când ai fost ciudată.
Ah, surâde-mi înc-un pic
Și nu-mi fi ursuză.
Căci cu degetul cel mic
Te ating pe buză.
Și șoptește-mi un nimic
Nimeni să n-auză.
Astăzi e duminecă.
Pac! și una bună.
Eu te las și bine că
Mi te las nebună…
Trage-te de mânecă…
Ce știi de-i minciună.
Nici nu știi, o, turturea,
Ce-mi auz de-a bine.
Tu gândești cine știi ce
Și te uiți la mine.
Ah, iubită mititea,
Cum te-ador pe tine!
Un nimic, un cuvințel,
Spus după perdeauă,
E o piatră de inel,
E a nopții neauă,
Arde-atât, încât cu el
Aș aprinde-o steauă.
Ș-apoi taci ca nu cumva
Să audă-o floare
C-ai șoptit așa ceva:
Din ascunzătoare
S-ar roși mai, mai așa
Cum o oarecare.
Cum te uiți așa, năuc,
Și-n gândiri te-nsinguri,
Ești tu ziua lângă nuc,
Ești tu noaptea-n crânguri,
Să te iau și să te duc,
Să fim numai singuri.
Ș-atunci n-om vorbi defel:
Vorba este pleavă.
Când se iubesc doi astfel
Inimă bolnavă
Atunci tac, tac cumințel,
Noaptea în dumbravă.
https://blog.revistaderecenzii.com/
[Fragmente]
Pe cînd în București se preparau gravele evenimente politice care au avut mai tîrziu de efect răsturnarea lui vodă Cuza și întronarea lui vodă Carol, în Iași se prepara o alta mișcare dezbracată de orice caracter politic, a cărei rezultate au fost, într-o altă direcțiune, aproape tot atît de însemnate pentru țară. O mînă de tineri iubitori de literatură și anume: d-nii Theodor Rosetti, Vasile Pogor, Titu Maiorescu, P. Carp, Nicu Scheletti, Iacob și Leon Negruzzi adunau regulat o dată pe săptămînă sara, de obicei la d-nii Pogor sau Maiorescu, ceteau piese din Shakespeare, versuri din Goethe, Heine, Victor Hugo, Musset și alții, discutau chestiuni filozofice și științifice culese din cetirea lui Darwin, Kant, Schopenhauer, H. T. Buckle, Auguste Comte, discuțiuni interesante care la sfîrșit erau regulat întrerupte prin un ceai întovărășit de un zdravăn cozonac.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
https://blog.revistaderecenzii.com/
Nu ai cuget, ești un rău!
Tu te-ai făcut ciocan, tu te-ai făcut ilău.
Și-n mine bați fără cruțare!
Au doară ai uitat, că noi chiar din născare
Tot de un neam suntem;
Că noi alăturea în munți ne-nființăm?
Așa țipa la argintari
Sub loviture tari,
Argintul prelucrat de-a fierului unelte.
Iar fierul au răspuns argintului aceste:
— Te mângâie, vecine!
Și întru suferinți ia pildă de la mine.
Tu încă ai noroc;
Iar pe mine, scos din foc,
Și mai cumplit mă bate,
Tot fierul, al meu frate!
Sursa: https://poetii-nostri.ro/alecu-donici-fierul-si-argintul-poezie-id-23983/
https://blog.revistaderecenzii.com/
Nu mă-ntreba mai mult, este secretul meu,
secretul pentru mine adânc şi sfânt;
în faţa lui mă văd negru pământ,
nu rupe taina, ce cu greu, mereu,
închide cercul; de mă supun prea liniştit
misterului vieţii, descântecul de-ntors
fuge de-a şti; lui Dumnezeu duios
înalţ cu ochii mei, pieptu-mi neliniştit.
Şi în abis de suflet poate să fie-o culme
ce-ncape-n el chiar un fatidic gest,
eliberarea; acolo sus, sus pe înălţime,
praful din glod făcut de soarele celest;
ridică-ţi ochii, pieptul tău să se-anime;
cunoaşte-te total, dar mai lasă un rest.
Traducere de Carmen Bulzan
Sursa: https://poetii-nostri.ro/miguel-de-unamuno-secretul-nostru-poezie-id-18024/
https://blog.revistaderecenzii.com/
Sala-i mare, strălucită,
Masa-i albă, oaspeți mulți,
Vorbe dulci să tot asculți
Și lumina-i îndrăgită
De ochi lucii, de ochi mulți.
Icia unii stau alene
Și visează și gândesc,
Colo alții chiuiesc,
Iar femei cu lunge gene
Râd în taină și privesc.
Una face că nu vede
Și cu capul stă plecat,
Pe când ochii,-namorat,
A lor raze își repede
La străinul întristat.
La străin cu fruntea pală
Și cu părul ca de corb
Buzele ei roșii sorb
Când în brațe și pe poală
Doarme dus amorul orb.
https://blog.revistaderecenzii.com/
Te mai văzui o dată, ființă de iubire,
O înger ce slăvesc!
Și ceasurile repezi, și scumpa ta zâmbire,
Cu suflet, cu viața sunt gata să plătesc.
În valurile-acelea de lume încântată,
În care ne-am găsit,
În vesele cadrile, în sala luminată,
Stam singur și mâhnit.
Plăcerea, frumusețea, podoabe felurite,
Tot era în zadar;
Ele nu pot să-nvie simțirile-amorțite
De-al patimii amar.
Bucuria ce-n preajmă-mi trecea cu repejune,
Trist, rece mă găsea,
Și mă gândeam la vremea care în veci n-apune
În pomenirea mea.
Atunci intrași! Deodată, de pe a mea vedere
Se ridică un nor:
Te presimții; îmi spuse a ta apropiere
Un aer de amor.
Zambila primăverii așa ea ne împarte
Desfătător miros,
Așa dulcele-i suflet se simte de departe,
În aer răcoros.
Și inimile noastre, și ochii se-ntâlniră;
Simții ce pătimești;
Un zâmbet trist mi-o spuse; cu tine îmi zâmbiră
Puterile cerești!
Văzui pieptul tău tânăr bătând de tulburare,
Sub vălul ce sălta;
Te privii în tăcere; cunoscuși a mea stare,
Văzuși puterea ta.
Dar cum se strecurară delirul, fericirea!
Ce iute au trecut!
Jaluză de-al meu bine, făcu nenorocirea
Un semn, și te-am pierdut!
Multe rele de-atuncea am suferit, iubită!
Multe am pătimit!
Poezii și proză
Soarta mea credincioasă la ura-i nemblânzită,
Din zboru-i s-a oprit.
Viitorul în ochii-mi își pierde nălucirea,
Toate mă obosesc;
Tu îmi erai nădejdea, tu însuflai gândirea,
Tu făceai să trăiesc.
Roua buzelor tale sufletul răcorește,
Dă viață și plăceri:
Sub umedele-ți gene e un foc ce topește
Tot felul de dureri.
Dar depărtat de tine, ce pot să-mi folosească
Lumea ș-ale ei bunuri, și orice aș avea?
Pustiul unui suflet știu ele să-mplinească?
Pot s-aducă trecutul, pot face-a te vedea?
Pot să întoarcă vremea și ceasurile sfinte
Care sunt al tau dar,
Ca să mai vărs o dată o lacrimă fierbinte
Pe-al inimii-ți altar?
Făceți cruci mântuitoare,
Căci e noaptea-ngrozitoare,
Noaptea Sfântului Andrei.
(Alecsandri)
Într-una din zile îmi luai pușca din cui, pușca cea cu noroc, mi-o grijii bine, îmi așezai cele trebuitoare la torbă, apoi zisei să-mi puie șargul la sanie. Deși cam înserase, însă pănă la moșia vecinului meu Neagu, unde se pregătea o vânătoare de cerbi, era numai o fugă de cal și puteam ajunge înainte de noapte. Ion, o slugă veche, pe care o aveam moștenire de la tata, intră atunci în odaie, se scărpină în cap, tuși, își drese glasul după obicei, apoi cu un aer sfiicios îmi zise:
Continuă să citești