Miercuri, 14 septembrie, de la 21.00, urmăriţi la TVR 2 partea a patra din miniseria de televiziune inspirată de viaţa dominicanului Porfirio Rubirosa, modelul real pentru personajul James Bond.
TVR 2 vă prezintă povestea dominicanului Porfirio Rubirosa, devenit o legendă datorită aventurilor sale politice, sportive şi amoroase. Diplomat de carieră, susţinător al dictatorului Rafael Trujillo, Rubirosa a cutreierat întreaga lume în perioada 1930-1960, martor sau participant direct în războaie, revoluţii, lovituri de stat şi diverse comploturi politice.
Iata din ce-i facut simfonicul cânt al iubirii e cântecul iubirii de altadata, e murmurul pierdutelor saruturi ale marilor iubiri sunt strigatele de iubire a muritorilor ce-i violara zeii. E barbatia fabulosilor eroi sculata precum tunuri antiaeriene E pretiosul urlet al lui Iason, e cântecul de moarte al lebedei si imnul biruintei pe care-ntâiele raze de soare pe Memnon nemiscatu’ sa cânte l-au facut e tipatul Sabinelor rapite Si tipetele de feline-n jungla e clocotul de seve-n plante tropicale e tunetul artileriei împlinind cumplita iubire a popoarelor talazul marii frumusetii dându-si viata e cântecul de dragoste al lumii.
Ca a nopții poezie, Cu-ntunericul talar, Când se-mbină, se-mlădie C-un glas tainic, lin, amar, Tu cântare întrupată! De-al aplauzelor flor, Apărând divinizată, Răpiși sufletu-mi în dor.
Ca zefirii ce adie Cânturi dulci ca un fior, Când prin flori de iasomie Își sting sufletele lor. Astfel notele murinde Blânde, palide, încet, Zbor sub mâna-ți tremurânde, Ca dulci gânduri de poet.
Sau ca lira sfărâmată, Ce răsgeme-ngrozitor, Când o mână înghețată Rumpe coardele-n fior, Astfel mâna-ți tremurândă Bate-un cântec mort și viu, Ca furtuna descrescândă Care muge a pustiu.
Ești tu nota rătăcită Din cântarea sferelor, Ce eternă, nefinită Îngerii o cântă-n cor? Ești ființa-armonioasă Ce-o gândi un serafin, Când pe lira-i tânguioasă Mâna cântecul divin?
Ah, ca visul ce se-mbină Palid, lin. încetișor, Cu o rază de lumină Ce-arde geana ochilor; Tu cântare întrupată! De-al aplauzelor flor Dispărând divinizată, Răpiși sufletu-mi în dor.(Familia, IV, 29, 18/30 august 1868)
Într-o odăiță mică și cam umedă de pe strada Popa Tatu din București locuia Nae Peruzescu. Ferestrele odăiei, întoarse spre miazănoapte, nu erau nici vara, nici iarna luminate de soare, și fațada casei, de mult nereparată, avea un aer posomorât. Se vedea cât de colo că e cuib de sărăcie. Dar înlăuntru locuia un tânăr cu mare viitor. Nu împlinise încă treizeci de ani, și Nae Peruzescu ajunsese arhivar la tribunalul de Ilfov. Născut la Târgoviștea, orașul de descălecătoare, care a scos la maidan cea mai fină prăsilă de oameni mari, el fusese rând pe rând țiitor de registre la primăria din Caracal, prețăluitor la vama din Burdujeni și perceptor la bariera Șorogari din Iași, o întreagă carieră făcută în scurt timp. Carte nu prea învățase în copilărie și nu știa, zău, dacă din cele patru clase primare îi mai rămăsese altăceva decât știința scrierii și a cetirei și oarecare elemente de aritmetică. Însă pentru oameni ca el cartea nu-i bună decât doar pentru a le strica originalitatea talentului, căci era într-adevăr talentat. Nae Peruzescu. Scria romanuri, poezii și piese de teatru, și nu o dată numele lui a figurat cu cinste în coloanele ziarelor Trâmbița literară din Gorj și Zorile artelor din Dorohoi.
E lunca veninoasă, când toamna e-n declin. Cireada paşte iarbă, Dar paşte şi venin- Brânduşe înflorite ca cearcănele grele Iar ochii tăi se-aseamănă cu ele: Sânt cenuşii ca toamna ce curge peste lume. De ochii tăi mă-nveninez anume. Gălăgioşi copiii vin de la şcoală-acum- Se aude muzicuţa departe nu ştiu cum. Culeg brânduşe – mame cu multe fiici aproape, – Iar la culoare-ntocmai ca ale tale pleoape Ce tremură ca floarea-n dezlănţuitul vânt.
Domol păstorul cântă, înfiorat şi blând. Şi-ncet-încet cireada, cu muget leneş, lasă pe totdeauna lunca veninoasă.
Bunicul stă pe prispă. Se gândește. La ce se gândește? La nimic. Înnumără florile care cad. Se uită-n fundul grădinii. Se scarpină-n cap. Iar înnumără florile scuturate de adiere.
Pletele lui albe și crețe parcă sunt niște ciorchini de flori albe; sprincenele, mustățile, barba… peste toate au nins anii mulți și grei.
Numai ochii bunicului au rămas ca odinioară: blânzi și mângâietori.
Și eu născui în sânul Arcadiei și mie Natura mi-a jurat La leagănu-mi de aur să-mi deie bucurie; Și eu născui în sânul Arcadiei, dar mie O scurtă primăvară dureri numai mi-a dat.
O dată numai Maiul vieței înflorește La mine-a desflorit; Și zeul lin al păcei o, lume, mă jelește! Făclia mi-o apleacă, lumina-i asfințește Și iasma-i a fugit.
Acuma stau pe podu-ți, vecie-nfricoșată Pe podul tău pustiu: Primește-mputerirea-mi fortunei adresată, Ți-o napoiez neatinsă și nedisigilată De fericire-n lume nemica eu nu știu.
Și Tronului în preajmă ridic a mea-acuzare, O, jude voalat! Pe steaua-aceea merse senina zicătoare Că cumpăna dreptății o porți răsplătitoare, De secoli intronat.
Aci se zice așteaptă pe cei răi spăimântare, Cei buni sunt fericiți. A inimei adâncuri vei da la-nfățișare, Enigmei Providenței vei da o dezlegare, Vei ține socoteală de cei nenorociți.
Aci espatriatul o patrie găsește, A suferinței cale spinoasă s-a finit. Divina fiică, care-Adevărul se numește, Care puțini o-adoară, mulțimea-o-ocolește, A vieței mele repezi frâu iute a oprit.
Îți răsplătesc, îmi zise, în viața viitoare O, dă-mi junețea ta! Nu-ți dau nimic acuma făr d-astă îndreptare. Luai avizu-acesta pe viața viitoare Și îi jertfii plăcerea din tinerețea mea.
Dă-mi mie-acea femeie scumpă inimei tale Dă-mi mie Laura ta! De gropi dincolo-amaru-ți luce cu-ncămătare, Și sângerând, rumpând-o din inima-arzătoare, Plângeam în hohot, însă am dat-o și pe ea.
Această-obligațiune la morți e îndreptată Râzând lumea zicea Căci, nu vezi, mincinoasa de těrani cumpărată Umbre ți-a dat în loc de ferice-adevărată, La terminu-ăstui cambiu tu n-ei mai esista.
Isteț glumea o oaste de șerpi derâzătoare: Naintea unui caos de ani zeificat Tu tremuri. Ce sunt oare zeitățile tale? Slabului plan al lumei scorniri mântuitoare Ce-ngeniul umanei nevoi a-mprumutat.
Ce e viitorimea de gropi învăluită? Vecia ce-i cu care deșert ni te fălești? Măreață pentru că e cu coji acoperită, A spaimelor-ne proprii umbră-nurieșită, Pe-oglinda cea pustie a conștiinței omenești.
Icoană mincinoasă de ființi viețuitoare Mumia timpului De balsamul speranței ținute în răcoarea A groapei locuință; nu aceștěa oare Îi zici tu nemurire-n febrea delirului?
Și pe speranți, pe cari le dezminte putrezirea, Bunuri sigure-ai dat. De șase mii ani moartea nu-și ține ea tăcerea? Văzut-a de atuncea vrun mort reînvierea Să-ți spună că dincolo vei fi recompensat?
Văzui că zboară timpul spre țărmurile tale; Natura înflorind. Că rămânea în urmă-i cadavru demn de jale, Că nici un mort nu iese din umbra groapei sale Și totuși credeam tare divinul jurământ.
Orice plăcere-n lume ți-am junghiat-o ție Acum m-arunc la tronu-ți acel judecător, Căci surd desprețuit-am a lumei flecărie, Numa-n a tale bunuri credeam cu frenezie, Acum cer recompensa-mi, divin răsplătitor!
Eu îmi iubesc copiii cu čgală iubire! Din sfere nevăzute zise-un geniu divin. Sunt două flori el zise ascultă, Omenire, Sunt două flori espuse l-a omului găsire: Speranța-i una, pe alta Plăcerea o numim.
Și cine-ați frânt în lume numai una din ele, Cealaltă n-o aveți. Cine nu poate crede, să guste. E-o părere Eternă ca și lumea. Renunțe cel ce speră. A lumei istorie a lumei e județ.
Tu ai sperat răsplata ți-a fost dar acordată Speranța-i bunul care norocu-ți destina. Putuși să-ntrebi pe-ai voștri filozofi vrčodată: Ce se refuză unei minte-ntraripată Nici însuși vecinicia nu mai poate reda.1868
