https://blog.revistaderecenzii.com/

Ușure, prin leșia dimineții,
La ceasul când se iscă precupeții
Am fost lovit din trecere o babă
Ce se ivise-n calea lumii, slabă.
Gândul, rămas în urma mea,
O a ghicit zicând pre ea:

https://blog.revistaderecenzii.com/

La răspântia căilor singuratice, unde călătorul e minune și glasul omului poveste, o colibă, dusă pe jumătate în pământ, stă locului neclintită.

Stăpânul lumii e vântul, și aruncă, ca în bătătură la el, clăi de nori posomorâți peste întinsul cerului. Frunzele uscate scot sunete seci și, repezite în depărtări, se pierd spre roata pământului.

https://blog.revistaderecenzii.com/

   Împărăția dobitocească,
Ca și a noastră cea omenească,
Statornicie vecinică n-are:
Toate supuse sînt la schimbare!

   Din mînă-n mînă sceptrul se plimbă.
Cel de ieri mare astăzi e mic;
Leu pe urs bate, urs pe leu schimbă,
Dintr-o întîmplare prea de nimic.

   De curînd ursu pe leu schimbase,
Și pe domnescul tron înălțat,
Cîrma în labe tare-o luase,
Și cu verzi tufe sta-ncoronat.

   Dator eu însă sînt a vă spune
Că ursu-acela, măcar că urs,
Dar simtimente avea preabune:
D-al obștei bine era pătruns.

   Fiarele toate-ndată ce-aflară
Că le-a dat cerul un stăpîn nuou,
Să se închine lui alergară,
Una c-o vacă, alta c-un bou.

   Lupul în urmă spre tron se duce,
Și după vechiul bun obicei
Măriii-sale plocon îi duce,
Și înainte-i pune doi miei.

   Într-o frumoasă precuvîntare,
Îi dovedește c-ar fi avînd
Niște hrisoave arătătoare
Ce-au făcut urșii, zău nu știu cînd.

   C-aste hrisoave, pe piei de oaie
Scrise cu apă, spun lămurit
Cum au mers urșii la o bătaie,
Și cîte mure ei au jertfit.

   Cu plecăciune apoi i-arată
Cum că din suflet s-a bucurat
De întîmplarea cea minunată,
De-ncoronare cînd a aflat,

   Cum că dorește supus să-i fie,
Că totdauna el l-a iubit,
Că pentru dînsul vieți o mie
Să le jertfească e mulțumit.

   Asfel de vorbe se zic în lume,
Însă drept formă se socotesc;
Căci fieșcine le ia de glume,
Care se uită cît se vorbesc.

   Dar ursul crede, se amăgește,
În slujbe pune neamul lupesc:
Cum că prieteni are, gîndește,
Care persoana lui o slăvesc.

   După o vreme leul se scoală,
Tocmai cînd urșii mort îl credea,
După o mare și lungă boală,
Vine să-și ceară tronul ce-avea.

   Locuitorii se îngroziră;
Veste se duse pîn’ la palat;
Lupii îndată la lei fugiră;
P-al lor prieten toți l-au lăsat.

   Taurii numai, ce niciodată
A-i fi prieteni nu s-au jurat,
Peste cinci sute veniră-ndată,
Pe crai și țară ei au scăpat.

   Prea cu lesnire omul se-nșală!
Dar foarte mare face greșală
Cine la vorbe dă crezămînt.
Faptele numai ne dovedește
Fieștecine cît prețuiește,
D-avem prieteni și care sînt.

(Ed. 1838)

https://blog.revistaderecenzii.com/

După ce suirăm dealul, numai miriști, cu hotarele însemnate prin ruguri de mure, dădurăm de-o arătură proaspătă, îngrădită jur împrejur cu nuci tineri.

— În vale-i viea moșneagului, îmi spuse prietenul. Arătura trebue să fie a lui.

Poposirăm puțin. În față se prăvălea valea cu viea îngălbenită de răceala cam devremioară a toamnei. Ici colo câte un nuc bătrân își înrotea frunzișul bogat, deasupra căruia cioarele cârâiau, gonindu-se una pe alta, dela nucile rămase nescuturate. În față se ridica alt deal, acoperit și el de vii; câteva case răzlețite luminau priveliștea, oarecum tristă, a acestui frunziș gata să moară supt cele dintăi brume. Deasupra, nourii se strecurau unul după altul, aruncau pete de umbră peste deal, apoi treceau dincolo de zare; și-n răstimpul când soarele rămânea neîntunecat, priveliștea se desvelea mai zâmbitoare, ca și cum din vârful dealului s-ar fi tras de peste dânsa vălul ce o acoperise.