https://blog.revistaderecenzii.com

Petrecerile cu mult înainte pregătite rar se întâmplă să iasă bine; câtă vreme, cele încinse așa din întâmplare, pe negândite, aproape totdeuna izbutesc frumos…

De ce oare? – De ce, de nece – nu trebuie să ne batem mereu capul să filozofăm, să tot căutăm cauza la orșice… Destul să constatăm cum se petrec lucrurile, și din constatarea asta să tragem învățătura că: nici la petreceri de mult puse la cale să nu mergem cu prea mari închipuiri de veselie, și nici să stăm la îndoială când, pe negândite, ni se ivește prilej de petrecere; să mergem cu voie bună, daca n-avem altă treabă mai serioasă de făcut – zic mai serioasă, fiindcă, în viața noastră scurtă și trudită, nici petrecerea nu e ceva atât de neserios cum spun câțiva înțelepți, unii ursuji și alții fățarnici.

https://blog.revistaderecenzii.com

Aleargă trenul, zi și noapte-aleargă !
Prin gări o clipă gîfîind petrece.
N-așteaptă multă vreme semn să plece,
Și chiotă, și-i gata iar să meargă !

Lung șuieră cînd preste poduri trece...
Carpații prind în zare să se șteargă...
Ce-i pasă lui ?... Mă duce-n lumea largă !
Nici zmeul din poveste nu-l întrece.

Mărețul soare joacă printre nouri...
Sub ochii mei fug șiruri de tablouri :
Cîmpii și văi, și munți, și ape iară...

Ah, zi și noapte zboară, zboară trenul,
Tot repetînd în ropot viu refrenul:
„Adio dar ! Adio, dragă țară !”
Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Adio_(Iosif,_2)

https://blog.revistaderecenzii.com

– Mitică… și mai cum?

– E destul atâta: Mitică – de vreme ce și dumneata îl cunoști tot așa de bine ca și mine. Firește că trebuie să-l cunoaștem: îl întâlnim atât de des – în prăvălii, pe stradă, pe jos, în tramvai, în tramcar, pe bicicletă, în vagon, în restaurant, la Gambrinus – în fine pretutindeni.

Mitică este bucureșteanul par excellence. Și fiindcă Bucureștii sunt un mic Paris, și Mitică, se-nțelege, este un mic parizian.

https://blog.revistaderecenzii.com

Să vedeți numa ce mi-a povestit secătura ceea bătrână de Simon Wheeler când m-a prins la strâmt într-un colț din cârciuma minorilor de la Angel.

Era un bătrân gras și chel, un chip de om care ți-era drag numaidecât cum îl vedeai, pentru că era foarte amabil și naiv. Toată vremea cât mi-a vorbit, n-a zâmbit măcar odată, nici n-a-ncruntat din sprâncene, ori să-și fi schimbat el câtuș de puțin fluiditatea inițială a povestirii, dar nici să arate cea mai slabă umbră de entusiasm.

În toate palavrele lui era un accent de sinceritate serioasă care dovedea, fără doar și poate, nu numai că dânsul nu vede nimica ridicul sau burlesc în povestirea sa, dar încă o consideră ca fiind de cea mai mare importanță și pe eroi îi prețuește ca pe niște ființe de o înaltă inteligență, chiar niște oameni de un superior talent.

https://blog.revistaderecenzii.com

A fost o zi îngrozitor de fierbinte. Tocmai pe la unu după miezul nopții, parcă s-a mai potolit puțin cuptorul, parcă începe să mai poată respira omul… să respirăm. Stau în fața unui local de noapte, o mică berărie, și fiindcă am poftă de vorbă, aștept, nu cumva o pica vreun alt bucureștean iubitor ca mine de aer curat, să respirăm împreună: dacă o durere împărtășită e pe jumătate ușurată, desigur o bucurie în doi e îndoită. Așteptând, miros cum din apropiere adie dulce un zefir, pe când un municipal își face cu măturoiul lui enorm datoria, stricând odihna prafului și făcând să se-mbrobodească în ceață din ce în ce mai deasă luminile felinarelor. Prin ceața aceea, mi se arată legănându-se o umbră… se apropie… Să fie un amic?… Da, e un amic; n-am așteptat degeaba – e amicul meu Nae; și lui i pare bine că m-a-ntâlnit.

https://blog.revistaderecenzii.com

Fuga e rușinoasă…
dar e sănătoasă…

Un an și jumătate trecuse de când Mihnea ținea cârma țării, și boierii pribegi Basarabii și alții câți putuse să scape din mâinile tiranului după multe și anevoioase rugăminte, dobândise în sfârșit ajutor de la Împărăția Turcească. Sultanul Baiazit dase poruncă pașei de la Dunăre ca să intre cu oștire în Țara Românească și să așeze în scaunul domniei pe Vlad cel Tânăr sau Vlăduță, fratele răposatului Radu Vodă.

https://blog.revistaderecenzii.com

Cerul părea acoperit cu un văl foarte fin: era palid și boțit. Iar din dosul pânzișului mătăsos al ceței luna privea cu o tristețe picantă, aproape femeiască. Lumina stelelor, era spălăcită, ca și când toate stelele s-ar fi topit sau ar fi vărsat șiroaie subțiri de lacrimi.

În grădină fâlfâiau miresme dulci, pierdute. Globurile de sticlă colorată licăreau în lumina rece a lunei ca niște turbane pestrițe din povești, se înălțau, se îndoiau, se ridicau parcă în vârful picioarelor și, ca și Anastasiu, se uitau pe cărarea prunduită care se pierdea în întunericul depărtării.

https://blog.revistaderecenzii.com

A fost odată un băiat sărman: și făcându-i-se Maichii Precistei milă de el, s-a prefăcut călugăriță și i-a ieșit înainte când bătea el hoinar drumurile.

„Mă băiețele, ce tot umblu tu, de colo până colo, fără rost? Uite, o să vie iarna; tu n-ai părinți, adapost n-ai, haine nu, n-ai de nici unele. Vrei tu să te procopsești?

– Vreau, sărut mâna, maică…

https://blog.revistaderecenzii.com

Nu-i așa c-avuțiile-s – amăgitoare?

Să aflăm acuma prin care împrejurări această cinste nevisată se dete lui Mihnea.

Radu Vodă, căzând sub grea afurisanie și urgie a patriarhului Nifon, se răpusese de o groaznică și cumplită boală, și, cu toată cinstea Voievozilor, se îngropase la mănăstirea sa din Deal. Fratele lui, Vlăduță, era încă prea tânăr ca să ia cârma țării; boierii de toate părțile umblau cu zavistii, care de care s-apuce domnia; Basarabii, care mai erau și bani moșteni ai Craiovei, voiau să așeze pentru vecie neamul lor pe scaunul domnesc; dar ei erau olteni, și boierilor de dincoace nu le plăcea a fi mai prejos. Însă sila d-a ține țara în vrăjbi îndelungate, și mai ales temerea d-a vedea viind Domn de la Vladislav, Craiul Ungariei, care, prin solul său Emeric de Joborg, făgăduia neîncetat boierilor că le va trimite pe Danciul, fiul lui Țepeluș Vodă, care trăia în Ungaria, la graful Zapolia, și care negreșit ar fi închinat țara protectorului său, în sfârșit și frica turcilor ce amenințau necontenit d-a năvăli preste români, făcură pe boieri ca s-aleagă dintre dânșii pe cel care, prin firea sa mai semeață, se părea că va fi cel mai viteaz apărător al țării; acesta fu boierul Mihnea, fiul Dracii, armașului din Mănești^[1].

https://blog.revistaderecenzii.com

Să n-aibi milă!

Ca la două ceasuri cale-n jos de Ploiești curge apa Cricovului, care, cu mii de pâraie ce se resfiră și se-mpreună, împestrițează matca sa răzlățată și nisipoasă; de-a stânga, câmpia șeață se lungește până în poalele munților; d-a dreapta malul se-nalță râpos și acoperit cu păduri vechi și stufoase. Pe o culme mai semeață a acelei coaste sta, pe la leatul 1508, cetățuia lui Dracea, armașul din Mănești; din zidurile ei înnegrite, vederea cuprindea toată lunca, cu bordeiele și coșarele țărănești răsipite prin tufișe șe bălării; mai departe, turnurile bisericii din Târșor, pe care o zidise, cu vreo câțiva ani mai nainte, Vladislav Vodă, ce chiar într-însa, zice Cronica^[1], au pierit de sabie; și, în fund de tot, plaiurile aburoase ale Câmpinei și ale Breazei.