Pe la toacă plecăm spre Târgu-Jiu. Câțiva nori fumurii călătoresc încet pe bolta albastră a cerului. Șoseaua dreaptă, bătută ca-n palmă, taie întinsa câmpie ce se desfășură înaintea noastră. La răsărit se văd peste șirul de dealuri verzi înălțimile Vulcanului cari, împreunându-se pe la cheia Jiului cu măgurile cenușii ale Parângului, alcătuiesc cununa muntoasă a județului Gorj și granița României dinspre Transilvania. După un ceas de drum pe șes deschis, intrăm într-o pădure mare și frumoasă de stejari seculari. Ne adâncim în ea ca-ntr-o lume tăinuită, plină de vrăji. Din desișul ramurilor se cerne întuneric.
A fost odată un moş şi moşului ăstuia îi murise nevasta, şi-a mai fost şi-o femeie bătrână, şi femeii ăsteia îi murise bărbatul. Şi moşneagul avea o fată şi băbuţa avea şi ea o fată. Fetele se cunoşteau de când erau micşoare şi totdeauna le vedeai preumblându-se împreună. Şi după fiece plimbare veneau de braţ la casa văduvei. Şi iată că-ntr-o zi, baba îi spuse fetei moşneagului:
Când pe câmpii noua încântare germinează Iar priveliștea din nou se-nfrumusețează, și Pe munți, unde copacii înverzesc, Cu luminoase vânturi, norii se arată,
O! ce bucurii dau peste oamenii! Fericiți Merg spre singuratece, calme maluri Când voluptatea sănătății înflorește, Nici râsetele amicale nu-s departe.
Așa liniștită și blândă s-arăta marea când am plecat din Sulina! și cât ne-a prins în larg, a și-nceput a se posomorî și, din ce în ce mai cu mânie, a-și ridica oștirile-i de valuri înaintea noastră. Soarele a asfințit. Pământul nu se mai vede. Un întuneric greu, amenințător, se lasă din cerul înnorat, fără stele. De pretutindeni, mugind, talazurile negre vin ca niște matahale vii și se izbesc de coastele vaporului, care, gâfâind greoi, se luptă cu nămeții de apă și-și taie cale dreaptă pe marea învolburată. Șuieră-n vânt frânghiile întinse de catarguri. Legănarea neregulată a vasului mă amețește. O căldură năbușitoare îmi învăluie capul. Culcat pe spate, în aerul greu al cabinei, îmi încopcesc mâinile sub ceafă, închid ochii și încerc să cuget; dar vijelia de-afară pare că împrăștie și gândurile mele. E o larmă, un zgomot înfiorător de scaune răsturnate, de uși trântite. Aud pași repezi pe punte, strigăte nedeslușite. C-un vâjâit năprasnic se-nalță valurile aruncânduse pe podelele vaporului, și-n hârtoapele ce se deschid, vasul scăpătând se pleacă într-o parte, pereții trosnesc, strânși între mișcătoarele dealuri de apă. O amăgire a simțurilor zăpăcite de spaimă: mi se pare că în loc să-naintăm, ne lăsăm în jos, ne scufundăm încet în adâncul mării. Mă uit la ușă, — peacolo are să năvălească apa, pe-acolo are să vie moartea. O aștept. Învălmășit și răpede, ca la lumina unui fulger, îmi apar icoane din copilărie, stoluri de amintiri vechi, nechemate, tresar deodată în scăpărarea unei clipe; cuvinte, și lucruri, și întâmplări la cari nu m-am mai gândit de mult vin acum, stârnite din depărtările vieții, aduse valvârtej ca de suflarea unei vijelii. Măsor cu gândul întinderea mării: peste talazurile-i furioase văd vasul nostru — o jucărie, o coajă de nucă, pe care iscusința omului o cumpănește ș-o poartă totuși pe mări, înfruntând mânia furtunilor. În luptele-i de veacuri cu-atâtea primejdii și greutăți ce-i stau în cale, omul îmi apare ca acel voinic năzdrăvan din povești pe care nimic nu-l înspăimântă. Cine poate prevedea până unde-și va întinde într-o zi hotarele puterilor lui cuceritorul acesta îndrăzneț și neobosit!
Era odată o babă, care avea trei feciori nalți ca niște brazi și tari de virtute, dar slabi de minte.
O răzeșie destul de mare, casa bătrânească cu toată pojijia ei, o vie cu livadă frumoasă, vite și multe păsări alcătuiau gospodăria babei. Pe lângă acestea mai avea strânse și părăluțe albe pentru zile negre; căci lega paraua cu zece noduri și tremura după ban.
De la ștreaja Vergului până la Biserica Delea-Nouă, un nor de praf galben se ridică de la pământ, mânat ca într-o albie printre casele și grădinele șoselei nepietruite.
Grânarii se întorc de la sate, de la mori și porturi. Unii încărcați cu vârf pîn’ la cercul coviltirului, alții cu căruțele goale și cu maldăr proaspăt în cadirle. Bicele pocnesc pe dasupra naintașilor; caii voinici și aprinși joacă în hamuri și ninchează, mirosindu-și din depărtare grajdurile. Tinerii, rumeni și nădușiți, cu zăbunele și cu cămășile deschiate, cu hamurile pe după gât, călări pe rotașii din stînga, dau chiote în goana cailor; iar dacă căruța le e greu încărcată și roatele abia li se învârtesc în osii, ei cântă prelung Mumă dragă, mumă,Dine,Dine,Constantine, or Ghiță,Ghiță,Cătănuță, bătând cu călcîile goale în pântecele cailor.
e naşti din plasma zării cu limpezimi de-albuş, Ne dai în semicicluri lumina ta prin rază – Mă entuziasmează sublimul tău urcuş, Căderea ta în hăuri adânc mă întristează.
Când urci, adapi pământul cu sângele-ţi ceresc, Ucizi fără de milă bacterii ucigaşe.
Dar când cobori sub zare, piticii se fălesc Cu umbre pieritoare, dar mari, dar uriaşe.
