https://blog.revistaderecenzii.com
Enervat de această lungă agonie a unui veac suspect; umilit, mai mult ca totdeauna, de ironica reflexiune a unui poet din veacul viitor al frumuseții, veneam spre casă într-o noapte, târziu, înnebunit de mizeria și minciuna în care am apărut. Eram pierdut, inutil, mai ridicol ca niciodată.
Orașul mic dormea în noaptea lui…
https://blog.revistaderecenzii.com
— Hai, Ițic!
— Hai, don’ căprar!
Porniră. Căprarul înainte, Ițic după el, prin șanțul de apărare părăsit, în care zăpada se troienise peste bulgării de pământ răscolit de obuze.
Mergeau cu băgare de seamă, călcând numai în urmele înghețate și adânci ale vreunei patrule de ieri, cu capetele și spatele plecate, ca să nu-i descopere ochii dușmani care pândeau din stânga, sau gloanțele ce pocneau în răstimpuri rare ca niște țipete ascuțite, cutremurând durerile înălțate și amorțite în văzduhul posomorât. Mergeau suflând din ce în ce mai greu, apoi asudând.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Moftul romîn face apel la concursul tutulor scriitorilor și desinatorilor, oferindu-le pentru colaborare prețuri conștiințioase pe potriva lucrărilor primite spre publicare.
Revistă eminamente independentă, Moftul romîn primește orice producțiune, articole în proză și versuri, desenuri umoristice, satirice și chiar serioase (prin serioase firește nu-nțelegem nesărate), întrucît ele se prezintă în dimensiuni potrivite cu cadrul nostru și se pot prezenta pe răspunderea nostră publicului cititor, dacă nu sunt semnate cu nume cari au ajuns ele să răspundă îndestul.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Orice călătorie, afară de cea pe jos, e după mine o călătorie pe picioare străine; a avea la îndemână cupeaua unui tren, roatele unei trăsuri sau picioarele unui cal înseamnă a merge șezând și a vedea numai ceea ce ți se dă, nu însă și tot ce ai voi. Iată pentru ce eu și tânărul meu tovarăș de călătorie ne hotărârăm a merge pe jos peste munți și în răgaz, de la Piatra pân’ la Dorna, lăsând la o parte drumul mare.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Prin geamurile peticite se strecoară leneșe cele din urmă tremurări ale amurgului. Lumina ruginie pătrunde în casă din ce în ce mai cernită, umplând odăița cu umbre deșirate.
În vatră flăcările roșcate pâlpâie domol, se preling ca niște limbi de șarpe în jurul ceaunașului funinginit, în care apa de mămăligă hohotește înăbușit. Adieri răcoroase rătăcesc pe sub pereții coșcovi, se furișează înlăuntru și-nvălmășesc, câteo clipă, jocul blajin al focului…
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Naivul plug odată (probabil, ofensat)
La un duel de moarte pe tun l-a provocat.
Dar adversarul țanțoș răcni cavalerește:
„Mișelule-n genunche!” Și-n frunte l-a scuipat…
Și pe teren, naivul a fost silit firește
Mult umilite scuze să ceară de la tun.
https://blog.revistaderecenzii.com
Muzeul Județean de Biologie Umană Prahova a pregătit o nouă sursă de cunoaștere pentru pasionații de istoria, cultura și tehnica trecutului prin organizarea unei expoziții de antichități „Povestea obiectelor vechi. Colecție și colecționari”, ce poate fi vizitată la Sala Coloanelor de la Palatul Culturii Ploiești, până pe data de 21 aprilie 2024.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
— Tăticule! Tăticule! țiui Margareta, lovindu-se repede cu palmele peste piept, către Gonea Bobocel, care se necăjea să-și croiască drum cu coatele prin furnicarul de lume ce se grămădea la intrarea cafenelei.
Gonea se opri o clipă, întoarse capul și, văzând pe Margareta, îi strigă cu glas rebegit, zvârcolindu-se furios în puhoiul de oameni:
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Nu vreau să știi că te iubesc;
Voi suferi tăcut, discret –
Cochetele desprețuiesc
Pe-un franc poet!
Da-n veci închipuirea ta
Din sufletul meu n-o să moară,
Și niminui n-oi arăta
A mea comoară…
https://blog.revistaderecenzii.com
Ion Bolovanu trăgea să moară…
Stătea chircit în pat, cu un picior întins strună peste cearceaful boțit, cu cellalt cârligat din genunchi, parcă i l-ar fi zgârcit cârceii. Mâinile le ținea rășchirate ca un răstignit, degetele încleștate în așternutul de paie, din care se zgâiau, spăimântate și rupte, câteva fire galbene ca părul în barba unui spân. Pieptul descheiat i se ridica în răstimpuri rare, anevoie, horcăind prelung, parcă cu fiecare înălțare i s-ar fi smuls o coardă din suflet. Ochii, mari, holbați, se mișcau cu priviri sticloase, pline de groază, ca și când ar fi văzut ceva nespus de amenințător.
Continuă să citești