https://blog.revistaderecenzii.com/
Când pe câmpii noua încântare germinează
Iar priveliștea din nou se-nfrumusețează, și
Pe munți, unde copacii înverzesc,
Cu luminoase vânturi, norii se arată,
O! ce bucurii dau peste oamenii! Fericiți
Merg spre singuratece, calme maluri
Când voluptatea sănătății înflorește,
Nici râsetele amicale nu-s departe.
traducere Christian W. Schenk
Sursa: https://poetii-nostri.ro/friedrich-holderlin-primavara-poezie-id-43051/
https://blog.revistaderecenzii.com/
Fiii voștri singuri hotărăsc în viață
Care-i meseria ce o vor urma,
Fiii voștri mai târziu învață
Taina ei fierbinte, nobila si grea.
https://blog.revistaderecenzii.com/
Așa liniștită și blândă s-arăta marea când am plecat din Sulina! și cât ne-a prins în larg, a și-nceput a se posomorî și, din ce în ce mai cu mânie, a-și ridica oștirile-i de valuri înaintea noastră. Soarele a asfințit. Pământul nu se mai vede. Un întuneric greu, amenințător, se lasă din cerul înnorat, fără stele. De pretutindeni, mugind, talazurile negre vin ca niște matahale vii și se izbesc de coastele vaporului, care, gâfâind greoi, se luptă cu nămeții de apă și-și taie cale dreaptă pe marea învolburată. Șuieră-n vânt frânghiile întinse de catarguri. Legănarea neregulată a vasului mă amețește. O căldură năbușitoare îmi învăluie capul. Culcat pe spate, în aerul greu al cabinei, îmi încopcesc mâinile sub ceafă, închid ochii și încerc să cuget; dar vijelia de-afară pare că împrăștie și gândurile mele. E o larmă, un zgomot înfiorător de scaune răsturnate, de uși trântite. Aud pași repezi pe punte, strigăte nedeslușite. C-un vâjâit năprasnic se-nalță valurile aruncânduse pe podelele vaporului, și-n hârtoapele ce se deschid, vasul scăpătând se pleacă într-o parte, pereții trosnesc, strânși între mișcătoarele dealuri de apă. O amăgire a simțurilor zăpăcite de spaimă: mi se pare că în loc să-naintăm, ne lăsăm în jos, ne scufundăm încet în adâncul mării. Mă uit la ușă, — peacolo are să năvălească apa, pe-acolo are să vie moartea. O aștept. Învălmășit și răpede, ca la lumina unui fulger, îmi apar icoane din copilărie, stoluri de amintiri vechi, nechemate, tresar deodată în scăpărarea unei clipe; cuvinte, și lucruri, și întâmplări la cari nu m-am mai gândit de mult vin acum, stârnite din depărtările vieții, aduse valvârtej ca de suflarea unei vijelii. Măsor cu gândul întinderea mării: peste talazurile-i furioase văd vasul nostru — o jucărie, o coajă de nucă, pe care iscusința omului o cumpănește ș-o poartă totuși pe mări, înfruntând mânia furtunilor. În luptele-i de veacuri cu-atâtea primejdii și greutăți ce-i stau în cale, omul îmi apare ca acel voinic năzdrăvan din povești pe care nimic nu-l înspăimântă. Cine poate prevedea până unde-și va întinde într-o zi hotarele puterilor lui cuceritorul acesta îndrăzneț și neobosit!
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
A fost odată un croitor şi un giuvaergiu şi au pornit ei împreună la drum, că aveau amândoi cam aceeaşi ţintă.
https://blog.revistaderecenzii.com/
Era odată o babă, care avea trei feciori nalți ca niște brazi și tari de virtute, dar slabi de minte.
O răzeșie destul de mare, casa bătrânească cu toată pojijia ei, o vie cu livadă frumoasă, vite și multe păsări alcătuiau gospodăria babei. Pe lângă acestea mai avea strânse și părăluțe albe pentru zile negre; căci lega paraua cu zece noduri și tremura după ban.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
De la ștreaja Vergului până la Biserica Delea-Nouă, un nor de praf galben se ridică de la pământ, mânat ca într-o albie printre casele și grădinele șoselei nepietruite.
Grânarii se întorc de la sate, de la mori și porturi. Unii încărcați cu vârf pîn’ la cercul coviltirului, alții cu căruțele goale și cu maldăr proaspăt în cadirle. Bicele pocnesc pe dasupra naintașilor; caii voinici și aprinși joacă în hamuri și ninchează, mirosindu-și din depărtare grajdurile. Tinerii, rumeni și nădușiți, cu zăbunele și cu cămășile deschiate, cu hamurile pe după gât, călări pe rotașii din stînga, dau chiote în goana cailor; iar dacă căruța le e greu încărcată și roatele abia li se învârtesc în osii, ei cântă prelung Mumă dragă, mumă, Dine,Dine,Constantine, or Ghiță,Ghiță,Cătănuță, bătând cu călcîile goale în pântecele cailor.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
e naşti din plasma zării cu limpezimi de-albuş,
Ne dai în semicicluri lumina ta prin rază –
Mă entuziasmează sublimul tău urcuş,
Căderea ta în hăuri adânc mă întristează.
Când urci, adapi pământul cu sângele-ţi ceresc,
Ucizi fără de milă bacterii ucigaşe.
Dar când cobori sub zare, piticii se fălesc
Cu umbre pieritoare, dar mari, dar uriaşe.
Sursa: http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/odasoarelui.php
https://blog.revistaderecenzii.com/
Loc liniștit cu iarbă verde;
Culcați stau toți sub cruce,
Acolo mi-e prietenul, se pierde,
Sub geamuri colorate și năuce.
Când luminează, cerul strălucește
Amiaza, când primăvara se-odihnește
Norul ceresc de-ndată se ivește
Iar ziua de plecare se grăbește.
Nici zidurile nu sunt liniștite
Deasupra cărora un pom atârnă;
Cu rouă neagră, frunzele pleoștite,
Doar fructele în pârg stau într-o rână.
Acolo în capelă, o liniște de întuneric
Și nici altarul parcă nu-i întreg,
Și multe lucruri stau acolo feeric,
Pe câmp în vară greierii liniștea dezleg.
Când se aude pastorul vorbind
Mulțimea de prieteni stă ș-ascultă,
Ei stau cu morții știind că în curând
Nici ei nu vor avea vreme prea multă…
traducere Christian W. Schenk
Sursa: https://poetii-nostri.ro/friedrich-holderlin-curtea-bisericii-poezie-id-43048/
https://blog.revistaderecenzii.com/
Răsare soarele scânteietor din geana depărtată a mării. Razele aștern brâie verzui, galbene și roșii pe întinsul neteziș al apei. Pământul se retrage în urma noastră. Încet Sulina se pleacă, se scufundă sub valuri. Copacii, catargurile, sulurile negre de fum, toate se șterg; albastra boltă a cerului se lasă ca un coviltir uriaș peste pustietatea lucie a mării.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
A fost odată un ţăran sărac şi ţăranul ăsta sta într-o seară în faţa vetrei şi dregea focul alături de nevasta lui care torcea. Şi-n tăcerea ce se aşternuse în odaie se auzi deodată glasul bărbatului:
– Ce rău e că n-avem şi noi copii! Casa noastră e atât de pustie şi de tristă, pe câtă vreme în casele altora e numai forfotă şi veselie…
Continuă să citești