https://blog.revistaderecenzii.com/

Cum pe valurile mării
Tremură icoana lunii
Când pe cer ea lin se plimbă
Peste clocotul furtunii, –

Tot așa te plimbi, iubito,
Singură. Tremurătoare-i
Doar în inima mea, biata,
Fața ta răscolitoare.

Traducere Petre Solomon

Sursa: https://poetii-nostri.ro/heinrich-heine-cum-pe-valurile-marii-poezie-id-12509/

https://blog.revistaderecenzii.com/

P-atunci umblau sfinții pe pămînt, se dăschidea cerul la Bobotează, farmecele închegau apele, iar unii telegari mîncau jeratic…

Iarba era deasă ca peria, să fi zis că a sosit priar cu adierile încropite, cu lumina caldă, cu hălăciuga de brebenei și cu stolurile de păsări gonite de arșiță de prin țări și pustiuri, pe unde nici gîndul nu colindă.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Copiilor mei

La marginea dinspre miazănoapte a orașului, pe malul iazului, e o grădină frumoasă în care sînt patru clădiri mari: a tribunalului, a prefecturii, a judecătoriei și a casieriei; restul grădinii e numai tufișuri dese de lemn cîinesc, de bațachină și de rugi, în care primăvara cîntă privighetorile de e o frumusețe. Chiar pe marginea malului e o movilă pe care cînd te-i sui, ai înaintea ochilor o minune de tablou. Aici sub mal, iazul umbrit de sălcii și de anini cu o moară vorbăreață; mai departe valea verde a Ialomiței, închisă în fund de dealurile viilor, pe culmea cărora stă de streajă mănăstirea; iar mai în fund, topită ’n aburi albăstrii, toată coama munților de la Piatra-Craiului pînă la Penteleu; în tot o priveliște frumoasă, de parcă ți se primenește sufletul uitîndu-te la ea.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Grădina-i părăsită. Unde umblam odată,
Nici păsări nu mai cântă cu glasul lor voios,
Pe drumuri crește iarbă, pe micul iaz înoată
O luntre sfărâmată de timpul nemilos.

Numai pe mal stă încă răchita cea bătrână,
Cu crengile-i plecate spre iazul adormit
Și ca visând se mișcă, când dureros suspină,
Trecând pe lângă dânsa zefirul rătăcit

În coaja ei uscată zăresc înc-al meu nume;
O mână mult iubită în dânsa l-a tăiat,
Apoi făr’de credință a rătăcit prin lume
Și numai bietul arbor numele l-a păstrat.

Răchita cea bătrână, de-ar vrea ea să vorbească,
Mult ar putea să spuie din timpul cel trecut;
Cât e de uitătoare inima omenească…
Ea singură o știe, ea singură-a văzut!

1873

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/R%C4%83chita

https://blog.revistaderecenzii.com/

Eu sufletul voiesc să-mi scald
În ale crinilor potire
Și din potir să sune-nalt
Un cântec despre-a mea iubire.

Cântare vie-nflorată,
Ca sărutarea ce mi-au dat
A dragei mele buze-o dată
În ceasul dulce, fermecat.

Traducere Letiția Papu

Sursa: https://poetii-nostri.ro/heinrich-heine-eu-sufletul-voiesc-sa-mi-scald-poezie-id-15445/

https://blog.revistaderecenzii.com/

 A fost odată un împărat. Acest împărat avea trei fete. Rămânând văduv, toată dragostea lui el şi-o aruncase asupra fetelor. Ele mărindu-se şi văzând sârguinţa ce punea părintele lor ca să le crească pre ele, să le înveţe şi să le păzească de orice răutăţi şi bântuieli, se sileau şi ele din toată puterea lor ca să-l facă să uite mâhnirea ce-l cuprinsese pentru moartea mumei lor.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Orchestra începu cu-o indignare gratioasă.
Salonul alb visa cu roze albe –
Un vals de voaluri albe …
Spatiu, infinit, de o tristete armonioasă …

În aurora plină de vioare,
Balul alb s-a resfirat pe întinsele cărări –
Cântau clare sărutări …
Larg, miniatură de vremuri viitoare …

Sursa: https://poetii-nostri.ro/george-bacovia-alb-poezie-id-78/#google_vignette

https://blog.revistaderecenzii.com/

  A fost odată un biet om sărac. El avea femeie şi trei copilaşi. Lucra bietul om de da pe brânci, zi şi noapte, orice şi pe unde găsea, şi două în tei nu putea lega şi el. Bieţii copilaşi erau mai mult flămânzi decât sătui.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Ea nu avea trup,
ceea ce-i ţinea loc de trup
era asemenea unui corn de melc.
Numai un drum dacă i-ar fi atins talpa,
de îndată trupul i s-ar fi retras în sine,
or s-ar fi ascuns, ca un luptător încolţit de săgeţi,
sub propria lui tâmplă, ca un scut de os înflorit
cu ghirlandele pletelor.
N-ar fi putut să calce decât pe nori,
de aceea, ea nu se arăta niciodată pe timp senin.
O singură dată şi-a pierdut urmele,
dar şi atunci, ele au căzut atât de adânc
încât au devenit zid de cetate.

Sursa: https://poetii-nostri.ro/nichita-stanescu-atena-poezie-id-20956/

https://blog.revistaderecenzii.com/

Surorei mele

Copii eram pe-atunci, copilă,
Copii drăguți, copii vioi;
Ne cocoțam printre cotețe,
Dormeam în paie amândoi…