https://blog.revistaderecenzii.com

Un călător ostenind.
Şi la un stejar sosind,
Subt umbra lui a şezut,
Să răsufle un minut.
Aci un bostan fiind
Şi în el pepeni zărind,

https://blog.revistaderecenzii.com

Se regăsiră dimineață cu toții afară de Micheriu, pe peronul gării, mahmuri; îl căutau în toate părțile pe Eminescu.

— Mă, mormăi Burlă, nici eu nu cred să facă filosofia chiar până la ceasul ista.

Faptul că nu apăruse nici Natalița, era și mai vorbitor. Abia cu zece minute înaintea plecării trenului se iviră și ei la braț; Burlă îi salută tradițional, ca la Viena:

https://blog.revistaderecenzii.com

Frunză neagră: mătrăgună…

A rămas un ciob de lună,
lumină dulce de miere,
lună veche în scădere,
scăpătând fără zăbavă
în sfințirea mai bolnavă…
Din paragini de otavă.

https://blog.revistaderecenzii.com

Murind lui Nastratin Hogea măgarul ce îl avea,
Socoti cum să mai scoată din paguba sa ceva:
Şi aşa tăind cu el capul măgarului celui mort,
L-a-nfăşurat pe deasupra binişor cu nişte tort;
Apoi cu acest ghem mare în piaţ’ să-l vânză mergând,
Se duse şi el cu dânsul cu alţi vânzători în rând;
Stând aci, veni îndată un ovrei cumpărător,

https://blog.revistaderecenzii.com

Valurile verzi vin în ghirlande.
Simt pleoape galbene de oboseală…
Ochii îmi sunt închiși… s-au afundat tot mai adânc spre creier, ca să poată privi mai bine lumea. Spre a privi mai bine lumea, trebuie să-i fii tot mai departe.
Și sunt departe.
Valurile curg, zbor de păsări verzi. Trupul îmi e afundat în nisipul aprins, în infinit aprins e adâncit soarele.
Cu mâna îmi apăs din ce în ce mai tare ochii, cercuri
aurii să se desprindă, în noaptea ce vreau să-mi fac.
Cercuri aurii se desprind și zboară, ca flori ce s-ar naște și s-ar înflutura, rânduri-rânduri, în văzduh. Cercuri aurii se desprind și aleargă, și nu se pot ajunge, fiindcă plutesc pe aceeași apă, în alte timpuri.
Valurile vin, cadență în șolduri de șopârlă.
Valurile se lipesc de zăgazuri când se aruncă și de pe ele se sorb când pleacă. Au frigul sârmelor de cobză, când zuruiesc sub punți și când suspină în trestii.
Valurile. Departe țipă un erete, țipătul lui are sunetul oaselor pisate, dar nu e asta. Valurile au zumzetul ascuns, când trec prin ălbii netede, au gâlgâit limpede, când bat țărmuri scobite.
Tremură frigul sârmelor.
O cobză e ca o floare frântă de greutatea ei, și e aproape femeia care, deși nu te iubește, te lasă s-o porți în brațe, să o săruți, să te sărute, ca să poți suferi.
O floare frântă.
Sunt unele atât de grele în frumusețea lor, încât tulpina e împovărată de durere, înainte ca rodul să le fi pătat cu iubire.
Ce floare e apa?
În cotituri leneșe îi ghicești umărul, în vâltori rotunde bănuiești sânii, în undirea valului îi simți înfiorarea pântecului ei flămând care cere încăpățânat și răgușit: om.
Și în nisipul fierbinte îi simți mirosul de iarbă arsă și de pește mort, dar n-o înțelegi.
Valurile trec.
Ochii, pe care i-am apăsat prea mult ca să mă uit departe, dor.

Sursa: https://poetii-nostri.ro/adrian

https://blog.revistaderecenzii.com

— A propos de recunoștință — începu Nohotiu, azvîrlindu-și, c-o mișcare repede o șuviță de păr de pe frunte — fiecare popor înțelege recunoștința într-altfel și fiecare din indivizii care-l alcătuiesc o pricep în anumit chip, neatîrnînd de creștere și de gradul de cultură, ci după cum e născut. E bun? e rău? e cinstit? e necinstit? religios? sceptic? vesel? melancolic? Recunoștința va avea alt pervaz și alt coprins. Ceea ce cred de recunoștință este adevărat pentru toate entitățile morale și abstracte…

https://blog.revistaderecenzii.com

Un bătrân trecut în zile
Fiind foarte ţermonos,
La dame şi la copile
Era şi mai cu prisos.
Într-o zi văzând că vine
O damă a-l cerceta,
El cu părere de bine
Vrând ei a se arăta,
Ieşind să o-ntâmpineze,
Pe loc de brăţet o ia,
Chip să o ajutoreze
Ca să suie scara ea.
Dama începu să zică:
– „Lasă, mă rog, n-osteni!
Că nu sunt vro mititică,
Poci şi singură veni!”
El îi răspunse: „- Prea bine,
Te-aş lăsa, sufletul meu!
Dar să te ascult nu-mi vine,
Că mă tem să nu caz eu”

https://blog.revistaderecenzii.com

Ieșiră în hudicioara plină de praf… Se chibzuită unde să se ducă. Eminescu propuse Bolta rece din Sărărie.

— Și tu, bădie! îi întoarse Creangă. D-apoi, grecii iștia s-o boierit și s-o scumpit de nu te mai poți apropia de dânșii. Dară eu te-oi duce la unul din ai noștri, la Niculică din Păcurari, pe care nu-l cunoști, dar ai să-l cunoști și ai să rămâi tare mulțămit de dânsul: adevăr spui, că Dumnezeu îi deasupra și asta mi-i crucea…

https://blog.revistaderecenzii.com

Valurile verzi vin în ghirlande.
Simt pleoape galbene de oboseală…
Ochii îmi sunt închiși… s-au afundat tot mai adânc spre creier, ca să poată privi mai bine lumea. Spre a privi mai bine lumea, trebuie să-i fii tot mai departe.
Și sunt departe.

https://blog.revistaderecenzii.com

În seara asta blândă, cu frunzele în rază,
să mergem în tăcere, gândindu-ne-n trecut,
pe țărmul gol și negru, când zarea-nmormântează
un soare care moare, în roșii bălți căzut.

Privind în ape cerul ce auru-nverzește,
să mai șoptim tristețea cuvântului dintâi,
când din întunecime blestemul rău pândește,
tu, așteptând sfârșitul, de brațul meu rămâi.