În vecinătatea Acropolei se afla, prin 1907 o stradă mărginașă a Atenei, care purta un nume ce-mi scapă. Strada asta și numele ei de atunci poate să mai existe și azi, după cum se poate foarte bine să-și fi schimbat numele sau să fi pierit cu totul.
Ceea ce-mi aduc însă aminte e că pe această stradă se găsea un restaurant cu o mică terasă, de unde privirea cădea glonț pe uimitorul templu de marmură, cocoțar pe muchea Acropolei. Și acest restaurant așa cum se întâmplă cu toate lucrurile mici dispuse în preajma celor uimitoare se numea, Dumnezeu știe de ce, „Locanda Acropoli“.
„Ce bine au să meargă trebile în pădure, Pe împăratul tigru cînd îl vom răsturna Și noi vom guverna — Zicea unei vulpi ursul — c-oricine o să jure Că nu s-a pomenit Un timp mai fericit.“ — „Și-n ce o să stea oare Binele acest mare?“
Acum doisprezece ani, luam vaporul Arcadia de la Alexandria (Egipt) ca să mă duc în Grecia. Era pe vremea războiului italo-turc. Dardanelele se închiseseră și din cauza asta se spunea că un bun prieten al meu, grav bolnav pe unul dintre vasele românești, nu putuse să intre în țară și se prăpădea prin spitalurile din Pireu ori Atena.
De cîte ori deschid portița și intru în grădină-mi pare Că mă cuprinde-o vrajă dulce, și florile-mi dezmiardă ochii. O fantazie uriașă le-a dat un strai la fiecare, Și fete nu-s pe tot pămîntul să-mbrace mai frumoase rochii.
Pe crin l-a miruit în frunte, lăsîndu-i hlamida regească Să poată-mpărăți cu fală norodu-i de mironosițe, Cicorilor le-a dat seninul strîns din privirea omenească, Iar rîsul fărîmat prin lume l-a nins pe foi de romanițe.
În 1906 am făcut prima mea călătorie în Egipt, în împrejurările următoare: în iarna aceea, Mihail și cu mine eram amândoi portari, el de zi, eu de noapte, la „Hotel Regina“ din Constanța. O ceartă frățească, dar dureroasă, pricinuită de cheltuielile mele, ruinătoare pentru punga noastră comună, ne răci ușor. Mihail îmi spuse:
Am citit altădată, nu mai știu în ce carte, Că într-o țară mare, de aici nu departe, Plăcuta frumusețe trecea de urîciune: Cîți se-ntîmpla s-o aibă se socotea slutiți; Iar frumoși de minune Se socotea aceia ce era mai pociți. Oglinzi ca să se vază nu se afla în țară, Și era poprit lucru să s-aducă d-afară. Așa fieștecine Socotea despre sine Ceea ce auzea, Căci chiar undele gîrlei ce curgea prin cetate Era atît de negre ș-atît de-ntunecate, Încît nu putea omul nici umbra a-și vedea. Dar după multe zile și vreme-ndelungată, O corabie mare, cu oglinzi încărcată, Trecînd pe lîngă țara de care vă vorbesc, O apucă furtuna, o furtună cumplită, Sau ca să zic mai bine, furtună norocită, Pricină de prefaceri, de un folos obștesc; Și pentru-al obștei bine, o pagubă oricare Nu mi se pare mare, Mai vîrtos cînd acesta nu s-atinge de mine. Împinsă de talazuri, corabia slăbită Se sfărîmă, dar marfă puțină s-a-necat; Oglindele mai toate le scoase la uscat. Locuitorii țării, Cîți se afla atuncea pe țărmurile mării, Cu toții alergară, Și-n grab le adunară. Se priviră în ele, și coprinși de mirare Văzură adevărul, mulți însă cu-ntristare. Dar aflînd dregătorii minunea întîmplată, Porunciră îndată A se sparge cu pietre ș-a se desființa Oglindele acelea oriunde s-ar afla. Multe se sfărîmară, dar ascunseră multe Acei care porunca nu vrură s-o asculte. Și din vremea aceea toți oamenii frumoși Arăt cîte-o oglindă acelor urîcioși.
Primăvara anului 1909 a fost una din epocile cele mai grele din viața mea. Mă aflam la Cairo. Aprilie era pe sfârșite. Casele aveau obloanele trase. Pe străzi, în locuri publice, europenii deveneau din ce în ce mai rari și, fără ei, se găsea și de lucru mai greu.
Nici chip de a putea pleca la Alexandria și-a mă îmbarca acolo pe un vapor. De mai bine de o lună trăiam din tot felul de treburi mărunte, făceam datorii, lâncezeam, disperam. Pentru mine, sfânta plată de sâmbătă seara, cu porția ei de miel cu spanac, nu mai era decât o amintire. Cerul, arzător. Pământul încins. Între cer și pământ, nicio mântuire!
Noi vom porni-ntr-o zi de sărbătoare Spre-naltele contururi crenelate Din care-ntâile priviri de soare Își varsă-n vid imensa lor cascadă Și-n care seara-și urcă resemnarea, Cu gestul unei păsări mari de pradă Ce-și pregătește-n taină răzbunarea Învinselor aripi însângerate.
A fost odată o babă, bătrână, bătrână. Abia zărea de bătrână ce era. Și mâinile îi umblau la ciorap, iar în gândul ei se ruga la Dumnezeu s-o dăruiască cu un copil, că n-avea decât pe unchiașul ei. Și unchiașul, ba la pădure, ba la arie, ba la târg, iar baba sta singură cuc, că toată ziulica i-ar fi țiuit tăcerea în fundul urechilor dacă n-ar fi strănunat și n-ar fi tușit câteodată. Ba uneori, ca să-și mai ție de urât, tot ea vorbea și tot ea răspundea. Și râdea ea de ea, ca și cum ar fi râs ea de altcineva, înșirând ochiurile pe cârlige.
Ferice de omul ce n-a merge În sfatul celór fără de lege Și cu răii nu va sta-n cărare, Nici a ședea-n scaun de pierzare. Ce voia lui va fi tot cu Domnul Și-n legea lui ș-a petrece somnul, De să va-nvăța de zî, de noapte, Să-i deprinză poruncile toate. Și va fi ca pomul lângă apă, Carele de roadă nu să scapă. Și frunza sa încă nu-ș-va pierde, Ce pre toată vremea va sta verde. Și de câte lucrează i-sporește, Și agonisita lui va crește. Iară voi, necurațâi, ca pleava, De sârg veț cunoaște-vă isprava. Când s-a vântura dintr-are vravul, Vă veț duce cum să duce pravul, Și cu grâul n-iț1 cădea-n fățare, Ce veț fi suflaț cu spulbărare. Și la giudeț nu vă s-afla locul Să vă sculaț, ce-ț<ref>Ce veți.<ref> peri cu totul. Nici păcătoșii din direapta Vor fi cu direpții să-ș ia plata, Că celór direpț Domnul le vede Toată calea din scaun ce șede. Și calea păgânilor cea strâmbă Va pieri, și vor cădea-n grea scârbă.
