https://blog.revistaderecenzii.com
Traducere de Octavian Cocoş
De când, o, doamnă, mâna v-am luat-o, albă tare
Şi goală, la banchetul desprins dintr-o poveste,
În inima mea bună încerc, în van se pare,
Să mai aud ecoul acelei dulci orchestre!
Şi-acea notă impură de vals plin de trăire,
Când braţele înfocate, în aer plutitoare,
Le-am pus pe inimioara ce n-are lecuire,
Continuă să sune-n urechea iubitoare.
https://blog.revistaderecenzii.com
Abia s-a închis mormântul asupra aceluia care, în oastea de care era legat, se chema maiorul Simion Murafa și asupra tovarășului său de muncă și de ultimă suferință, inginerul Hodorogea, și alte vești arată ce năprasnic s-a împuținat numărul acelora cari, dincolo de Prut, în vieața de stat pe care li-au creat-o împrejurările de la 1812 și de la 1878, își mai aduc aminte cu duioșie și de acel vechi grai moldovenesc din fiecare cuvânt al căruia iese un răsunet de glorie ori o durere nemângâiată.
Ca printr-un fapt – întrucât n-a fost o diavolească înțelegere dușmană -, o dată cu cei doi fruntași intelectuali era ucis în satul său unul din preoții mai bătrâni cari de mult cutezaseră a spune cuvântul lui Dumnezeu pe înțelesul credincioșilor, după buna datină străveche. Știri mai precise n-avem asupra împrejurărilor în care s-a sfârșit păstorul cu iubire de turma lui sufletească. Dar informații venite ziarului România adaugă la durerea noastră, arătând că s-a dus dintre cei vii și părintele Alexe Mateevici, luat, pe frontul românesc, unde-și făcea datoria, de cumplita boală a tifosului exantematic.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
„Ea nu era de aici……
N-am întâlnit-o decât de două ori. E puţin. Dar extraordinarul nu se măsoară cu măsurile timpului. M-a cucerit din prima clipă cu aerul ei absent şi înstrăinat, cu şoaptele ei (căci nu vorbea), cu gesturile şovăielnice, cu privirile ce lunecau peste fiinţe şi lucruri, cu fiinţa ei de spectru adorabil. „Cine eşti ? De unde vii ?”, iată întrebarea care îţi venea să i-o pui fără să stai pe gânduri. N-ar fi putut răspunde, într-atât se confunda cu misterul ei ori nu-i plăcea să-l trădeze. Nimeni nu va şti niciodată cum de izbutea să respire, ce rătăcire o făcea să cedeze magiei suflului, şi nici ce căuta printre noi.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
În acest loc de frunte să se vorbească de prietenul nostru, de prietenul nostru eroic în mijlocul sărăciei lui absolute, care ne-a părăsit numai o dată cu trecerea sa la cele veșnice.
Azi puțini știu ce era acel bătrân bolnav, surd, astmatic, incapabil aproape de a se mișca, pe care-l cuprindeau două odăițe de mahala în fundul Iașului, sus pe dealul de la Nicorița, la întrarea drumului spre cimitir. Rar, îl vizita câte un prieten: viața noastră de azi e pretențioasă și absorbantă. Prietenul nostru Moruzi se bucura – și s-ar fi bucurat și mai mult dacă l-ar fi putut înțelege. Cu pași grei, păzindu-și inima, îl petrecea pănă în prag, și iarăși singurătate totală se făcea în jurul lui.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
O sclavă cu ochi lungi, legată-n lanţuri moi
Pătrunde în oglinzi, dă apă iar la flori,
Pe pat misterios îşi lasă deget pur;
Îmi pune o femeie-n iatacul dimprejur,
Ce prin visarea mea cum vrea să se strecoare,
Ca sticla ce o freci prin razele de soare,
Printre priviri îmi trece şi-absenţa nu le-a frânt,
Şi cruţă mecanismul curatului meu gând.
traducere de Ion Pillat
https://blog.revistaderecenzii.com
Curbe, o, meandru
Al seducţiei, – oare
E vreun gest mai tandru
Decât o lentoare ?
Drumu-mi ce-l ştiu bine
Eu îl vreau şi-al tău;
Gându-ascuns în mine
Nu e să-ţi fac rău.
Surâzândă,-n fasta
Seară, – te răneşte
Libertatea asta
Ce descumpăneşte ?
Curbe, o, meandru,
Taina mea adâncă,
Verbul cel mai tandru
Amâna-l-aş încă.
https://blog.revistaderecenzii.com
Dl. Bogdan-Duică dă numai o parte din opera, foarte întinsă și foarte neegală, a poetului basarabean C. Stamati. Ce a apucat să se tipărească și s-a păstrat deci din scrierile lui e, iarăși, numai o parte din manuscriptele pe care acest om harnic, cu multă tragere de inimă și mult răgaz, le îngrămădise pe încetul, într-o muncă literară de o jumătate de veac aproape. Stamati, care ne-a lăsat șase sute de pagini de literatură amestecată, era mult mai bogat decât atâta.
Din multe puncte de vedere, această figură literară, care n-a fost pentru public tocmai vie niciodată și care a ajuns astăzi ștearsă ca o foarte veche fotografie1, e vrednică de luare-aminte.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Lui Paul Poujaud
Mohorâta-nvălmășire
Ce-mi slujea drept somn, acum
Urmărind roza ieșire
A soarelui piere-n fum.
Prin suflet merg înainte
Cu-o încredere fierbinte:
E ruga dintâi! Gingași,
Abia smulși din dune grele,
Pe pașii rațiunii mele
Eu fac admirabili pași.
https://blog.revistaderecenzii.com
Rareori în presa noastră s-a vorbit cu atâta duioșie de un scriitor pe care moartea l-a strâns prea de curând, ca de basarabeanul Donici, mort deunăzi la Paris.
Au fost recunoașteri, înduioșări și mustrări. Nu se poate zice că recunoașterea i-a lipsit fiului celui pierdut care, părăsind numele tatălui său, s-a întors în casa mamei sale și a învățat din nou limba pe care o auzise pe brațele acesteia. Venit din Petrograd sau din Moscova cu o adâncă inițiare în viața literară rusească, împodobit cu prestigiul unui scriitor bine cunoscut acolo și participând la cercurile cele mai distinse de intelectuali, aducând, vasăzică, și cunoștinți noi și un nou fel de a gândi, de a simți și de a scrie, el a fost cald îmbrățișat la București. Dacă boemul incorigibil pe care-l formaseră cenaculele moscovite ar fi avut stăruința de care nu sunt lipsiți atâția mediocri, el ar fi putut juca, în viața noastră publică, în care aducea credință în neamul nostru, un rol de frunte. Mulți cari-l plâng azi l-ar fi putut ajuta. Și bag de samă că nici unul n-a cetit acele amintiri despre revoluția rusească, pentru care i-am dat îndată prefața pe care o dorise.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Din albe lacuri de demult pornit,
Un zbor străvechi de lebede astrale
Pe luciul cerurilor boreale
Odinioară s-a odihnit.
Fiorul zborului străbate încă
Înmărmurita liniște adâncă
Din care ochiul noastru soarbe
Surâsul alb al nopții oarbe,
Deasupra sufletelor noastre-aprins,
O, nimb răcoritor pe suflet nins!
Fior al zborului de-odinioară,
Sărut curat pe fruntea noastră cerne!
Pe frunte albe sărutări coboară,
Fior senin al penelor eterne!