https://blog.revistaderecenzii.com

5. Digresiune. Argumentul ontologic la Anselm și la Descartes

Chestiunea nu este așa de simplă cum se pare la prima înfățișare. Aci stă deosebirea fundamentală dintre Sfântul Anselm, care a pus argumentul ontologic, și Descartes. Descartes lucrează cu un concept al lui Dumnezeu care este un concept prelucrat și are o cunoștință; deci, are un conținut de conștiință. Sfântul Anselm lucrează cu o intuiție directă, deci cu un obiect: existența lui Dumnezeu ne este dată nouă printr-o intuiție, nu printr-o cunoștință prelucrată. Este singurul fel în care noi cunoaștem pe Dumnezeu și, aș spune, singura realitate a lui Dumnezeu în raport cu noi înșine; adică, Dumnezeu este încă realitate în măsura în care îl trăim noi. Evident, nu că Dumnezeu n-ar exista dacă nu l-am trăi noi, dar calitatea existenței lui Dumnezeu, structura personală, structura personalității lui Dumnezeu ne sunt date perfect nouă în trăirea lui Dumnezeu. Deci Sfântul Anselm avea dreptate atunci când spunea: eu am în mine, trăiesc în mine ideea, trăiesc în mine pe Dumnezeu însuși, deci Dumnezeu există; pe câtă vreme Descartes nu avea dreptate când voia să deducă din conceptul de Dumnezeu inexistența însăși a lui Dumnezeu. Pentru că, după cum spuneam adineauri, este o deosebite între un conținut de conștiință și obiectul însuși. Conținutul de conștiință ne este dat nouă numai în conștiință, lui poate să-i corespundă un obiect existent real, prin urmare, cu existență ontologică în afară, dar poate să nu-i corespundă acest obiect.

https://blog.revistaderecenzii.com

Fereastra s-a deschis spre întuneric
cei morţi sunt vii au prapuri de cârpe şi de oase
sunt oportuni pentru eternitate
cu şarpele în sân la confruntarea umbrelor

https://blog.revistaderecenzii.com

M-am gândit că nu am fost singur, mergând aici pe mal,
Dar cea pe care am crezut-o este cu mine, în timp ce acum merg pe mal,
În timp ce mă aplec și mă uit prin lumina strălucitoare – acela care are totul
a dispărut,
Și acelea par perplexe.

https://blog.revistaderecenzii.com

Poţi spune uşor că universul n-are nici un rost. Nimeni nu se va supăra. Dar afirmă acelaşi lucru despre un individ oarecare;el va protesta şi va lua chiar măsuri spre a te sancţiona.

Aşa sîntem cu toţii: ne scoatem din cauză cînd e vorba de un principiu general şi nu ne e ruşine să ne izolăm într-o excepţie. Dacă universul n-are nici un rost, scăpat-am careva din blestemul acestei osînde?

Tot secretul vieţii se reduce la atît: ea n-are nici un rost; fiecare din noi găseşte însă unul.

https://blog.revistaderecenzii.com

M-au învinuit că aș avea de gând
să le distrug instituțiile,
Însă, la drept vorbind, eu nu-s nici pentru, nici
împotriva instituțiilor,
(Ce-aș avea oare de-mpărțit cu ele) la ce mi-ar sluji
distrugerea lor!)
Eu lupt doar ca să construiesc în Mannahata și
în fiecare oraș din țară, fie el pe
continent sau lângă mare,
La sate și în nepătrunsele păduri, până și-n pântecul
mărunt sau uriaș al navelor ce spintecă
apa,
Fără birouri sau regulamente, fără directori,
fără vorbărie,
O singură instituție: adânca și calda camaraderie.

https://blog.revistaderecenzii.com

ACUM la sfârșit de țărm!
Acum, pământ și viață, final și adio!
Acum Voyager pleacă! (mult, mult pentru tine este încă în magazin;)
De multe ori aveți aventuri în marea voastră,
Croazieră cu precauție, studiind graficele,
În mod corespunzător din nou la port, și cravata lui Hawser, revenind:
– Dar acum ascultați-mi, cu prețuirea voastră, dorința secretă,
Îmbrățișați-vă prietenii – lăsați totul în ordine;
Pentru port, și cravata lui Hawser, fără a mai reveni,
Pleacă în croaziera ta nesfârșită, bătrâne marinar!

https://blog.revistaderecenzii.com

CUCOANA CHIRIȚA

GRIGORI BÂRZOI, soțul ei

ELLIEN MOGHIOR, aeronaut ungur

NAE NĂUCESCU

DESPA, soția lui

COSTICĂ HAZLIUL

LICĂ PANGLICĂ

UN COMISARUN VÂNZĂTOR DE ALUNE PRĂJITE

PUBLIC

(Scenele se petrec din dosul Mitropoliei, pe piața destinată pentru ascendarea baloanelor, 1874.)

Notă. La deschiderea cortinei, câțiva soldați, în mijlocul scenei, țin frânghiile ce sunt legate de năvodul balonului. Ellien Moghior e în naselă, ocupat a-și face pregătirile de plecare. Balonul, purtând cu litere mari numele de Ciubăr-Vodă, este înălțat astfel ca să fie văzut de publicul din sală. Nasela e ornată cu steaguri tricoloare. Lume multă în fund. În dreapta, o estradă. Pe laița din față, Năucescu și Despa. Hazliu și Panglică se primblă pe sub estrade lornietând damele. Vânzătorul se poartă pintre public, strigând din timp în timp:Alune prăjite! șeapte de-o para!

https://blog.revistaderecenzii.com

De ce oare cu cât ceasurile, zilele și anii se înmulțesc asupra lui, cu atâta mai mult omul privește în urma sa, și din căutătură în căutătură se oprește cu plăcere la cele mai depărtate aduceri-aminte, aducerile-aminte ale tinereții și ale copilăriei? Nu-i soarele frumos și astăzi? păsăruicile nu cântă tot aceleași cântece voioase sau jalnice? frunzele nu au același freamăt? pădurile nu înverzesc ca odinioară? florile nu au același miros, câmpiile, dulcile priveliști duioase ce aveau? mișcarea vietăților alinitu-s-a? Nu; dar nici un soare nu lucește frumos, nici o floricică nu are dulce miros, nici un fluier pe coasta dealurilor nu răzbate, nimica în lumea de față nu are asemănare cu florile și cu soarele zilelor văzute prin aducerea-aminte. Vântul ce bătea atunce, lacrimile ce se vărsa se uit; din zilele trecute a rămas în închipuire un soare de-a purure cu raze strălucitoare și un miros neșters. Are dreptate aducerea-aminte: nimică nu poate fi pentru om mai frumos decât trecutul, căci trecutul e tinerețea și tinerețea este fericire!… fericire de a crede în toată pasărea ce zboară, fericire de a crede în frumosul și în bunul, fericire de a nu se îndoi de cinste și de multe, fericire de a nu gândi la nimica, de a nu ști ce este viața și ce neagră prăpastie este sufletul omului… Când se întoarce gândul spre zilele tinereții, inima stă nehotărâtă, ce va povesti deodată: bătaia ei dintâi simțită, îmbătătoarele șoapte, primblarea încântătoare umăr la umăr printre florile ce nu se zăreau și în acele minute, dar care acum răsar și împodobesc suvenirul, voiniciile ce își făgăduia, patriotismul înflăcărat, visul măririlor, căpătate prin osteneală, vrednicie și fapte mari, binefacerile ce se pregăteau a revărsa pe lume, ca un soare luminos și roditor? — lucruri ce se schimbă toate încet în cevași cu totul dimpotrivă; la unii, bătaia lui Dumnezeu!… nici nălucirea visurilor acelora nu mai este!

https://blog.revistaderecenzii.com

Algazy este un bătrân simpatic, știrb, zâmbitor și cu barba rasă și mătăsoasă, frumos așezată pe un grătar înșurupat sub bărbie și împrejmuit cu sârmă ghimpată…

Algazy nu vorbește nici o limbă europeană… Dacă însă îl aștepți în zori de zi, în faptul dimineței, și îi zici: „Bună ziua Algazy!” insistând mai mult pe sunetul z, Algazy zâmbește, iar spre a-și manifesta gratitudinea, bagă mâna în buzunar și trage de capătul unei sfori, făcând să-i tresalte de bucurie barba un sfert de oră… Deșurupat, grătarul îi servea să rezolve orice probleme mai grele, referitoare la curățirea și liniștea casei…

https://blog.revistaderecenzii.com

Sunt vise ce parcă le-am trăit cândva și undeva, precum sunt lucruri viețuite despre care ne întrebăm dacă n-au fost vis. La asta mă gândeam deunăzi seara când răvășind printre hârtiile mele ca să văd ce se mai poate găsi de ars — hârtiile încurcă — am dat peste o scrisoare care mi-a deșteptat amintirea unei întâmplări ciudate, așa de ciudată că, de n-ar fi decât șapte ani de când s-a petrecut, m-aș simți cuprins de îndoială, aș crede că într-adevăr am visat numai, sau că am citit-o ori auzit-o demult.

Era în 1907. Fusesem greu bolnav în București și mă întorceam la Berlin acasă. Însănătoșirea mea se făcea cu anevoință, cerând îngrijiri mari. La plecare, doctorul m-a sfătuit să mă feresc până și de cele mai ușoare zguduiri sufletești. Bietul doctor! Am dat din umeri, zâmbind și i-am spus să fie pe pace.