Rozele (Traian Demetrescu)

https://blog.revistaderecenzii.com

La cea mai ușoară adiere, rozele se scuturau, colorând pământul cu petalele lor albe, roșii, galbene.

Grădina era plină de aceste flori cari creșteau și muriau cu o repezeciune uimitoare. Nu le culegea nimeni; erau lăsate în pace: să trăească și să moară, atât cât le era dat.

Când vântul se pornia mai tare, luă în sbor foile risipite, învârtindu-le într’un danț fantastic, ducându-le departe, asvârlindu-le peste zidul grădinii, în praful depe drum.

Continuă să citești

Așa să fac banii de Alexandru Macedonski

https://blog.revistaderecenzii.com

Nu mai ne aducem aminte care din bătrânii noștri au povestit pe la unii alții basmul ce ne propunem a scrie sub titlul de nuvelă; destul că a ajuns până la noi, fără a-și pierde nimica din acel caracter oriental care-i face frumusețea. Fără alt preambul, vom intra dar în subiect. Într-un mic orășel din Turcia, pe la care an vă va plăcea, trăiau doi frați: unul se numea Ali, celălalt Hasan. Amândoi, după cum se întâmplă adesea, își semănau foarte mult la chip, dar nicidecum la caracter. Ali era leneș; Hasan lucra din zi și până în noapte. Ali, in calitatea sa de leneș, nu îmbrățișase nicio profesiune; Hasan însă ca om muncitor, în imposibilitate de a-și face o altă carieră, se făcuse sacagiu. Cu toate aceste, ca o bătaie de joc a destinului, vedeai întotdeauna pe bietul Hasan desculț și zdrențuros, pe când din contra, Ali care nu făcea nimic era bine îmbrăcat și sta la cafenea alături cu pașalele. Ce făcu Ali, ce drese, nu știm, dar într-o bună dimineață, să pomeni secretar al pașei vilaietului, pe când bietului Hasan îi mergea din ce în ce mai rău. El ajunsese aproape tot atât de slab ca și măgarul cu care căra apă, și, spre mai marea belea a capului său, se și însurase, încât, într-o zi, să pomeni cu o spuză de copii în vatră și sărac lemn. „Drept este, cugeta el adesea, ca eu, care muncind de cum se luminează ăi până sfințește soarele, să nu-mi pot câștiga nici chiar pâinea din toate zilele, pe când frate-meu Ali, care n-a muncit niciodată și care n-a făcut decât să stea la cafea și să bea ciubuc, să [se] îmbogățească și să ajungă tare și mare?” Și după această cugetare, îi venea să își încrucișeze brațele și să nu mai facă nimic, dar puțin în urmă, țipetele copiilor cari cereau pâine îl deșteptau din amorțeală și bietul om relua hamul și praștia, adică măgarul și sacaua. — Așa a fost să fie! își zicea el la urma urmelor. Destinul sau fatalitatea păstra însă lui Hasan o surprindere și mai mare. Fratele său Ali, care ajunsese acuma secretar al pașei, ceea ce țn Turcia nu este un personagiu de puțină importanță, se însură și luă de nevastă pe fata aceluiași pașă. Puțin după aceea, cu banii ce luase de zestre, își cumpără casă, moșia și via, și în sfârșit se duse să facă o călătorie la Stambul, visul de aur al oricărui turc. Ajuns o dată la Stambul, cu toate că Ali avea o mulțime de scrisori de recomandațiune de la socrul său, pasa, pașa, către alte pașale mai mari, el însă nu se grăbi deloc sa facă uz de dânsele.

Continuă să citești

În grădină (Anghel)

https://blog.revistaderecenzii.com

Miresme dulci de flori mă-mbată și mă alintă gânduri blânde …
Ce iertător și bun ți-e gândul, în preajma florilor plăpânde!
Râd în grămadă: flori de nalbă și albe flori de mărgărint,
De parc-ar fi căzut pe straturi un stol de fluturi de argint,

Sfioase-s bolțile spre sară, și mai sfioasă-i iasomia:
Pe fața ei neprihănită se-ngână-n veci melancolia
Seninului de zare strânsă, și-n trandafiri cu foi de ceară
Trăiesc mâhnirile și plânge norocul zilelor de vară.

Continuă să citești

Amintire – Aleksandr Puşkin

https://blog.revistaderecenzii.com

Cînd zarva zilei se preface-n şoapte,
       Şi-n pieţele, de linişte-acum pline,
Şi-aşterne umbra străvezia noapte,
       Iar somnul cu răsplata trudei vine,
Atunci începe truda mea şi chinul,
       Şi ceasurile picură-n tăcere:
În nemişcarea nopţii simt veninul
       Mustrărilor arzînd pîn’la durere.
În cugetul meu trist, noiam de vise,
       Sfîşietoare gînduri s-au ivit.
Iar amintirea iese din abise
       Rostogolindu-şi gheamul nesfîrşit.
Şi recitindu-mi viaţa mea în silă
       Blestem şi mă cutremur, plîng amar,
Dar rîndurile triste de pe filă
       Răsar prin pînza lacrimilor iar.

Continuă să citești

Valea Albă de Gh. Asachi

https://blog.revistaderecenzii.com

Moldova, deși este despărțită prin deșerturi țărmurale și prin Marea Neagră de Crimeea, totuși în vechime avea cu acea țară relațiuni politice și comerciale, încât mai nainte de a agiunge la sugetul istoriei propuse credem de folos a da despre acea peninsulă clasică oarecare noțiuni. După ce se stânse virtutea și bărbăția antică a romanilor, prin care ii subgiugaseră ceea mai mare parte a lumei cunoscute, urmă epoha cea plină de turburări și de anarhie, încât ușor au fost barbarilor, veniți de la nordul Europei și al Asiei, căutând clime mai blânde și locuri mai îndemânatice de locuit, a pune sub jug popoarele cele deznervate și ovelite, a desființa așezămintele cele politice, a stânge lumina știinților, a surpa industria și artele, ce erau productul a multor secule, și a întinde preste lumea civilizată un văl de întuneric.

Continuă să citești

Popa Tanda de Ioan Slavici

https://blog.revistaderecenzii.com

Ierte-l Dumnezeu pe dascălul Pintilie! Era cântăreț vestit. Și murăturile foarte mult îi plăceau. Mai ales dacă era cam răgușit, le bea cu gălbenuș de ou și i se dregea organul, încât răsunau ferestrele când cânta Mântuiește, Doamne, norodul tău! Era dascăl în Butucani, bun sat și mare, oameni cu stare și socoteală, pomeni și ospețe de bogat. Iară copii n-avea dascălul Pintilie decât doi: o fată, pe care a măritat-o după Petrea Țapului, și pe Trandafir, părintele Trandafir, popa din Sărăceni.

Continuă să citești

Descriptio Moldaviae de Dimitrie Cantemir

https://blog.revistaderecenzii.com

Berlin 1769.

Prefață

Dimitrie Cantemir o dinioară Domn Sau Gospodariul Moldaviei este îndestul de cunoscut din Istoria care o a făcut el pentru împărățiea turcească și din scrisoarea vieții lui care este adaosă la acea istorie.

Învățătura lui cea mare și știința limbilor celor multe, covârșește pre toate acele ce este de a se cere dela un Beizade carele n’au învățat aiurea nicăiri, decât numai la Țarigrad dela Grecii cei de acolo.

Continuă să citești

Dănilă Prepeleac. Poveste de Ion Creangă

https://blog.revistaderecenzii.com

Erau odată într-un sat doi frați, și amândoi erau însurați. Cel mai mare era harnic, grijuliu și chiabur, pentru că unde punea el mâna punea și Dumnezeu mila, dar n-avea copii. Iară cel mai mic era sărac. De multe ori fugea el de noroc și norocul de dânsul, căci era leneș, nechitit la minte și nechibzuit la trebi; ș-apoi mai avea și o mulțime de copii! Nevasta acestui sărac era muncitoare și bună la inimă, iar a celui bogat era pestriță la mațe și foarte zgârcită. Vorba veche: „Tot un bou ș-o belea”. Fratele cel sărac – sărac să fie de păcate! – tot avea și el o pereche de boi, dar colè: porumbi la păr, tineri, nalți de trup, țepoși la coarne, amândoi cudalbi, țintați în frunte, ciolănoși și groși, cum sunt mai buni de înjugat la car, de ieșit cu dânșii în lume și de făcut treabă. Dar plug, grapă, teleagă, sanie, car, tânjală, cârceie, coasă, hreapcă, țăpoi, greblă și câte alte lucruri ce trebuiesc omului gospodar nici că se aflau la casa acestui om nesocotit. Și când avea trebuință de asemene lucruri, totdeauna supăra pe alții, iară mai ales pe frate-său, care avea de toate. Nevasta celui bogat de multe ori făcea zile fripte bărbatului, ca să-l poată descotorosi odată de frate-său. Ea zicea adeseori:

Continuă să citești

Istoria ideilor mele de A. D. Xenopol

https://blog.revistaderecenzii.com

A RIRIAComment veux tu que Je comprenneQuand mon amour est si géantQuand il me tire du néantNéant de l’âme où j’ai vécuJusqu’à ce que je t’ai connu?Comment veux-tu que je comprenne?6 Août 1901 Vörishofen[3]

Mai mulți oameni, cari au găsit hrana sufletului lor în lumea cugetării, au scris amintirile vieții lor personale. În paginile ce urmează stau cuprinse acele ale desfășurării zilelor mele, însă privită aproape numai din punctul de vedere al desvoltării ideilor asupra lucrurilor și a lumii. Deși idealismul nu e product al individualității, și aceasta nu poate fi pe deplin cunoscută fără cercetarea fiziologică și psichologică a ființei ce-i dă naștere, voiu căuta să, desfac, pe cât se poate, înflorirea minții de trunchiul de care se tine și să povestesc mai mult înșirarea logică a gândirilor mele, decât să analizeze substratul lor pasional. Voiu reproduce deci, din viața mea numai ceea ce voiu crede neapărat pentru înțelegerea modului meu de a cugeta și de a reproduce cugetările mele. Cu acest sistem mă voiu feri de a înconjura adevărul, lucru la care silește uneori destăinuirea vieții mai intime. Apoi voiu putea să’mi întemeiez [expunerea] mai adese ori pe dovezi scrise, ceea ce este o puțină garanție a celor expuse. Mai la urmă, cum am simțit eu, florile sau spinii existenței, mă privesc pe mine, și ele pot să, intereseze, numai într’un grad mai restrâns lumea ce voiu lăsa-o dupa mine. Cele ce am cugetat însă, vor rămâne întrupate în scrierile ce am alcătuit și a arăta chipul cum ele s’au născut în mintea mea, poate să aibă oare care însenmătate și pentru alții.

Continuă să citești

Cârjaliul (Macedonski)

https://blog.revistaderecenzii.com

„Nu sunt tîlhari tîlharii, ci tîlhari cei carii ne fac să devenim tîlhari”.

De cînd s-au întîmplat cele ce-mi propun a nara în cursul acestei scrieri, sunt aproape șasezeci de ani.

În acele, timpuri, satele nu erau nepopulate ca astăzi, căci, orice s-ar zice, proprietarii erau pe atunci mult mai omenoși decît cei de acum. Mare parte dintr-înșii locuiau la țară și ajutau pe săteni să poarte grelele poveri ce le impunea stăpînirea. De aceea orașele erau aproape deșerte, și lipsa era mult mai simțită la orașe decît la sate, care erau, cu toate aceste, atît de populate.

Continuă să citești