https://blog.revistaderecenzii.com
Valurile verzi vin în ghirlande.
Simt pleoape galbene de oboseală…
Ochii îmi sunt închiși… s-au afundat tot mai adânc spre creier, ca să poată privi mai bine lumea. Spre a privi mai bine lumea, trebuie să-i fii tot mai departe.
Și sunt departe.
https://blog.revistaderecenzii.com
În seara asta blândă, cu frunzele în rază,
să mergem în tăcere, gândindu-ne-n trecut,
pe țărmul gol și negru, când zarea-nmormântează
un soare care moare, în roșii bălți căzut.
Privind în ape cerul ce auru-nverzește,
să mai șoptim tristețea cuvântului dintâi,
când din întunecime blestemul rău pândește,
tu, așteptând sfârșitul, de brațul meu rămâi.
https://blog.revistaderecenzii.com
Îmbrăcat cum era, Eminescu se aruncă pe saltea, și cât își primbla puțin ochii pe dealul din fața, duduia Tinca îi și puse dinainte cafeaua și, poftindu-i „odihnă bună”, îl lăsă singur. Ciricul era tot lutos, cum îl lăsase; câteva oi mușcau cu trudă dintr-o iarbă închipuită.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Voința națională, II, nr. 278, 23, 24 iunie 1885]
Există la noi un fel de teorie, care se preumblă din gură în gură, din gazetă în gazetă, și care pe cât pare a fi mai general acreditată pe atât este de falsă. Iată teoria aceasta:
Un om fiind la putere, sau bucurându-se de o situațiune însemnată în vreo ramură de activitate publică sau privată, nu are dreptul să numească în funcțiuni publice, sau să prefere pentru posturi de încredere pe rudele sau prietenii săi. Fie aceste rude, fie acești prieteni persoanele cele mai corecte, cele mai capabile și inteligente, după această teorie ei trebuiesc sistematic îndepărtați de la activitatea publică, câtă vreme unul din familie sau un bun prieten este la putere.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
…Printr-o astfel de plăsmuire, trăită însă aievea, ca o realitate strictă, el își precizase din primele săptămâni raporturile cu Veronica. Între dânșii se stabilise, tutelar, prezența lui Micle, care, de altfel, le îngăduia prietenia, și-i îndemna chiar să se folosească de ultimele zile frumoase ale toamnei pentru a face excursii în jurul orașului.
— „Ne așteaptă domnul profesor” spunea el când i se părea că întârzie prea mult ori că lunecau la mărturisiri primejdioase.
Ea îl privea cu o iritare repede spre zâmbet:
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Iarna cu zăpezi de argint are să vie.
Mă simt atât de obosit, atât de obosit!
În spitalul ăsta, cearceafurile par de hârtie.
Mi-au luat hainele, că nu mai am de trăit.
Ieri îți făcusem încă poezii,
cu versuri dulci și triste, cum îți place ție,
și cum ai multe – dacă le mai ții.
Vai, ce amară doctorie!
https://blog.revistaderecenzii.com
Sunase miezul nopții, pierdut în cugetare,
Mai răsfoiam volume, uitate și bizare,
Când cineva la ușe bătu ușor, ușor.
Era cam prin Decembrie, murindul foc, din umbre
Fantastice pe ziduri, svârlea contururi sumbre,
Iar eu cătam, zădarnic, în cărți vreun ajutor.
La chinurile mele, la vechiul meu amor
La dânsa, tot la dânsa zbura a mea gândire,
La palida Lenora, a cărei strălucire
În lume n-are seamăn, și căreia, în cer,
Chiar îngerii, Lenora îi zic. Dar ce mister,
Căci totul, chiar mișcarea perdelei de mătase,
O strașnică teroare în nervii mei băgase,
Și ca să-mi țin curajul, în mine singur zic:
“O fi vr’o cunoștință și altceva nimic!”
Și fără-a pierde vreme, strigai: “Vă cer iertare,
“Aproape adormisem când ați bătut,
Și-n stare n-am fost s-aud și ápoi băteați încet de tot!”
Deschid, mă uit, dar nimeni, și să pătrund nu pot
A nopții întunecime. Ce vis ciudat mă-nșeală?
Strigai încet: Lenora!” Ecoul, cu sfială
Repetă scumpul nume, și altceva nimic!
Am reintrat în casă, dar făr’ a pierde vreme
Același sunet vine, din nou să mă recheme.
Bătaia era clară. De astă dată-mi zic:
“S-aude la fereastră, acuma, deci, urmează
“Să luminăm misterul ce-atât mă torturează,
“Și să vedem, nu-i vântul?…” Deschid, un corb măreț,
Bătând frumos din aripi, se năpusti în casă,
Și fără plecăciune, ca un baron se lasă
Pe bustul divei Pallas, privindu-mă-ndrăzneț.
https://blog.revistaderecenzii.com
Traducere de Octavian Cocoş
Shakespeare al meu să aibă nevoie de onoare
Ca oasele-i slăvite să stea sub pietre-n zare?
Ca ale sale moaşte s-asculte liniştea
Puse într-o piramidă cu vârful spre o stea?
Drag fiu al Amintirii, cu al tău bun Renume
De ce o biată piatră să poarte al tău nume?
Căci din uimirea noastră şi-a noastră încântare
Tu ţi-ai zidit mormântul spre veşnică-nchinare
Şi spre ruşinea artei care se mişcă-ncet
Ai scris slove frumoase cu stofă de poet
Şi inimile toate citind se bucurau
De versuri ce pe vremuri la Delfi se năşteau.
Iar tu, când fantezia pe noi ne-a părăsit,
În marmura cea albă cu grijă ai cioplit.
Acesta e mormântul ce-l meriţi după moarte
De care chiar şi regii ar vrea să aibă parte.
https://blog.revistaderecenzii.com
Traducere Aurel Covaci
Byron – Opere (Ed. Univers, 1985)
Peregrinările lui Childe Harold – Cântul al patrulea –
strofă LXXVII
Adio, deci, Horațiu! Verb satiric
Nu-i ca al tău pe lume! Vină port
Că nu-ți mai pot simți fiorul liric
Și te țin minte cu nevrut efort!
Ce fin și-adânc e-al lirei tale-acord!
Ce moralist – când biciuiești coruperi!
Ce reguli ne înveți chiar astăzi, mort!
Stârnești și remușcări – dar nu ne superi!
Te las cu Socrate-ntre brazi, zăpezi, ienuperi!
https://blog.revistaderecenzii.com
Zdrr-bum! Se auzi o bubuitură de vagoane aruncate unele în altele cu o violență, de-ai fi crezut că au să se facă țăndări. Aiurit, Eminescu scoase capul de sub pardesiu.
— Ce s-a întâmplat?
— Ce să se întâmple? Nimic, îl întâmpină netulburat Nusăm Cucoș. Domnul tren vrea să ne spuie că a sosit în stația Roman și cine vre să se scoboare, e slobod.
Continuă să citești