https://blog.revistaderecenzii.com
Plutesc în aer glasuri fermecate,
Vestindu-mi pretutindeni primăvara !
Văzduhul scînteiază sub povara
Mărgăritarelor din cer picate…
Fugiți departe, griji întunecate !
Vreau să trăiesc din zori și pînă seara,
Și vreau să cînt ! Vreau să mă-mbăt de para
Eternă a iubirii nesecate.
https://blog.revistaderecenzii.com
Aristide nu fusese cămătar și nu împrumutase bani decât la începutul începuturilor, acum vroia să se uite acest lucru, dând de înțeles că el se îmbogățise datorită politicii.
A împrumuta cu bani și a sta la pândă pentru ca în momentul potrivit să-l scoți pe om la vânzare sau a „ajuta“ pe cineva în așa fel încât ajutorul acesta să-ți fie întors de cinci ori mai mult, de pildă să dai un sac de grâu și să-l primești înapoi după treieriș, dar la prețul din timpul iernii, în felul acesta putea să facă avere Tudor Bălosu, care niciodată n-avea să ajungă primar, dar nu Aristide, care străbătea județul pe motocicletă și avea deschisă ușa preotului, a judecătorului și chiar a prefectului. Aristide nu mai împrumuta nici bani, nici cereale, avea nevoie de ele pentru combinații comerciale în afara satului, care trebuia să rămână numai o piață, ca să zicem așa, a prestigiului politic și socotea că pe bună dreptate afacerile acestea mărunte cu oamenii sfârșeau totdeauna, din punct de vedere electoral, prost pentru cel care le făcea. Crâșmac, adversarul său țărănist, nici acum nu știa pentru ce, numai după doi ani, căzuse în alegerile pentru consiliile comunale.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Întunecată-i steaua țării noastre…
Înstrăinați trăim în zile grele,
Și viitorul — plin de semne rele —
Vestește lacrămi numai — și dezastre…
Spre voi se-ndreaptă glasul rugii mele,
Frați cîntăreți ! Sus inimele voastre,
Poeți pierduți prin nori și-n zări albastre
Ce nu visați decît la flori și stele…
Nu osteniți, ca-n asfințit de seară,
Ci — treji la mîndrul sunet de fanfară —
Veniți cu suflet și cu voie bună
Spre soarele ce-i gata să răsară,
Să înălțăm iar flamura străbună
A dragostei de lege și de țară !
https://blog.revistaderecenzii.com
Dulce și senină este noaptea și fără vânt,
Și liniște pe ulițe și în mijlocul grădinilor.
Luna se odihnește și din depărtări luminează,
Tăcută, fiecare munte. O, doamna mea,
Deja fiecare potecă tace iar printre draperii,
Arar zãreşti aprinsă o lampă nocturnă;
Dormi, acel somn adânc te-a ademenit
Și e pace in dormitorul tău, și nu se apleacă
Să vindece pe cineva, și nu știi sau nu te gândești
Câte răni mi-ai deschis înlăuntrul pieptului.
Tu dormi, eu privesc acest Rai, care este atât de curat,
Îl văd, mă încumet să-mi iau rămas bun,
Și de la natura străveche, semeață.
https://blog.revistaderecenzii.com
Jandarmi în curtea cuiva nu putea fi ceva de laudă. Catrina, de obicei înspăimântată în asemenea împrejurări, de astă dată stătea în tindă și nu-și putea înăbuși râsul. De la o vreme, mai ales de duminică încoace, bărbatul ei avea mereu starea aceasta de nemulțumire și iritare care ei îi stârnea veselia, o stare ciudată pe care ea o numea suceală. Moromete era într-adevăr nemulțumit de ceva, dar era parcă nemulțumit mai mult de însuși faptul că era nemulțumit decât de acel ceva care îi stârnea de fapt nemulțumirea. Catrina nu-și ascundea satisfacția când îl vedea apucat de starea aceasta, ea știa ce înseamnă, și se simțea parcă răzbunată.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Priveghiuri lungi de toamnă. În sfeșnic lumînare
Se luptă-n întuneric, tot scăpătîndu-și zarea,
Precum se luptă somnul cu jalea ce te-apasă
În liniștea ploioasă…
https://blog.revistaderecenzii.com
În ziua când Achim se pregătea să ia drumul spre București, de dimineață căzu o ploaie scurtă și furtunoasă care se porni cu picături rare și puternice ca de piatră. Pe prispa casei Moromeților stătea un tânăr îmbrăcat într-o dulamă jerpelită și fuma în tăcere, gânditor, fără să ia în seamă ploaia care zguduia cerul. Achim se uita nemișcat la el, rezemat de stâlpul parmalâcului. În curând pământul se acoperi de clăbuci și aerul se încețoșa ca de toamnă.
Mai galben ca ceara — după bătaia cu pândarul îl prinseră iarăși frigurile — Niculae ieși pe prispă și se opri între tânărul tăcut și fratele său Achim. Catrina și fetele, Moromete, Paraschiv și Nilă stăteau și ei nemișcați, împrăștiați pe toată lungimea prispei și ascultau înfiorați zgomotele văzduhului.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Se spune-n basme c-a trăit
Demult, demult pe lume-odată
Un biet copil orfan, robit
De-o vrăjitoare blestemată.
În lanțuri ea-l ținea oricînd,
Și el plîngea de disperare,
Dar lacrimile-i, picurănd,
Se prefăceau mărgăritare…
https://blog.revistaderecenzii.com
Am să merg mai înspre seară
Prin dumbrăvi, ca mai demult,
În priveghetori să-mi pară
Glasul Linei că-l ascult.
Mai știu eu ce-aș vrea s-ascult!
Că-n zori Lina sta-n portiță,
Sălta-n vânt a ei altiță,
Vântul îi sălta-n cosiță
Și-i făcea floare-n obraz:
Eu mergeam la plug în laz,
Și, când trec, Lina s-ascunde,
Parcă nici nu m-a văzut.
Îi vorbesc, și nu-mi răspunde,
Nu-mi răspunde!
Și-o întreb, și nu-mi răspunde!
Și mă mir ce i-am făcut!
https://blog.revistaderecenzii.com
Trad. de Ion Sân – Georgiu
Privește tufele-ncărcate,
Cu ramuri lungi și grele;
În învelișuri verzi, ghimpoase
Stau fructele pe ele.
De mult atârnă-n umbra deasă
Ascunse tuturor;
Pe ramurile ce s-apleacă,
Se leagănă ușor.