https://blog.revistaderecenzii.com
Cum ridici priporul Ciulniței, în pragul dealului, dai de casele boierului Dinu Murguleț, case bătrânești și sănătoase, cum nu se mai întâlnesc astăzi pe la moșiile boierești. De sus, de pe culme, ele văd roată împrejur până cine știe unde, la dreapta, spre valea Ialomiței, la stânga, pe desișul pădurii de Aramă, iar în față pe cotiturile ulițelor strâmbe ale satului.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Tăcere-i și mergem cu fața spre lună…
S-aud zurgălăii în noapte cum sună,
Merg spornic rotașii și-o clipă mă sperii,
Văzînd pe de lături cum fug prăștierii
De umbra lor însăși goniți în buiastru…
Pe-alocurea drumul se face albastru
Cînd scapă subt dealuri și luna s-ascunde,
Un miros de floare de cine știe unde
Ne-ajunge pe cale și-n urmă rămîne…
https://blog.revistaderecenzii.com
O frunză uitată de toamnă
Acopere-n ape o stea,
Şi luna, a toamnelor Doamnă,
Împrăştie aur pe ea.
O frunză, atîta ne lasă,
Cînd trece foşnind prin porumb,
A pîclelor rece Crăiasă
În drumu-i spre zarea de plumb.
https://blog.revistaderecenzii.com
Păpușarul Mangiafoco sau „Mănâncă-Foc” (așa îl chema) părea un om îngrozitor, nu e vorbă, mai cu seamă cu barba lui neagră, care-i acoperea pieptul și picioarele; însă de fapt nu era om rău. Probă că, văzându-l adus înaintea lui pe Pinocchio al nostru, care se zbătea, urlând: „Nu vreau să mor, nu vreau îl să mor!”, începu să se înduioșeze și să se înmoaie și după ce se ținu cât putu, la sfârșit n-a mai avut încotro și îi trase un strănutat zgomotos. La auzul acestui strănut, Arlecchino care până atunci stătuse zgribulit și trist ca o salcie plângătoare, se înveseli deodată, și aplecându-se către Pinocchio, îi șopti la ureche:
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
În primii mei ani locuiam la etajul trei
și din fundul aleii cu pitosfori
cățelușul Galiffa mă vedea
și-n salturi mari de pe scara-n cochilie
m-ajungea. Acum nu-mi amintesc
dacă-a murit în casa noastră și de-a fost
îngropat
unde și când. Rămâne în memorie
doar acel salt și-acel scâncit căci nici
din mari iubiri nu se-alege mai mult
când nu sunt doar disperare și moarte.
Dar nu fu acesta cazul măruntului bastard
cu lungi urechi care avea un nume
ce-l născocise fiul de fermier
cu mine-odată-n ani, analfabet și mai
puțin viu decât câinele, ciudat, în insomnia mea.
https://blog.revistaderecenzii.com
Când Pinocchio intră în teatrul păpușilor, s-a întâmplat o harababură întreagă. Trebuie să știți că perdeaua era ridicată, și reprezentația începuse. Pe scenă, Arlecchino și Pulcinella se ciorovăiau, ca de obicei, se amenințau unul pe altul că-și vor trage palme și se luau la păruială. Lumea asculta cu luare aminte și se prăpădea de râs, văzând tărăboiul pe care-l făceau păpușile: acestea dădeau din mâini și țipau cu atâta năzdrăvănie, ca și cum ar fi fost două ființe vii.
Iată însă că deodată, nu știu cum se făcu, Arlecchino se opri din joc, și întorcându-se către lume și arătând cu mâna spre unul din fundul sălii, începu să urle ca scăpat din gură de șarpe:
https://blog.revistaderecenzii.com
din volumul „Petrarca-Sonete”- traducere de Lascăr Sebastian (Editura Tineretului-1959)
Acea privighetoare, ce-n noaptea liniştită
Îşi plînge puii, poate, sau de dragul de ei tovarăş,
Văzduhul şi cîmpia le umple iar şi iarăş
Cu melodia-i tristă şi-atît de iscusită.
Şi parcă noaptea-ntreagă cu mine-odată plînge:
De soarta mea amară mereu mi-aduce-aminte.
Şi doar de mine însumi mă plîng. Căci slaba-mi minte
Crezu că Ea e zînă şi Moartea n-o înfrînge.
https://blog.revistaderecenzii.com
Când a încetat ninsoarea, păpușa cu Abecedarul nou la subțioară, apucă pe ulița care ducea la școală: mergând pe drum își făcea în cap tot felul de planuri unul mai măreț decât altul. Și vorbind cu el însuși, zicea:
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
volumul de poezii „Mickiewicz”, traducere de Miron Radu Paraschivescu, Ed. Tineretului, 1959)
Mâncă, trag din pipă, toarnă,
Jocă, râd, petrec, fac gură,
Crâşma doar că n-o răstoarnă
Cu a lor chiuitură.
Stând ca paşa-n cap de masă,
Mâna-n şold Tvardovschi-şi pune,
Strigă: „Lume, fii voioasă!”
https://blog.revistaderecenzii.com
Constantin Cantemir s-a născut în anul 1612 de la Mântuirea lumii, în luna noiembrie, <ziua> a opta, părinți fiindu-i Teodor Cantemir și Maria în satul părintesc numit Silișteni din ținutul Fălciului, așezat pe râul Ilan. Iară părintele său, Toader, coborâtor din vechea stirpe a Cantemireștilor, a fost fiu al lui Nestor, nepot al lui Vasile, strănepot al lui Iban, din strămoșii Grigore și Toader Cantemir, cu porecla mai nouă ‘Silisteanul’, care, primul dintre Cantemireștii de la Crâm, a trecut sub steagul lui Hristos în anul 6951 <de Ia Facerea> lumii, pe vremea lui Ștefan-Vodă, zis cel Mare. Părintele lui Constantin-Vodă,
Continuă să citești