https://blog.revistaderecenzii.com/

A fost odată un flăcăiandru sărman de părinţi. El argăţea pe la unii şi pe la alţii ca să-şi câştige hrana vieţii. Şi fiindcă avea darul de a fi curăţel, toţi flăcăii din sat îl pizmuiau. Ceilalţi argaţi căşunaseră pe dânsul şi-l tot luau peste picior, iară el nu lua aminte la flecăriile lor şi-şi căuta de treaba lui. Când se adunau seara şi bârfeau verzi şi uscate, el se făcea că nu înţelege vorbele aruncate în pofida lui; se arăta prostănac. pentru aceasta ei îl porocleau zicându-i căscăundul satului.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Cu retragerea oștilor, frumoasa alcătuire a țării se desface din toate încheieturile ei. Nu mai e ocrotire, nici cârmă, nici povață. Cetățile se dărapănă, orașele se pustiesc; fruntașii, neguțătorii, oamenii cu stare, pleacă încotro i-o lumină Cel de Sus. Rămâne însă plugarul, gloata de muncă și de îndurare, rămâne poporul cel mult și strâmtorat, pe care porunca împăratului nu-l privește, pe care moartea nu-l mai înspăimântă. Săracul n-are unde să plece. El n-are nici chip, nici inimă să se înstrăineze. Îl leagă nevoile de vatra și ograda asta în care se încheie toată lumea lui, îl leagă atâtea rânduri de strămoși aici, îl leagă apoi credința că aici nu va mai avea dări de plătit, multele și apăsătoarele dări, în bani și-n muncă, pe care le cerea de la supuși strașnica stăpânire romană. Și astfel țăranul daco-roman — matca statornică a neamului nostru -păstrător credincios al limbii ș-al datinilor părintești rămâne aci, în țara lui bântuită, țară fără stăpân și fără apărare, pentru lungă și neașezată vreme. Brazdă-n câmp nu mai răstoarnă, îngrădirile se părăduiesc, pământul s-acopere de buruiană; dar cei care l-au muncit și s-au hrănit pe el de sute de ani văd lanurile viitoare, văd înseninarea zilei de mâine dincolo de întunericul care-i învăluie, o văd ș-o așteaptă. De pe țărmurile Mării Negre și din valea Nistrului mereu se reped hoardele flămânde ale goților, le spulberă gospodăriile și-i împing la adăposturile munților. Când valul se retrage ei se întorc, își ridică iar bordeiele din talpă, n-apucă însă bieții oameni a-și încropi alb în căpistere, că iar vin pustiitorii și-i gonesc la munte. Trec așa o sută de ani, și când să zică și ei: Doamne, -ajută, iată că se prăvale din podișurile Asiei un nou puhoi de barbari asupra Europei. Nu-i o armată, nu-i un popor, e o lume nesfârșită de călăreți, de care și de gloate pe jos, ce-ntunecă zarea și zguduie pământul — un fluviu de oameni ce curge mereu și crește mereu, — și nu mai isprăvește — e lumea cea sălbatică și îngrozitoare a hunilor. Ei înaintează, ca o năprasnică viitură de apă, vărsându-se încoace peste întinsele șesuri dintre Ural și Volga. Spăimântați de apropierea lor, goții își părăsesc așezările din valea Nistrului și de pe coastele mării: parte se năpustesc spre munți, aceștia în zorul fugii își îngroapă la Pietroasa, în ținutul Buzăului, comoara sfântă, „Cloșca cu pui de aur” ce stă acum între podoabele muzeului nostru, ceilalți se aruncă orbește înlăuntrul Împărăției Romane, în marea de popoare bătrâne, care-i soarbe și-i amestecă în valurile ei.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Tot pe vremurile-acelea, în hotar cu sciții, se-tindea țara tracilor către miazăzi și apus, până-n stâncile Balcanilor -muntele Hemus, cum îi ziceau pe atunci — pragul strălucitului regat al Macedoniei. Popor mare și vrednic în războaie erau tracii, dar desfăcut în neamuri multe, și la prea mulți stăpâni împărțit.

https://blog.revistaderecenzii.com/

 A fost odată un băiat. El, de la naşterea lui, se pomenise bubos. Ce n-a făcut el ca să se cureţe de bube? dară în deşert. Băieţii la joc şi fetele la horă îl huiduia şi fugeau de dânsul ca de o lepră.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Pe pământul Daciei, în țara asta scumpă, plătită cu atâta sânge, supusă în sfârșit după atâtea jertfe, Traian aduce roiuri proaspete de oameni, din toate părțile întinsei lui împărății, și mai ales din Iliria. Un popor nou se așterne peste sfărâmiturile neamului dac, un nou răsad din vița romană prinde rădăcină în munții și în văile Dunării. Pe ruinele Sarmisegetuzei se ridică Ulpia Traiană, și în scaunul lui Decebal stă acum un cârmuitor împărătesc, „Legatus Augusti”. Minți pricepute și brațe harnice întocmesc țara și-i dau cu totul o altă față. Drumuri largi, pietruite, colindă netezișul câmpiilor și desfundăturile munților. Orașele sunt înzestrate cu băi, cu temple, cu teatre, și prin cetăți se așează oaste. Valuri uriașe de apărare se ridică de-a lungul hotarelor deschise bântuirilor. Brazdă nouă se răstoarnă din pământul în care dorm oasele atâtor viteji, holde îmbelșugate îmbracă văile Dunării. Meșterii se alcătuiesc în bresle. La gropile de aur din munții Ardealului lucrează săpători aduși din Dalmația — aurarii, cea mai aleasă și mai cu vază dintre toate breslele țării. Ostașul roman muncește alături cu băștinașul dac, se-ngrădește cu el în aceeași gospodărie, s-așează la aceeași vatră, își împart bucuriile și durerile, pâinea și sarea sub același acoperământ, și cel ce a biruit ieri cu armele biruie acum cu alcătuirile vieții lui, cu mintea lui luminată, cu limba lui sonoră și limpede — o cucerire înceată, blândă, firească, întinsă fără siluire, primită fără suferință.

https://blog.revistaderecenzii.com/

A fost odată un om. El avea o fată şi un băiat. Şi rămânând văduv de muma copiilor, îl îndemnă ariciul să se însoare a doua oară. Neveste-sei îi sta aceşti copilaşi ca sarea în ochi. Nu era dimineaţă, nu era seară, nu era clipă lăsată de la Dumnezeu să nu-i amărască. Când îi ciomăgea, când îi cicălea şi când îi da tuturor răilor gonindu-i.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Au trecut optzeci de ani de la nașterea lui Hristos. Dacii, desfăcuți de geți, își au țara lor toată dincoace de Dunăre. Dincolo, până-n mare, e Moesia romană. În fruntea lor stă acum Decebal, om harnic și cu vederi largi, ostaș ager și neînfricoșat în războaie, stăpân hotărât, înzestrat cu toate însușirile unui minunat cârmuitor. Pe tronul Împărăției Romane stă molaticul Domițian, ostaș fricos și om neînsemnat.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Când, cu ochii duși pe carte,
Stai la geamu-ți adâncită
Că în ascultarea unui dulce cântec de departe,
Nu simți tu cât e fierbinte și de dornic ești privită?
Nu te ard a mele gânduri,
Ce-ți roiesc în jur grămadă,
Te alintă și te roagă să-ți iei ochii de pe rânduri,
Că din ei desprins-o rază cald-asupra mea să cadă,
Și-n cucernică-mi privire
Să-nțelegi ce dureroasă-i și adânc-a mea iubire!

https://blog.revistaderecenzii.com/

Cu apariția acestui prim volum în Editura „Cartea Românească”, mi se realizează o veche dorință: aceea de a ceda și în România, cum am făcut la Paris, exclusivitatea publicării cărților mele unei mari case de editură, care să poată într-o zi să prezinte cititorului român colecția întregii mele opere literare, frumos tipărită.

https://blog.revistaderecenzii.com/

 A fost odată un împărat şi o împărăteasă. În căsătoria lor ei au trăit ca fraţii, şi numai o fată au fost făcut. Ca şi mumă-sa, această fată, din naştere, era cu o stea în frunte. Murind împărăteasa, a lăsat cu sufletul la ceasul morţii ei şi cu jurământ ca împăratul, soţul ei, să nu văduvească, ci să ia de soţie pe aceea la care se va potrivi condurul ei. Împăratul o iubea, nevoie mare. Şi nici în ruptul capului nu voia să se însoare de a doua oară. Un an întreg, întreguleţ o plânse după înmormântarea ei.

        Sfatul împărăţiei, ştiind hotărârea împărătesei, lăsată cu grai de moarte, se tot ţinea de câra împăratului ca să se însoare, şi mai multe nu. El se tot împotrivea cu fel de fel de cuvinte.