https://blog.revistaderecenzii.com/

De-atâtea nopţi aud plouând,
Aud materia plângând…
Sunt singur, şi mă duce un gând
Spre locuinţele lacustre.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Odinioară, pre vremea de demult, era într-o cetate grecească, numită Teba, o femeie de viță domnească, pe care o chema Niobe. Ea avea mulți feciori și multe fete și așa tare se mîndrea cu frumusețea lor, încît i se părea că în toată țara, ba nici chiar în toată lumea, nu se mai află alți copii frumoși ca ai ei.
Drept este că, de cîte ori pămîntenii locului vedeau pe feciorii și pe fetele Niobei alergînd și jucîndu-se prin văi și prin livezi, împreună cu copiii lor, toți se uneau a zice că cu aceia nici unii nu se puteau potrivi. Iar Niobe, dacă auzea așa, îi creștea inima în piept și din ce în ce mai tare se îngîmfa și se amețea de trufie, lăudînd către toți puterea neasemuită, și virtutea, și mîndrețea copiilor săi.

https://blog.revistaderecenzii.com/

De mult, tare de mult,
Pe cînd pruncul de trei zile
Într-o clipă număra
Stelele ce-n cer clipeau;
Și cu ochii lui vedea
Iarba-n cîmpuri cum creștea;
Și cu urechea auzea
Cînd păianjenul țesea,

pe plaiurile Buzăului, în codrii Cislăului, într-un palat minunat, trăia o împărăteasă cu numele de Neaga.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Febus Apolon șezu cît șezu la locul său de naștere, în insula Delos din mijlocul mărilor. Pe tot anul se adunau acolo strănepoții bătrînului Ion, ca să-i facă jocuri și sărbări dinaintea templului său. Dar cînd crescu mai mare și se întări, tînărul zeu cu părul de foc se simți pornit a străbate lumea și a o limpezi de iesmele întunericului.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Cultura în întréga lume organică scóte la iveală caracterele genului și reduce din ce în ce maĭ mult însușirile indi[vi]duale, care nu sunt, la urma urmelor, de cât anomaliĭ resultate din o desvoltare defectuósă, decĭ niște degenerărĭ în cel mai propriŭ înțeles al cuvântului.

Cu cât maĭ intensivă e dar cultura, cu atât maĭ vîrtos ne regenerăm și noĭ ómeniĭ, ca atât maĭ puțin ne deosebim uniĭ de alțiĭ, cu atât maĭ ușor ne înțelegem și maĭ mult ne iubim între noĭ, cu atât maĭ covîrșitor e în noĭ simțĕmêntul, că sîntem cu toțiĭ acela-șĭ om întrupat în fel de fel de chipurĭ și că durerile unuia sînt ale tuturora și bucuriile tuturora sînt ale fie-căruia.

https://blog.revistaderecenzii.com/

A-nceput din nou să-mi fie dor de dulce fericire…
Văd că-mi trece tinerețea, văd că anii mi se duc,
Și mi-e sete de plăcere, și mi-e sete de iubire,
Însă umbrele visate nu se poate să le-apuc.

Numai aurul, el singur, îmi lipsește-n astă lume,
Numai el, dar fără dânsul sunt un biet neputincios…
Care suflet de-al meu suflet, care nume de-al meu nume
S-ar lipi să ia povara unui trai sărăcăcios?

Pică plâns al tinereții pe un sân ce nu palpită,
Ai avut cu ce să-l cumperi, e al tău până în zori…
Veștejește-te-a mea buză pe o buză veștejită,
Și tu, suflete, visează că aduni cerești comori.

Însă tu, o! poezie, cu mantaua ta regală,
Îți acoperă vederea — fugi în colțu-ntunecos,
Prin fereastră mă fixează luna rece și spectrală
Ca un doctor ce se uită la un chip de ofticos.

A! desigur, masca blondă avea altfel de privire
Când pe țărmurile de-aur ale lacului Leman
Surâdea printre frunzișuri la întâia mea iubire,
Vis mai lung decât un secol în cuprinsul unui an.

A! desigur că în noaptea ce-n trecutul vieții mele
E-nsemnată cu roșeața simțămintelor dintâi,
Dacă ea privea prin geamuri dintre pulberea de stele,
Nu venea c-un zâmbet rece lângă caldul căpătâi.

Poezie! Poezie! Ai dreptate totdeauna,
Dar fiindcă simt și astăzi că rămas-am tot al tău,
Dă, te rog, în jos perdeaua, ca să nu mă vadă luna,
Roag-o calea să-și urmeze, voi să scap de ochiul său.

Zi-i să meargă pe oriunde e suavă fericire,
Să-și încarce a ei rază cu al florilor arom,
Să zâmbească voluptății ce se naște din iubire,
Dar să uite pe oricine a uitat că este om.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Din țară în țară rătăcea biata zână Leto sau Latona, plină de temeri și de durere, pentru că nici o țară și nici o cetate nu voia să-i dea un locșor, unde să trăiască în pace. Toate locurile, dăruite de zei cu belșug, aveau frică de urgia zeiței Hera, care era dușmană neîmpăcată a bietei zâne Latona.

Din insula Cretei, ea trecuse la Atena, din Atena la Egina pe plaiurile Pindului și ale Atonului, de acolo prin insulile întinsei și albei mări a lui Egeu, de-a rândul, prin Skyros, și Imbros, și Lemnos, și Chios cea mai frumoasă din toate, cerând pretutindeni un adăpost. Dar în deșert se rugase ea de toate aceste pământuri ca să o primească a se așeza în sânul lor. Nicăieri nu cutezase a o primi.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Suflet altu n-are
Chin astfel de mare,
Foc astfel de greu.
Trăiesc moarte vie,
Fără să mă știe
Altul decît eu.
Ziua nu-mi dă pace,
Noaptea n-am ce face,
Greu mi-e într-ascuns.
Unde cer dreptate,
Surdă răutate;
Nu-mi dă nici răspuns.
Mă-ntinz în putere
Cu glas, cu vedere;
În sus și în jos.
Nu e nici o fire
Să aibă pornire
A-mi fi spre folos.
Ce e sus ascunde
Cine știe unde,
Supt acea perdea
Carea n-o ridică,
Zicînd că e frică
Nu-l putem vedea.
Ale lui slugi sfinte,
Mii de seci cuvinte,
Celor ce vorbesc,
Care nu-i cunoaște
Că sînt vulpi, șarpi, broaște,
Ce-n zadar trăiesc.
Vii la omenire,
Mai rea nesimțire,
De piatră sînt toți.
Mai d-aproape rude
Mai rău nu aude,
D-ai striga cît poți.
Nu găsești ființă
Să aibă credință,
Nici într-acel ceas
Cînd păharul morții
Stă în pragul porții.
Alt ce-a mai rămas?
Căci n-am o putere,
Să trec printre sfere,
Doar va fi vrun loc?
Unde e astîmpăr,
Nici vînz, nici nu cumpăr,
N-am stăpîn noroc;
Un loc prea departe
De vecinică moarte
Ce-acum pătimesc,
Numai pentru nume
Că mă aflu-n lume
Și-adecă trăiesc.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Suflet_altu_n-are

https://blog.revistaderecenzii.com/

Albatrosul

În imensitatea Capricorn şi Pol
Vântul urlă, rage, şuieră-n trist gol,
Sare pe de-a latul de Atlantic mut,
Tot albit de bale şi zdreleşte slut
Apa-ngălbenită, aburi ţâşnitori,
Muşcă, sfarmă, smulge, taie, rupe nori
În crâmpeie-zdrenţe, sângerând lumini,
Răsturnat în aer, ca-nvelit în spini,
În rotiri confuze, strigăt vast, penat,
Scutură şi trage valul înspumat,
Chinuind pe frunte monştrii-caşaloţi,
Încâlcit în urlet, crunt ţâşnit din toţi.
Regele din spaţiul mării necuprins
Zboară spre rafala-bestie întins,
Ca săgeata, sigur, dur şi negrăbit,
Ochi ce-nvinge bezna, dincolo de mit;
Cu rigid-întinse aripi de oţel
Sfârtecă vârtejul răguşit tembel,
Liniştit în miezul groazei, îndrăzneţ,
Vine, trece, piere, neînvins, măreţ.

Trad. de Savin Badea

Sursa: http://poezii.citatepedia.ro/de.php?a=leconte+de+lisle

https://blog.revistaderecenzii.com/

Un oarecare Erechteu începuse să clădească o cetate pe un loc sterp, de-a lungul apelor Kefisului. El era părintele și căpetenia unui popor de mândri voinici, și, cu toate că cetatea lui era încă mică și puțin arătoasă, în înțelepciunea sa, Zeus, prevăzuse că ea are să fie într-o zi cea mai vestită din câte cetăți s-au înălțat aievea pe pământ.

De aceea, un zeu și o zeiță, adică Poseidon, împăratul mărilor, și fecioara Atena, fiica preaiubită a lui Zeus, se certau amândoi, care dintre ei să dea numele său cetății lui Erechteu. Ca să curme cearta, Zeus hotărî o zi pentru ca, în fața adunării tuturor zeilor celor mai mari care locuiau pe culmea Olimpului, să li se aleagă dreptatea.