https://blog.revistaderecenzii.com/
Răsare soarele scânteietor din geana depărtată a mării. Razele aștern brâie verzui, galbene și roșii pe întinsul neteziș al apei. Pământul se retrage în urma noastră. Încet Sulina se pleacă, se scufundă sub valuri. Copacii, catargurile, sulurile negre de fum, toate se șterg; albastra boltă a cerului se lasă ca un coviltir uriaș peste pustietatea lucie a mării.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
A fost odată un ţăran sărac şi ţăranul ăsta sta într-o seară în faţa vetrei şi dregea focul alături de nevasta lui care torcea. Şi-n tăcerea ce se aşternuse în odaie se auzi deodată glasul bărbatului:
– Ce rău e că n-avem şi noi copii! Casa noastră e atât de pustie şi de tristă, pe câtă vreme în casele altora e numai forfotă şi veselie…
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
Bogdan, Vladimir și Nohotiu, colegi de universitate, în același an fură numiți profesori la trei licee din țară. Bogdan, de limba și literatura românească, Vladimir, de istorie, Nohotiu, de științele naturale.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
De multe ori pe-al vieţii drum
M-am îngropat în mari păcate.
Nu mă-ntreba de ce şi cum
Judecătorule-ndurate
Lasă mormântul lor uitării
Să-l înveselească pentru veci
Sângele fiului pierzării.
Puţine zile-ncununate
Cu har smerit am adunat.
Sunt ale Îngerului, toate;
La veşnic tron le-a aşezat
Să se prenumere cândva
La dreaptă judecata Ta
A lor puţină licărire.
Traducere Corneliu Balla
Sursa: https://poetii-nostri.ro/friedrich-holderlin-amintirea-poezie-id-23012/
https://blog.revistaderecenzii.com/
Pe la toacă ne urcăm pe un vapor mai mic și plecăm înainte. De-abia am pierdut din ochi morile de vânt de pe dealurile Tulcii, și iată că din ramul Sulinii se desparte un al treilea braț — Sfântul Gheorghe — a cărui linie albă se-ndoaie spre dreapta și se-nfundă-n stufăriș. În această rupere și împrăștiere de valuri peste delta Dobrogiei, Dunărea pare c-ar încerca să s-ascundă, să fugă de puterea covârșitoare a mării, care o atrage, o cheamă de departe cu strigătul talazurilor ei. De jur împrejur, cât bate ochiul, e o luncă mlăștinoasă, acoperită de papură și de sălcii. Brațul Sulina, în mare parte canalizat, cu malurile pierdute, s-așterne drept și alb ca o trâmbă peste netezișul acesta verde, pustiu, nemărginit. Unde și unde vezi pe mal câte-un conac de pescari, o hrubă lungă învălită cu malduri de stuh. Câte o barcă, cu pânzele-ntinse, se ivește, ca o pasăre din alte lumi, în dunga argintie a apei. Cai slobozi, cu coame lungi, ies din desișuri, scutură din cap și se uită țintă la noi cu un aer mirat, întrebător. Pustietatea, sălbătăcia acestor locuri neumblate, întinsele păduri de trestii cari-și leagănă în vânt vârfurile arămii, tăcerea aceasta adâncă, stăpânitoare pe-ntregul cuprins, toate fac să te crezi departe de pământ, într-o planetă nelocuită.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
Algazy este un bătrân simpatic, știrb, zâmbitor și cu barba rasă și mătăsoasă, frumos așezată pe un grătar înșurupat sub bărbie și împrejmuit cu sârmă ghimpată…
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
Nord-Estu-mi suflă-n piept
Cel mai iubit dintre vânturi
Căci, spiritu-i de foc
Promite drum bun corăbierilor.
Dar du-te acum și salută
Frumoasa Garonă ,
Și grădinile din Bordeaux
Acolo, unde pe malul abrupt
Coboară puntea în valuri,
Adânc cade pârâul, deasupra însă
Privește o nobilă pereche
De sus din stejari și plopi arginti;
https://blog.revistaderecenzii.com/
A fost odată ca niciodată, a fost un împărat care avea mai multe fete şi toate erau frumoase ca nişte zâne. Dar cea mai mică era atât de frumoasă, că până şi soarele, care văzuse atâtea, se oprea în loc, uitându-se la dânsa şi minunându-se de atâta frumuseţe.
La o mică depărtare de palatul împărătesc se întindea o pădure adâncă şi întunecoasă, iar în pădure, la umbra unui tei bătrân, se putea vedea o fântână. În zilele cu prea mare zăduf, cea mai mică dintre fetele împăratului se ducea în pădure şi se aşeza pe ghizdurile fântânii răcoroase. Stătea aşa fără să facă nimic şi când o prindea urâtul scotea dintr-un buzunar o minge de aur; o arunca în sus, o prindea din zbor în căuşul palmelor şi-apoi o arunca iar. Ăsta era jocul care-i bucura cel mai mult inima.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
Odată, Păcală stătea la marginea unei păduri. Deodată vede o trăsură venind spre el. Repede se scoală, ia un trunchi mare de copac, şi-l ridică drept în sus. În trăsură era boierul, cucoana şi vizitiul, care mâna caii. Boierul, văzând pe Păcală, spuse vizitiului să oprească trăsura:
– Bună ziua!
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
În ziua de Crăciun treceam prin Grădina Icoanei.
Tăcere și cărări albe cotite pe dupe copaci fumurii, în spatele meu cineva își suflă zgomotos nasul. Un stol de vrăbii, speriat, se împrăștie în toate părțile. Era omul cu chief, ca la o zi mare. Un bătrîn, cu nasul roșu adus în barba lui albă. Vorbea singur. M-am dat la o parte. S-a dus bombănind: „Ei, viață grea, ani grei”… Un glas blînd. Simții că e om bun.
Continuă să citești