Binecuvântate fie aceste jurăminte şi această căsătorie. Fie ca această căsătorie să fie precum laptele dulce, precum vinul şi halvaua. Fie ca această căsătorie să dea roade şi umbră asemenea unui curmal. Fie ca această căsătorie să fie plină de râsete, iar o zi banală să fie ca o zi în Rai. Fie ca această căsătorie să fie un semn de compasiune, o pecete a fericirii de aici şi de dincolo. Fie ca această căsătorie să aibă un chip plăcut şi un nume bun, ca o prevestire favorabilă a lunii pe un cer senin. Nu am cuvinte să descriu Cum se-mpleteşte spiritul cu această căsătorie.
„Nu trebuie să fii cât un munte de mare ca să poți judeca. Ci de-ai fi cât o neghină, ori cât un fir de colb, dacă ai în căpușorul tău scânteia dumnezeiască ce cuprinde lumea, ți-i de ajuns: știi ce ești, de unde vii și-ncotro trebuie să te îndrepți.” Gândirea aceasta i-o spusese gânganiei o furnică. Și spusa muncitoarei îi intrase atunci pe o ureche și-i ieșise pe alta. De-abia văzuse de câteva zile lumina soarelui, pământul, florile! În iarbă i-au părut toate un rai; dar când a întins aripioarele și-a zburat, mirându-se că poate să străbată aerul, când apoi a căzut istovită de oboseală, pe-o frunză, atunci întâiași dată a cunoscut greul. Și spusele furnicii i-au venit în minte… Ce era? O gânganie mică, fără strălucire, rotundă, ca o sămânță. De unde venea? Din iarbă; ținea minte că se trezise sub o rochița-rândunicii. Dar încotro avea să se îndrepte? Ei, asta era greul!
Preste ramul unui sorb S-așezasă domnul corb, Țiind în plisc o bucată De caș, ce-o avea furată. Vulpea, cum l-au mirosit, Sub acel sorb au venit Și-n sus căutând, i zice: Buna ziua, venetice! Cât ești mândru și frumos! Dacă viersul cel duios Ți-i c-a penilor odoare, Tu-ntreci pe privighitoare. De mândrie îngâmfat, Corbul pliscul au căscat, Și vrând viersul să înceapă, Cașul pe pământ îl scapă. Atunci vulpea brânza apucă După ce o și îmbucă, Cătră corb, spre mângâiere, Zice: En ascultă, vere, Cel ce știe lingușala Să îndoapă-n socoteala Celuia care-l ascultă. Astă daună nu-i prea multă Pentru-un adevăr curat. Atunci corbul rușinat Giură că minciuni c-acele Alte dăți n-or să-l înșele.
Când stomacul este gol, se trezeşte în tine ceva melodic şi proaspăt. Noi suntem nişte lăute; când cutia de rezonanţă a lăutei este umplută cu tot felul de obiecte, muzica dispare. Când stomacul şi creierul sunt *ăţate prin focul postului, în fiecare minut un cântec inedit se iveşte din flăcări; Ceaţa se risipeşte, o energie nouă te împinge să urci treptele din faţa ta. Fii mai uşor! – şi cântă, precum instrumentele muzicale din trestie. Fii mai uşor! – şi scrie secrete cu tocul de trestie. Când eşti îmbuibat cu mâncare şi cu băuturi, Satan locuieşte acolo unde ar trebui să se afle spiritul tău – şi o statuie urâtă din fier, stă pe locul pietrei sfinte din Kaaba. Când posteşti, bunele deprinderi se adună asemeni unor prieteni care vor să te ajute. Postitul este tot una cu învăţăturile lui Solomon. Nu renunţa la el pentru cine ştie ce iluzii, căci îţi vei pierde puterea; dar chiar dacă îţi vei fi pierdut puterea şi întreaga voinţă, şi controlul, postind, ele se vor întoarce la tine, ca nişte soldaţi răsărind din pământ, cu panaşele în vânt. Un ospăţ coboară în corturile voastre,
Am crescut pe ulița boierească a Iașului, pe Podul-Verde, cum i se zicea odată, în fața grădinii lui Mihai-vodă Sturza și-n coasta pădurii Copoului. Am crescut pe ulița din capătul căreia privirea pătrundea până departe, spre șesul întins, în fundul căruia Cetățuia se ridica deodată, ca înălțată de niște brațe uriașe, mândre că pot scălda în razele soarelui un asemenea giuvaier. Am mai apucat încă pe cei de pe urmă boieri, îmbrăcați totdeauna în haină neagră, cu pălării înalte, rătăcind pe sub aleile de tei, cu ochii pierduți în urmărirea unui vis ce nu se poate îndeplini. Îmi aduc aminte cum ascultam, toată ziua, trâmbițele, al căror glas războinic făcea să răsune cazărmile ce ne înconjurau casa. Toată lumea militărească era tăbăruită lângă noi, la deal. Nu o dată am rămas uimit, în poartă, când regimentul de linie pornea la paradă, cu tamburul-major în frunte, un țigan cât un munte, purtând în cap o căciulă de urs, cât o baniță de mare, haine numai aur, și-n mână un buzdugan pe care îl azvârlea în aer de se rotea de două ori, apoi îl prindea în palmă și-l ținea o clipă sus, până ce clocotea glasul de tunet al tobei celei mari. Din poarta ogrăzii duceam mâna la pălărie, să salut militărește pe tata, care mergea călare în fruntea batalionului. Tata, parcă-l văd, se uita de sus, pleca sabia spre gâtul calului, ca să-mi răspundă, iar eu mă credeam un soldat strașnic.
Chiar ca astăzi, în vechime Mulțămit n-au fost mai nime. O zi-n Roma de Senat Tot poporul dezbinat Zis-au: Lauda ș-orice bine La boierii țărei vine, Când în pace și-n război Purtăm sarcina tot noi! Împutând deci în mânie Pe Senat de tiranie, Iute iesă din cetate Tot poporul ca să-și cate Nouă patrie, alt pământ, Și dodată se așază Pe un munte ci-i zic Sfânt. Dar Senatu-i deputează Pre Menenius înțălept, Ce-mblânzind nedreaptă ură Prin a sa cimilitură Îl aduse îndărăpt. Romanului deci popor Zise cesta senator: Mădulările rebele Împutau o mii de rele Rânzei lor și mai ales Că un trai ș-ar fi ales Spre mâncare și spre somn; Deci și ele-au vrut să facă Fiecare ca un domn. Fără noi, zise-ntre sine, Bârdăhanii nemic sânt, Ș-ar trăi doară de vânt? Când șărbindu-i foarte bine Asudam ca niște vite, Iar stomahu-n loc s-agiute Osteneala ni înghite, Ca să prindă la vârtute! Decât șerb să fii tu trist, Mult mai bine-i egoist! Cele zise-au și făcut, Talpa-n loc au și stătut. Nici pic brațul se întinde, Mâna la nemic nu prinde, Și stomahului zic toate: Lucre sângur, dacă poate! Îns-aceast-a lor mânie Au fost mare nebunie; Fiecare mădulare Pe stomahul tot întartă, Dar pe sine însaș ceartă, Că-n curând au obosit, Și când toate au amorțit Mădulările rebele Cam târziu au înțăles Că spre comun interes Mai mult lucră decât ele Cela cărui zic bârdan, Leneș, trândav și tiran!
A fi sau a nu fi Nu este o dilemă pentru mine. Să renunț la tot Nu este mare lucru. Să fiu inconștient de minunile Care există în mine – ACEASTA – da – Este curată nebunie!
”Iubirea a spus –Viziunea” Traducere Simona Trandafir
Stânca odată, Îngreunată, Gemea și se văieta, Încât din giur s-aduna De mami și de moașe cete, Crezând că ea va să fete Un târg ca Iașii măcar. Vuiet, sunet în zădar, Căci stânca când au născut Un spân șoaric s-au văzut!
Astă fabulă s-apleacă Cătr-acii ce vor să facă Lucru mare pre pământ, Ș-apoi iesă numai… vânt!
După o noapte de somn greu, în care trupul i se scufundase ca plumbul topit în apă, Măria se trezi târziu. Părea buimacă. Dintru-ntăi ochii măriră în neștire fășia de lumină aurie, care se scobora de supt stor, de-a lungul pervazului ferestrei, ca o perdea de fir. Apoi își dete seama că dormise prea mult, că lăptăreasa, fără de-ndoială, adusese laptele, că bărbatul ei trebuia să-și beie cafeaua, să pornească la slujbă. Un vuiet din bucătăria de alături îi arătă că Dumitru se sculase. Atunci se ridică și, deodată, ca și când în mintea ei scăpărase un amnar, se uită nebună, spre dreapta, spre locușorul gol de lângă ea, scoase un țipăt sfâșietor și căzu cu fața în perne. Repede toate întâmplările zilelor din urmă i se perindară prin minte cu o îndărătnicie crudă. Boala fetiței, a Puicei, suferințele grozave, în ghearele cărora, trupușorul ei se zbuciumase două săptămâni în șir, lacrămile pe cari ochișorii ei le storceau, curate, ca și cum erau picăturile sufletului ce se topea.
Turcii fugiseră din Smârdan și își găsiseră scăparea spre Vidin, lăsând în drumul lor rămășițele goanei înfricoșate: tunuri, puști, muniții — toate îngrămădite la un loc, unele peste altele; și hrană, bucăți de pâne înghețată, sau pesmeți tari ca fierul. Din spatele Smârdanului, pană departe, îngustându-se din ce în ce ca o panglică, se trăgăna drumul bătut de pașii fugarilor. Fulgii nu putuseră acoperi toate urmele lor; călărașii cari patrulau prin împrejurimi goneau de pe hoiturile cailor căzuți stolurile de corbi ce zburau croncănind, se roteau prin aer, iar când patrulele se ștergeau în depărtare, se lăsau iarăși, puzderii, și se alungau unii pe alții de la stârvurile cari îi îndestulau.
