https://blog.revistaderecenzii.com/

De când am apucat a ne prelungi șederile afară din București, el la Valea Rugului, eu la Sionu, el la crama unde a fost ucisă Sita Gârbu, eu la armanul unde a fost răpus Nicolache Schina, adică de vreo doi ani, nu mi se mai întâmplase până săptămâna trecută să-l întâlnesc pe Teodor, veche cunoștință moștenită, conu Rache cum i se zicea îndeobște.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Spuneam într-un articol de acum câteva luni că literatura din Moldova a fost mai preocupată de realitățile naționale decât cea din Muntenia. Voim să întărim și să completăm această constatare prin câteva considerații noi.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Rătăcitor, cu ochii tulburi,
Cu trupul istovit de cale,
Eu cad neputincios, stăpâne,
În fața strălucirii tale.
În drum mi se desfac prăpăstii,
Și-n negură se-mbracă zarea,
Eu în genunchi spre tine caut:
Părinte,-orânduie-mi cărarea!

https://blog.revistaderecenzii.com/

Mamei

Trebuia într-acea noapte ca să sufle vântul rece,
Ca să viscolească-afară, ca și azi, neapărat,
Iar copacii printre crivăț la pământ să se aplece
Când mă-mpinse-n astă lume pântecul ce m-a purtat.
Maica-mea, de-a lungu-ntinsă, de abia scăpă cu zile…
Moartea groaznică, ce-n umbră mulțumirea și-o rânjea,
Înghețată sărutare-și-aplecase peste ea
Și pe-obraz îi scuturase flori de vinete zambile.
Doctorul, care-o scăpase, în acea învălmășeală,
Vrând să șeadă pe un scaun, doborât de osteneală,
Ca pe-o minge de nimica mă turtea nemijlocit,
Dacă doica ce, prin leafă, se afla interesată,
Nu sărea ca o leoaică să-l oprească deodată
    Printr-un țipăt ascuțit.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Un călător ostenind.
Și la un stejar sosind,
Subt umbra lui a șezut,
Să răsufle un minut.
Aci un bostan fiind
Și în el pepeni zărind,
Mergînd, unul a luat
Și supt copaci l-a mîncat.
Deci ochii-n sus ardicînd,
Gîndea-ntru sine zicînd
„Ce lucru nepotrivit
Dumnezeu a rînduit!
Că la un copaci asfel
Să facă rod mititel,
Iar la un vrej slab pe jos,
Așa rod mare și gros!”
Pe cînd aceste gîndea
Și cu ochii-n sus privea,
O ghindă s-a slobozit
Și toma-n nas l-a izbit.
Atunci el nasul suflînd
Zise iar într-al său gînd:
„Ce nesocotit sînt eu!
Bine-a făcut Dumnezeu.
Dar de nu era rod mic
Ș-era pepene, cum zic,
Așa-n cap de mă lovea,
Aci-n loc mă adormea.
Iar de era vrun dovleac,
Apoi nu-mi mai dam de leac.”


Multe un fel să gîndesc
Și altfel să potrivesc.

https://blog.revistaderecenzii.com/

O, misterioasă și tainică pasăre cu nevăzute aripi, suflet, cum știi tu să renaști și să-ți iei zborul din nou ; Phoenix misterios, ce dreptate am avut să cred în tine, cînd am început să scriu primele pagini ale acestui volum ! Ca un Lazăr reînviat, mi-am scuturat giulgiul albelor pagini și am privit din nou viața și n-am blestemat-o ca dînsul, ci cu soarele ce mi-l dăruia primăvara, cu viorelele și toporașii presărați subt pașii mei, cu galbena floare a cornilor timpurii înfloriți, cu sfiosul verde ce abia îndrăznia să mijească în vîrful fragedelor ramuri de liliac, m-am bucurat și am binecuvîntat prisosul de putere ce rămăsese în mine.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Aveam o pasăre sărmană
Și-ndată ce-i duceam de hrană
    Să cânte începea:
    Părea
    Că pasărea-mi vorbea,
    Părea
    Atunci că-mi mulțumea.

Aveam în curte un biet câine,
Îl îngrijisem și-i dam pâine,
    Și el, cum mă vedea,
    Părea
    Cu ochii că-mi vorbea,
    Părea
    Duios că-mi mulțumea.

Aveam în casă o pisică,
Era sălbatică de mică,
    Dar uneori, și ea,
    Părea
    Cu ochii că-mi vorbea,
    Părea
    Că nu mai este rea.

Iubite bestii ce-am avut,
Vă prețuiesc când v-am pierdut,
Și-nduioșarea mă uimește
Căci în natură — nencetat –
Din tot ce moare și trăiește
E numai omul un ingrat.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Orășelele de provincie sunt ca niște muzee în cari rămîi surprins regăsind lucruri pe cari le-ai văzut odată, mode ce dorm uitate prin vitrine, portrete vechi ce-au comemorat o faptă peste care a curs nepăsătoarea năvală a anilor.

Diferitele districte sunt multiplele ocheane ale unui panopticum, făpturile și lucrurile pe cari le vezi sunt la fel, sau ți se par așa, și cu toate aceste, dacă-ți fixezi bine atenția și vei avea puțină răbdare ca să privești, vei vedea că, deși toată lumea aceasta, ce se mișcă îndărătul ocheanelor de sticlă, pare aceeași, e totuși aparte, deși din același neam, are nuanțe deosebite, deși arată un vag aer de familie, la întîia privire, e cu totul neasemănată, dacă o cauți de aproape.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Lupul părul își leapădă,
dar năravul nu-și lasă

Un lup dac-a-mbătrînit,
Într-o zi ce i-a venit,
A vrut a să pocăi
Și faptele a-și căi.
Deci cu acest al său gînd,
Numele-n cîine schimbînd,
S-a smerit ca un bătrîn
Și s-a băgat la stăpîn,
Să slujească într-un an
La oi, pe lîngă cioban.
Într-acest chip dar slujind
Și oile-n cîmp păzînd,
Într-o zi fiind lungit,
O oaie l-a mirosit.
El îndată ș-a uitat
Că e în, cîine schimbat
Ș-apucînd oaia de trup
O jertvi-n grab’ ca un lup.
Ciobanul peste el dînd
Ș-această faptă văzînd:
-Ce-ai făcut, l-a întrebat,
Cîine bătrîn și spurcat?
Iar el smerit să uita
Ș-într-acest chip să-ndrepta
-Eu, zise, fiind culcat,
M-apucasem de visat.
Oaia cum păștea-mprejur,
Viind tocma’ ca un fur,
Pe la șpate mă mușca
Și coada îmi îmbuca.
Eu i-am zis o dată „mîr”,
I-am zis ș-altă dată „bîr”
Dar ea tot mă supăra
Și nu să astîmpăra.
Atunci și eu, necăjit,
Cum o trîntii, a murit.
Și de frică să n-o vezi
Și să mă-nvinovățezi,
Apucai de o mîncai.
Și în burtă o băgai.
Dar ciobanul nu glumi,
Dîndu-i una-l adormi.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Lupul,_poc%C4%83it

https://blog.revistaderecenzii.com/

În formarea sufletelor ce aspiră la o vieață superioară s-a recunoscut totdeauna literaturei un rol de frunte, nu numai pentru că ne înalță gîndurile, ne înnobilează sentimentele, ci și pentru că prin ea ajungem să cunoaștem puterea magică a cuvîntului cînd arta îl face să vibreze. Cît timp cuvîntul, fie rostit, fie scris, servește numai ca mijloc de exprimare, de comunicare, el are o valoare elementară, răspunde numai la o necesitate imediată, se reduce la ceva prozaic. Cînd însă îl smulgem din acest prozaism, îl facem să răsune duios ori cutremurător, îl lăsăm să se avînte în lumea armoniilor, el capătă alt înțeles, altă valoare, pentru că a primit binecuvîntarea artei, a devenit poezie.