O, povești, povești… lumea toată este o poveste, căci ce-a fost odată ca niciodată o fi fost ca și astăzi, și ce este astăzi va fi odată ca niciodată.
Câte focuri, câte lumânări și câte văpaițe n-ai ars, poveste, și toate s-au stins, și multe se vor aprinde ca să se stingă iarăși, numai tu, poveste, nu te vei stinge decât cu cel din urmă om… și numai ăla va ști bine că lumea asta a fost o lungă și aceeași poveste.
Domnea în Roma August, — era sub cer de mai, – Îmi cântă-n suflet anul, — zvoniseră dezastre, Dar Tibrul printre dealuri curgea ca printr-un rai, Și vii, în ochii sclavei, zării cicori albastre.
A fost odată o babă, bătrână, bătrână. Abia zărea de bătrână ce era. Și mâinile îi umblau la ciorap, iar în gândul ei se ruga la Dumnezeu s-o dăruiască cu un copil, că n-avea decât pe unchiașul ei. Și unchiașul, ba la pădure, ba la arie, ba la târg, iar baba sta singură cuc, că toată ziulica i-ar fi țiuit tăcerea în fundul urechilor dacă n-ar fi strănunat și n-ar fi tușit câteodată. Ba uneori, ca să-și mai ție de urât, tot ea vorbea și tot ea răspundea. Și râdea ea de ea, ca și cum ar fi râs ea de altcineva, înșirând ochiurile pe cârlige.
Pe timpul când eram școlar, am stat într-o seară, urmărind în camera noastră singuratică. La masa mea veni să se așeze un copil sărac îmbrăcat în negru, care îmi semăna ca un frate.
Comori de aur dorm ascunse-n mănăstire. Călugărul murind i-a spus că sub altar Se află cu prisos lumeasca fericire.
Neliniștea-i de-atunci e fără de hotar: El caută prilej-nauntru să pătrundă Și zilnic împrejur se plimbă solitar.
Ar vrea ca după stâlpi penumbra să-l ascundă, Pe-averi de Voievozi se vede suveran, Silește pe noroc la glasu-i să răspundă;
Ajunge-al lumii Domn din fiu de poporan, Dar când după altar rămâne-n asfințire. Se simte-nfiorat de-o groază de țăran Comori de aur dorm închise-n mănăstire.
Un împărat oarecare Prin grădina sa umblînd Pe răcoare în primblare Și un trandafir rumpînd, Atît cumplit deodată Degetul ș-au înghimpat, Încît îl lepădă-ndată De durere supărat, Zicînd : „Ce nepotrivire La acest frumos răsur, Ar fi făr’ de prețuire Cînd n-ar avea și cusur !” Și chemă cu grabă mare Un grădinar iscusit, Căruia cu întrebare Într-acest chip i-a vorbit : -Aș vrea să știu : nu să poate A să altui-ntr-un fel Și trandafirul, ca toate, Ca să n-aibă ghimpi pe el ? El răspunse cum că știe Ș-îl va face în scurt timp După cererea-i să fie Curat fără nici un ghimp. Și lăsînd jois altă treabă, Altui un trandafir Care ș-înflorind în grabă A rupt dintr-însul un fir. Și la palaturi ducîndu-l, Împăratului l-a dat, Care în mînă luîndu-l, Foarte mult l-a lăudat. După acestea îl puse La nasul său bucuros, Dar cîtă mirare-i fuse Vazînd că n-are miros ! Și îi făcu întrebare Zicînd : -Asta e ciudat! Dar de ce și miros n-are Acum dacă s-a schimbat ? El răspunse : -împărate, Eu nicidecum nu mă mir, Că pilde nenumărate Ne dă acest trandafir. Adică : în lume toate Ca și trandafirul sînt, Fără cusur nu să poate Nici un lucru pre pămînt. Or ghimpi pe dînsul să n-aibă Fără de nici un miros, Or, ca întîi, ghimpi să aibă Și să miroase frumos.
Asemenea dar și omul E zidit cu acest dar S-aibă ca floarea sau pomul Un dulce și un amar !…
Nu mai pâlpâie nici o pasăre, nici o stea Cerul a obosit deasupra ta. Hai, Nichita, strânge-ţi pleoapa de pleoapă, strânge-le. Amurgul curge pe lângă ochii tăi uimiţi de parcă-ar vrea să vă priviţi unul altuia, sângele.
Închipuiți-vă un vast local cu geamuri veșnic aburite, umpleți-l după metodul indicat de Carrière, faimosul pictor, cît veți putea cu mai mult fum ; după perdeaua aceasta albăstrie de vis, faceți să se miște cîteva zeci de capete, ale căror contururi abia se văd în jurul meselor ; alungați pe un cîmp verde cîteva bile de fildeș care se urmăresc la infinit, se caută, se ciocnesc și se despart, ca iarăși să se adune ; dați drumul unei grindeni de zaruri ; zugrăviți îndărătul unei estrade pline de sticle, de bucăți de zahăr, de torturi, o femeie plictisită, ale cărei picioare nu se văd niciodată și peste capul căreia negrul zbor de puncte mișcătoare ce-l fac muștele îi zugrăvesc o imprecisă aureolă ; aprindeți ici-colo flăcări albăstrii de rom ce se înalță, se despletesc și joacă pe marginea paharelor ca fantasticile focuri deasupra comorilor ; descleștați nenumărate guri care să caște făcînd găuri de umbră, să rîdă aprinzînd fulgere, să vocifereze aruncînd invective și apostrofe ; deschideți și fîlfăiți în aer aripi mari de jurnale ; alungați din urmă, în goană, o serie de siluete negre ce scriu zigzaguri aprinzînd licăriri de pahare și trezind zîngăniri de farfurii la capătul brațelor lor întinse ; faceți să circule tot felul de mirosuri, de cancanuri, de paradoxe ; deschideți ușile din cînd în cînd și dați drumul zgomotoaselor ventilatoare de nu vreți să înăbușiți ; temeți-vă de ecouri și de curente, aveți grijă să puneți surdină tainelor și peste toate aceste aruncați o mare pată de schwarz, și veți avea aproximativ imaginea unei cafenele.