Amorul cînd să-ntărește Între cei ce să-nsoțesc, Unul și alt pătimește Osebiți cînd viețuiesc. Nu pot ei cînd să desparte Să petreacă mulțămiți, Și o parte ș-altă parte Ummlu și șed mîhniți. Nimic nu-i mai veselește Din cîte sînt pre pămînt, Lumea toată le negrește Amîndoi dacă nu sînt. Inima lor ia plăcere Ochi în ochi cînd să privesc, Atuncea simt mîngîiere Ș-atuncea veseli trăiesc. Că Amorul unde este Deopotrivă la doi, Totdauna sînt aceste Ș-alte mai multe nevoi, Auzi, Nica mea iubită, Ale Amorului legi N-au critică osebită Lesne poți să le-n-țelegi.
Urîndu-i-se singur în stihii, A vrut şi Dumnezeu să aibă-n cer copii Şi s-a gîndit din ce să-i facă, Din borangic,argint sau promoroacă, Frumoşi, cinstiţi, nevinovaţi, Şi puse-aşezămîntul dintre fraţi.
Ah! cu ce dor, cu ce jale De tine m-am depărtat, Că-n toat-a mea lungă cale Nencetat am suspinat. Nu voi da în veac uitării, Nici îmi vor ieși din gînd Cîte-n minutul plecării Mi le ziceai lăcrămînd. Inima arzînd în mine, Ț-am zis adio, rămîi, Și peste zile puține Iarăși viu să te mîngîi. Că silit sînt a mă duce Ș-în mîhnire să te las. Dar de amoru-ți cel dulce Voi dori în orce ceas. Al meu suflet niciodată De oftat nu va-nceta, Ci fii pe parola-ți dată, Și te rog nu mă uita.
Cuvîntare ținută la Galați, la dezvălirea monumentului lui Eminescu.
A te urca pe un soclu înseamnă a înstăpîni un fragment de univers de unde alungi viața ; înseamnă a pedepsi o marmură să ia o formă ce n-o mulțumește poate ; înseamnă a adăoga o umbră mai mult pe pămînt, o umbră care de cele mai multe ori nu e decît umbra unei umbre.
Să reînvii din nou ca pasărea Phoenix e desigur o problemă extraordinară. Dar, oricîte mizerii te-ar abate, oricîte dezastre ar fi să ți se întîmple, ești dator să păstrezi scînteia care mai arde în tine și s-o ațîți din nou, s-o faci flacără.
Dacă flacările mi-au luat tot ce-am avut pămîntesc, dacă a fost scris să mi se distrugă toate pioasele amintiri, dacă mi s-a fărîmat cuibul acela unde mă aciuiasem o clipă și unde am fost fericit, visînd și lucrînd, trebuie să fiu tot atît de fericit că viața a pus cu prisos puteri în mine ca să pot renaște.
Un simigiu oarecând Covrigi, simiți încărcând, A umblat din sat în sat Și schimbând, pe oau i-au dat: Deci tabla-n cap dacă ia Cu acele oau pe ea, Se întorcea la oraș Ca și un negustoraș. Dar pe drum când să ducea, Se gândea și plan făcea: „Cum sunt – zise – aste oau, Tot bune, proaspete, nuoau, Care-s cinci sute, să zic, De vor prisosi, nu stric, D-oi sta la cloșci să le pui, Tot oul o să-mi dea pui. Să zic acum c-a crescut Și găini mari s-au făcut, Aste-ntr-o zi peste tot Cinci sute de oau îmi scot. Să le vânz ca un sărac, Ceva părăluțe fac. Cinci sute de găini dar, Clocind o să-mi dea pui iar, Fiecare douăzeci. Ho! ho! Stane, unde pleci? Stăi să vedem câte fac, Apoi cum o să mă-mbrac! Socoteală prea nu au, Cinci sute de cloșci îmi dau O sută de sute-n cap Hait! de sărăcie scap.” Când zise „hait”, bucurat, Își uită că e-ncărcat. Și sărind sus ca un țap, Dete tabla peste cap, Oule pe jos turti Și planul își izbuti.