https://blog.revistaderecenzii.com/

Demult, în vremea uitată,
O muiere cînd dregea,
De bărbatul ajutată,
Cele de lipsă-n argea,
Săpînd ei din întîmplare

https://blog.revistaderecenzii.com/

Cîînile pe gerul tare,
Cînd ningea zăpada mare,
Să-ncovrigase cu totul,
Vîrîndu-și sub ooadă botul,
Ș-într-a lui tremurătură,
Clănțănindu-i dinții-n gură
Zicea : O, cît e de bine vara!
Că doarme omul afară
Și de nici un frig nu-i pasă,
Fuge de purici din casă.
Dar acum ca-să-i e dragă,
Aleargă-ntr-însa să bagă,
Și pe mine-n vînt mă scoate,
Să-i păzesc din curte toate.
Dar vezi cap sec și la mine!
C-astă-vara fuse bine,
Și era destule oase
Prin curte de mine roase.
N-am strîns sa le fac grămadă,
Ci au rămas sup zăpadă.
Numai -cu te-mi da din masă
Puteam să-mi zidesc o casă,
Că după cum mi să pare
Nu trebuie așa mare,
Uite-mi capul, uite-mi coada,
Mai sa-mpreună cu noada.
Dar lasă, d-acu nainte
Patima mă-nvață minte,
Cum va sosi vara-ndată,
Precum a mai fost odată,
S-apuc să strîng oase goale,
Țot ciolane de rasoale.
Și cînd le roz, să-mi zic mie:
Mă! vezi, fă iconomie,
Nu roade peste măsură,
Mai oprește de la gură
Și îți fă și tu o casă,
Știi că la iarnă îți pasă.
Apoi după ce-mi voi face,
Vie gerul cît îi place.”
Așa cîinele sirmanul
Făcîndu-și, cum am zis, planul,
Dacă sosi primăvara,
După aceea și vara,
Începe oase s-adune,
Merge, la un loc le pune,
Nu le roade așa tare,
Le ține supt pază mare,
P-alți cîini să le ia nu lasă,
Ca-i trebui să-și facă casă.
După ce-a strîns puțintele,
S-a întins pe lîngă ele,
Ș-începu să se privească
Ca s-apuce să zidească.
Dar uitîndu-se-n lungime,
La toat-a lui întregime,
Și nădușindu-l căldura,
Zise: U! a! căscînd gura,
Und-așa oase mulțime
După toat-a mea-ntregime?
Aș! o să-mi mai fac eu casă,
Să-ncep să zidesc, or lasă,
Că iarna trecută-mi pare
Nu era frig așa tare.
Cum va fi fost nu țiu minte,
Voi vedea d-acu nainte.”
Ș-aceasta zicînd în sine,
S-a pus să le roază bine.

Mulți cînd dau peste nevoie
Să frîng și să încovoie
Zicînd : De azi înainte,
Asta mă învață minte.
Apoi răul dacă ‘trece
Ș-în ceva bine petrece,
La trecut nu mai gîndește,
D-următor nu să ferește.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/C%C3%AEinile

https://blog.revistaderecenzii.com/

Alb ca un caier era capul bunicei, o spumă ridicată pe creste îi era părul, o zăpadă ce nu putea s-o mai topească nici o primăvară îi împodobea statornic fruntea.

Noaptea de odinioară în zi albă se prefăcuse, întunerecul în lumină, în argint curat, abanosul.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Deznădejde fioroasă, strălucitu-mi-ai pe frunte,
Și încinsu-m-ai cu flăcări care-ntreg m-au mistuit,
Nu mi-ai pus pe piept o stâncă, mi-apăsași pe el un munte,
Dar mi-ai dat ș-a ta putere spre a nu fi de el strivit.
Îmi făcuseși o coroană ce ca pietre nestemate
Avea lacrimile mele ce luceau la focul tău;
M-ai ținut în orice clipă cu simțirile-ncordate,
Mi-ai fost soră preaiubită și mi-ai fost și crud călău.
Ca Iacov frumos și tânăr ce-adormise la fântână,
Deșteptat fără de veste de un înger lucitor,
Mă chemași la luptă cruntă și ai vrut să-mi fii stăpână
Și să-mi pui pe beregată uriașul tău picior…
Ca Iacov intrai în luptă ș-am ieșit ca el de-asemeni,
Și nici tu nu ești învinsă și nici eu învingător,

https://blog.revistaderecenzii.com/

Unul avînd opt feciori,
Tot mari, ajunși negustori,
În pat bolnav cum ședea
Și sufletul vrea să-și dea,
Fără să lase înscris,
Numai atîta a zis:
-Al meu mult-puțin rămas
La un fecior tot îl las.
Dar n-a numit, la Coman, Vîlcan,
La Stan, la Bran, or la Nan.
După ce dar l-a-ngropat,
De ceartă s-a apucat,
Vrînd fiecare fecior
Să fie moștenitor;
Trăgea tot în partea sa
Ș-altor nimic nu lăsa.
Daca văd că nu să-mpac,
Ci mai mult gîlceavă fac,
La judecată să duc
Și să arate apuc
Că de către răposat
Diată nu s-a lăsat.
Ci-a zis: Tot al meu rămas
La unul din voi îl las.”
Judecata a răspuns:
-Aici e sicret ascuns,
Ci mergeți de odihniți
Și dimineață veniți
Toți cu cîte un ciomag
(Să vază cui a fost drag).
Deci a doua zi viind
Și în-mîini bîte țiind,
Județul cum i-a văzut
Să ardică din șezut
Și își dă al său cuvînt,
Zicînd: -Aideți la mormînt.
Dacă au ajuns aci.
Să-l dezgroape porunci,
Și dînd cu bîtele-n el,
Să-l întrebe-ntr-acest fel:
Taică! pe care fecior
Ai lăsat moștenitor?”
Ei porunca ascultînd
Și precum a zis făcînd,
Unul privea și plîngea
Ceilalți cînd îl ciomăgea.
Judecătorul văzînd
S-a răstit la el zicînd:
-Pentru ce și tu nu dai?
Ce te uiți așa și stai?
El răspunse: -Ce fel cu
Poci să bat pe tatăl meu?
Nu dau în el d-aș ști chiar
Că-nu iau nimic măcar.
Județul strigă atunci:
-Ajunge nu-i mai dați munci.
Îată, mortul a vorbit
Ș-a spus cin’ l-a fost iubit,
Acest dar al său fecior
Va fi si moștenitor.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Feciorul_mo%C8%99tenitor

https://blog.revistaderecenzii.com/

Trăind în tulbure vremi și neștiind ce poate să aducă ziua de mîine, cum nu știa Noe înainte de a fi înștiințat printr-o misivă divină, am privit cu bunăvoință pe toți cei ce mă înconjoară, crezîndu-i pe toți de esență eternă, ca unii ce erau făptura lui Dumnezeu.

https://blog.revistaderecenzii.com/

„Un frig tăios era când am venit încoace
Și-aceste zile au fost cele mai grele
Pentru umblat, apoi călătoria lungă:
Drumuri adânci și vreme aspră,
Ca-n toiul iernii.”
Cămilele-ndărătnice cu pielea roasă și picioarele rănite
Se întindeau pe jos în apă și-n zăpadă.
Au fost și clipe când plângeam de dorul
Palatelor de vară pe colină și-acele terase
Cu fete în mătăsuri ce aduceau șerbet.
Dar soții blestemau cămilele, vorbeau în taină
Și dezertau, ori ne cereau vin și femei,
Și focurile-ardeau în noapte și cer aveam deasupra,
Și orașele ne erau ostile, și târgurile neprietene,
Și satele murdare și oamenii căutau să ne smulgă banii:
De vremuri grele doar am avut parte.
Atunci am umblat toată noaptea
Dormind pe-apucate,
Iar voci ne sunau în urechi, vestind
Că totul era o minciună.

Apoi în zori am coborât pe-o vale blândă,
Umedă, sub pragul de zăpadă și mirosind a verde:
Un râu sălta ușor, o moară bătea în penumbră,
Și trei copaci deasupra se sprijineau de cer,
Și un cal alb, bătrân, fugea peste câmpie.
Apoi am ajuns la un han cu frunze de viță pe ușă,
Zaruri jucau pe bani de argint șase mâini,
Iar picioarele pe burduful gol de vin se-odihneau.
Oamenii-aceia nu știau nimic și-am pornit mai departe
Și am ajuns seara și am găsit locul;
Ce vreți (veți spune voi) mai mult decât atâta.
S-a petrecut demult, mi-aduc aminte bine,
Și aș porni din nou, dar aș lua pergamentul
Și-aș scrie aceasta-ntâi
Iată: tot drumul nostru l-am făcut spre
Naștere sau Moarte? Spre Naștere, firește,
Avem dovezi. Văzusem nașterea și moartea,
Dar le credeam altfel: Nașterea aceasta
A fost pentru noi agonie amară, ca Moartea, moartea noastră.
Ne-am întors iar aici, în aceste regate,
Dar să rămânem nu mai putem în vechea credință,
Într-o lume dușmană ce cată de zei să se-agațe.
Mai bine ar fi fost să mai murim o dată.

Traducere Gabriel Gafița

Sursa: https://poetii-nostri.ro/t.s.-eliot-calatoria-magilor-poezie-id-52660/

https://blog.revistaderecenzii.com/

proză [ ]
nuvelă romantică

Dama de pică
Înseamnă duşmănie ascunsă.
Cea mai nouă carte pentru ghicit.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Cum dormea un biet cioban
L-a umbra unui tufan,
Măgarul își pășuna
Și de căpăstru-l ținea.
Doi hoți vin cu vicleșug
Și fac acest meșteșug :
Unul zise : -Să iau eu
Căpăstrul în capul meu,
Precum și al său samar
Și să mă prefac măgar,
Iar tu măgarul luînd,
Mergi undeva mai curînd,
Că eu lesne poci scăpa
Cînd el să va deștepta.
Precum a zis făcînd dar,
Și hoțul stînd drept măgar,
Omul cînd s-a deșteptat
Și asupra-i s-a uitat,
Începu a să cruci,
Zicînd : -Fugi, drace, d-aci.
Iar hoțul privind la el
Îi zise într-acest fel :
-Stăpîne, eu drac nu sînt,
Să mă păzească cel sfînt,
Ci sînt chiar al tău măgar,
Poți să cunoști pe samar.
-Lucru ciudat, zise el,
Eu nu mă pricep ce fel !
Zise hoțul către prost:
-Stăpîne, eu om am fost,
Și la părinți cînd eram,
Totdauna supăram,
Așa într-o zi pe loc,
Cum m-a blestemat cu foc,
În măgar m-am prefăcut
Ș-am plecat după păscut.
Umblînd pe cîmpul întins,
Unul îndată m-a prins
Și ca un măgar pierdut
La dumneata m-a vîndut.
Acum, precum văz curat,
Părinții mei m-au iertat
Și iar m-am schimbat în om.
Cum pășteam supt acest pom.
Omul zise: -Fătul meu!
Dac-așa vru Dumnezeu,
Și de mine slobod ești,
Dar vezi să nu mai greșești.
Deci ceva vreme trecînd,
Ciobanul la bîlci mergînd,
Și fiind cumpărător,
Văzu măgaru-n obor,
Îl cunoscu că e el
Și îi zise acest fel:
-Sărace, ce-ai greșit iar
De ai ajuns tot măgar!

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Ciobanul_%C8%99i_magarul

https://blog.revistaderecenzii.com/

A moșteni implică un cadavru, evocă un catafalc, făclii aprinse care ard și flutură, coroane și discursuri de multe ori ; și cu toate acestea, ce dulce lucru e a moșteni. Ce voluptate e să te găsești stăpîn pe un lucru de-a gata muncit, să devii proprietar în cursul unei nopți, să deschizi uși și sertare care ți-erau străine, să-ți predai la intrare pălăria și pardesiul unui servitor ce ți se înclină și să-ți asculți singur zgomotul pașilor ce trezesc ecourile propriului tău eu, care se va așeza și etala fără nici o discuție, în locul binevoitorului de cujus, care a fost așa de gentil să se strămute într-o proprietate în adevăr inalienabilă.