https://blog.revistaderecenzii.com

Bogatul miez al rozei sângerii
E bogăţia fiinţei tale vii.
Lasă-ţi, ca roza, inima-nvoltată.
Nu te închide, neînduplecată,

https://blog.revistaderecenzii.com

Mamei

Trebuia într-acea noapte ca să sufle vântul rece,
Ca să viscolească-afară, ca și azi, neapărat,
Iar copacii printre crivăț la pământ să se aplece
Când mă-mpinse-n astă lume pântecul ce m-a purtat.
Maica-mea, de-a lungu-ntinsă, de abia scăpă cu zile…
Moartea groaznică, ce-n umbră mulțumirea și-o rânjea,
Înghețată sărutare-și-aplecase peste ea
Și pe-obraz îi scuturase flori de vinete zambile.
Doctorul, care-o scăpase, în acea învălmășeală,
Vrând să șeadă pe un scaun, doborât de osteneală,
Ca pe-o minge de nimica mă turtea nemijlocit,
Dacă doica ce, prin leafă, se afla interesată,
Nu sărea ca o leoaică să-l oprească deodată
    Printr-un țipăt ascuțit.

https://blog.revistaderecenzii.com

La niște case mari, în oale prea bogate,
Sta falnic pe ferești,
Pe lângă flori firești,
Și cele prelucrate
De mâine omenești.
Dar iată, nori s-adună,
Cu fulgere lucind,
Și tunetul răsună
De ploaie prevestind;

https://blog.revistaderecenzii.com

Un prieten de când lumea, așa-mi păruse deși înainte de anul acela – 1910 – nici nu-i bănuisem măcar ființa pe lume. Se ivise în București cam o dată cu întâile frunze. De atunci îl întâlnisem mereu și pretutindeni.

De la început îmi făcuse plăcere să-l văd, cu timpul căutasem chiar prilejul. Sunt ființe cari prin câte ceva, uneori fără a ști ce anume, deșteaptă în noi o vie curiozitate, ațâțându-ne închipuirea să făurească asupra-le mici romane M-am mustrat pentru slăbiciunea ce-am avut de asemenea ființe; nu destul de scump era s-o plătesc în pățania cu sir Aubrey de Vere? De data asta, peste curiozitate se altoia covârșitor un simțământ nou: o apropiere sufletească mergând până la înduioșare.

https://blog.revistaderecenzii.com

Rămase-ntins pe iarbă
De trudă tăietorul,
Şi adormi-n aroma
De pini tăiaţi de el.

Picioarele-i bătut-au
Atâtor pajişti iarba,
Şi umerii – bronz – cântă
Şi mâinile-i visează.

https://blog.revistaderecenzii.com

“Unii spun că în noaptea aceasta, exact la miezul nopţii, se deschid cerurile. Nu prea înţeleg cum s-ar putea deschide, dar aşa se spune: că în noaptea de Sânziene se deschid cerurile. Dar probabil că se deschid numai pentru cei care ştiu cum să le privească…

După o anumită vârstă, toți oamenii au impresia că au naufragiat, că și-au ratat viața, că au trăit o viață idioată, absurdă – o viață care nu putea fi a lor, care nu putea fi decât viața altuia. Pentru că avem o părere prea bună despre noi înșine și nu putem crede că dacă am fi trăit într-un adevăr viața noastră, ea ar fi putut fi atât de idioată.

https://blog.revistaderecenzii.com

Cucosul, stiti prea bine, ca are însusire
De a ne da de stire
Prefacerile zilei s-a timpului schimbari.
El, far-a se supune
La reguli si cercari,
Când adevarul spune,
E ca un fabulist;

https://blog.revistaderecenzii.com

Se face beznă. Tremurând apare
Pe pânza albă, fără nici o cută,
Un domn cu cioc… Zâmbeşte şi salută
Jur împrejur pestriţa adunare.

https://blog.revistaderecenzii.com

Cu toate că, în ajun chiar, îmi făgăduisem cu jurământ să mă întorc devreme acasă, tocmai atunci mă întorsesem mai târziu: a doua zi spre amiazi.

Noaptea mă apuca în așternut. Pierdusem răbojul timpului. Aș fi dormit înainte, dus, fără zgomotoasa sosire a unei scrisori pentru care trebuia neapărat să iscălesc de primire. Trezit din somn sunt mahmur, ursuz, ciufut. Nu iscălii. Mormăii numai să fiu lăsat în pace.

https://blog.revistaderecenzii.com

Mă fac frumoasă – când te uiţi la mine –
Ca iarbă-nrourată-n dimineaţă ;
Nici stuf înalt , nici rău cu ape line
Nu-mi recunosc strălucitoarea faţă .

De gura mea cea tristă mi-e ruşine ,
De asprii mei genunchi , de vocea spartă ;
Acum când ochii-ţi au privit spre mine ,
Săracă sînt şi despuiata parcă .