https://blog.revistaderecenzii.com

De ce oare cu cât ceasurile, zilele și anii se înmulțesc asupra lui, cu atâta mai mult omul privește în urma sa, și din căutătură în căutătură se oprește cu plăcere la cele mai depărtate aduceri-aminte, aducerile-aminte ale tinereții și ale copilăriei? Nu-i soarele frumos și astăzi? păsăruicile nu cântă tot aceleași cântece voioase sau jalnice? frunzele nu au același freamăt? pădurile nu înverzesc ca odinioară? florile nu au același miros, câmpiile, dulcile priveliști duioase ce aveau? mișcarea vietăților alinitu-s-a? Nu; dar nici un soare nu lucește frumos, nici o floricică nu are dulce miros, nici un fluier pe coasta dealurilor nu răzbate, nimica în lumea de față nu are asemănare cu florile și cu soarele zilelor văzute prin aducerea-aminte. Vântul ce bătea atunce, lacrimile ce se vărsa se uit; din zilele trecute a rămas în închipuire un soare de-a purure cu raze strălucitoare și un miros neșters. Are dreptate aducerea-aminte: nimică nu poate fi pentru om mai frumos decât trecutul, căci trecutul e tinerețea și tinerețea este fericire!… fericire de a crede în toată pasărea ce zboară, fericire de a crede în frumosul și în bunul, fericire de a nu se îndoi de cinste și de multe, fericire de a nu gândi la nimica, de a nu ști ce este viața și ce neagră prăpastie este sufletul omului… Când se întoarce gândul spre zilele tinereții, inima stă nehotărâtă, ce va povesti deodată: bătaia ei dintâi simțită, îmbătătoarele șoapte, primblarea încântătoare umăr la umăr printre florile ce nu se zăreau și în acele minute, dar care acum răsar și împodobesc suvenirul, voiniciile ce își făgăduia, patriotismul înflăcărat, visul măririlor, căpătate prin osteneală, vrednicie și fapte mari, binefacerile ce se pregăteau a revărsa pe lume, ca un soare luminos și roditor? — lucruri ce se schimbă toate încet în cevași cu totul dimpotrivă; la unii, bătaia lui Dumnezeu!… nici nălucirea visurilor acelora nu mai este!

https://blog.revistaderecenzii.com

Algazy este un bătrân simpatic, știrb, zâmbitor și cu barba rasă și mătăsoasă, frumos așezată pe un grătar înșurupat sub bărbie și împrejmuit cu sârmă ghimpată…

Algazy nu vorbește nici o limbă europeană… Dacă însă îl aștepți în zori de zi, în faptul dimineței, și îi zici: „Bună ziua Algazy!” insistând mai mult pe sunetul z, Algazy zâmbește, iar spre a-și manifesta gratitudinea, bagă mâna în buzunar și trage de capătul unei sfori, făcând să-i tresalte de bucurie barba un sfert de oră… Deșurupat, grătarul îi servea să rezolve orice probleme mai grele, referitoare la curățirea și liniștea casei…

https://blog.revistaderecenzii.com

Sunt vise ce parcă le-am trăit cândva și undeva, precum sunt lucruri viețuite despre care ne întrebăm dacă n-au fost vis. La asta mă gândeam deunăzi seara când răvășind printre hârtiile mele ca să văd ce se mai poate găsi de ars — hârtiile încurcă — am dat peste o scrisoare care mi-a deșteptat amintirea unei întâmplări ciudate, așa de ciudată că, de n-ar fi decât șapte ani de când s-a petrecut, m-aș simți cuprins de îndoială, aș crede că într-adevăr am visat numai, sau că am citit-o ori auzit-o demult.

Era în 1907. Fusesem greu bolnav în București și mă întorceam la Berlin acasă. Însănătoșirea mea se făcea cu anevoință, cerând îngrijiri mari. La plecare, doctorul m-a sfătuit să mă feresc până și de cele mai ușoare zguduiri sufletești. Bietul doctor! Am dat din umeri, zâmbind și i-am spus să fie pe pace.

https://blog.revistaderecenzii.com

De ziua numelui, în dar,
Primise roze Anișoara…
Le-a strîns frumos într-un pahar,
Dar rozele muriră seara…

Le cercetează tremurînd,
Nedumerită, mititica,
De ce s-au stins așa curînd?
Nu le făcuse doar nimica…

https://blog.revistaderecenzii.com

La cea mai ușoară adiere, rozele se scuturau, colorând pământul cu petalele lor albe, roșii, galbene.

Grădina era plină de aceste flori cari creșteau și muriau cu o repezeciune uimitoare. Nu le culegea nimeni; erau lăsate în pace: să trăească și să moară, atât cât le era dat.

Când vântul se pornia mai tare, luă în sbor foile risipite, învârtindu-le într’un danț fantastic, ducându-le departe, asvârlindu-le peste zidul grădinii, în praful depe drum.

https://blog.revistaderecenzii.com

Nu mai ne aducem aminte care din bătrânii noștri au povestit pe la unii alții basmul ce ne propunem a scrie sub titlul de nuvelă; destul că a ajuns până la noi, fără a-și pierde nimica din acel caracter oriental care-i face frumusețea. Fără alt preambul, vom intra dar în subiect. Într-un mic orășel din Turcia, pe la care an vă va plăcea, trăiau doi frați: unul se numea Ali, celălalt Hasan. Amândoi, după cum se întâmplă adesea, își semănau foarte mult la chip, dar nicidecum la caracter. Ali era leneș; Hasan lucra din zi și până în noapte. Ali, in calitatea sa de leneș, nu îmbrățișase nicio profesiune; Hasan însă ca om muncitor, în imposibilitate de a-și face o altă carieră, se făcuse sacagiu. Cu toate aceste, ca o bătaie de joc a destinului, vedeai întotdeauna pe bietul Hasan desculț și zdrențuros, pe când din contra, Ali care nu făcea nimic era bine îmbrăcat și sta la cafenea alături cu pașalele. Ce făcu Ali, ce drese, nu știm, dar într-o bună dimineață, să pomeni secretar al pașei vilaietului, pe când bietului Hasan îi mergea din ce în ce mai rău. El ajunsese aproape tot atât de slab ca și măgarul cu care căra apă, și, spre mai marea belea a capului său, se și însurase, încât, într-o zi, să pomeni cu o spuză de copii în vatră și sărac lemn. „Drept este, cugeta el adesea, ca eu, care muncind de cum se luminează ăi până sfințește soarele, să nu-mi pot câștiga nici chiar pâinea din toate zilele, pe când frate-meu Ali, care n-a muncit niciodată și care n-a făcut decât să stea la cafea și să bea ciubuc, să [se] îmbogățească și să ajungă tare și mare?” Și după această cugetare, îi venea să își încrucișeze brațele și să nu mai facă nimic, dar puțin în urmă, țipetele copiilor cari cereau pâine îl deșteptau din amorțeală și bietul om relua hamul și praștia, adică măgarul și sacaua. — Așa a fost să fie! își zicea el la urma urmelor. Destinul sau fatalitatea păstra însă lui Hasan o surprindere și mai mare. Fratele său Ali, care ajunsese acuma secretar al pașei, ceea ce țn Turcia nu este un personagiu de puțină importanță, se însură și luă de nevastă pe fata aceluiași pașă. Puțin după aceea, cu banii ce luase de zestre, își cumpără casă, moșia și via, și în sfârșit se duse să facă o călătorie la Stambul, visul de aur al oricărui turc. Ajuns o dată la Stambul, cu toate că Ali avea o mulțime de scrisori de recomandațiune de la socrul său, pasa, pașa, către alte pașale mai mari, el însă nu se grăbi deloc sa facă uz de dânsele.

https://blog.revistaderecenzii.com

Miresme dulci de flori mă-mbată și mă alintă gânduri blânde …
Ce iertător și bun ți-e gândul, în preajma florilor plăpânde!
Râd în grămadă: flori de nalbă și albe flori de mărgărint,
De parc-ar fi căzut pe straturi un stol de fluturi de argint,

Sfioase-s bolțile spre sară, și mai sfioasă-i iasomia:
Pe fața ei neprihănită se-ngână-n veci melancolia
Seninului de zare strânsă, și-n trandafiri cu foi de ceară
Trăiesc mâhnirile și plânge norocul zilelor de vară.

https://blog.revistaderecenzii.com

Cînd zarva zilei se preface-n şoapte,
       Şi-n pieţele, de linişte-acum pline,
Şi-aşterne umbra străvezia noapte,
       Iar somnul cu răsplata trudei vine,
Atunci începe truda mea şi chinul,
       Şi ceasurile picură-n tăcere:
În nemişcarea nopţii simt veninul
       Mustrărilor arzînd pîn’la durere.
În cugetul meu trist, noiam de vise,
       Sfîşietoare gînduri s-au ivit.
Iar amintirea iese din abise
       Rostogolindu-şi gheamul nesfîrşit.
Şi recitindu-mi viaţa mea în silă
       Blestem şi mă cutremur, plîng amar,
Dar rîndurile triste de pe filă
       Răsar prin pînza lacrimilor iar.

https://blog.revistaderecenzii.com

Moldova, deși este despărțită prin deșerturi țărmurale și prin Marea Neagră de Crimeea, totuși în vechime avea cu acea țară relațiuni politice și comerciale, încât mai nainte de a agiunge la sugetul istoriei propuse credem de folos a da despre acea peninsulă clasică oarecare noțiuni. După ce se stânse virtutea și bărbăția antică a romanilor, prin care ii subgiugaseră ceea mai mare parte a lumei cunoscute, urmă epoha cea plină de turburări și de anarhie, încât ușor au fost barbarilor, veniți de la nordul Europei și al Asiei, căutând clime mai blânde și locuri mai îndemânatice de locuit, a pune sub jug popoarele cele deznervate și ovelite, a desființa așezămintele cele politice, a stânge lumina știinților, a surpa industria și artele, ce erau productul a multor secule, și a întinde preste lumea civilizată un văl de întuneric.

https://blog.revistaderecenzii.com

Ierte-l Dumnezeu pe dascălul Pintilie! Era cântăreț vestit. Și murăturile foarte mult îi plăceau. Mai ales dacă era cam răgușit, le bea cu gălbenuș de ou și i se dregea organul, încât răsunau ferestrele când cânta Mântuiește, Doamne, norodul tău! Era dascăl în Butucani, bun sat și mare, oameni cu stare și socoteală, pomeni și ospețe de bogat. Iară copii n-avea dascălul Pintilie decât doi: o fată, pe care a măritat-o după Petrea Țapului, și pe Trandafir, părintele Trandafir, popa din Sărăceni.