https://blog.revistaderecenzii.com

Se apropie Paștele. În curînd fiecare bun român își va zice: „Christos a-nviat“.

Cu inima strînsă de durere, dar cu sufletul plin de speranță, el va merge la preotul moldovean să aprindă făclia de Paște. Bietul om și-a lăsat cula pe malurile poetice ale Amaradiei sau via la Drăgășani, și, pornit în pribegie, a ajuns într-un spital, fără să știe cum.

Ceea ce el știe cu siguranță este că și-a făcut datoria cu vîrf și îndesat, s-a bătut, a suferit, s-a îngropat sub pămîntul obuzelor, iar acum a înviat a treia zi după Mărășești.

Preotul care ii va da lumina și care s-a bătut și el în lunca Siretului de la Cozmești va spune olteanului de pe Amaradie și piteșteanului de pe Argeș și gorjanului de pe Jiu, să-și ridice fruntea sus, <….>.^[1]

https://blog.revistaderecenzii.com

In strada Cometuluĭ, în niște case joase, înșirate de-a lungul unuĭ parmaclâc pênă în fundul curțeĭ, se mutase de curînd o vĕduva. Toată vecinătatea mahalaleĭ se întreba cine e, fiind-că, de și avea douĭ flăcăĭ și o fată, era încă tînĕră și părea blajină și foarte cuviincioasă. Când ieșia dimineața în târg, cu femeea după dînsa, toțĭ săraciĭ bisericeĭ începeaŭ de la ea, fiind-că dà cu toată inima. De’și întîlnia vecinele în poartă, le zicea un «bună-dimineața» atât de prietenos, în cât cumetrele nu îndrăzniră să-ĭ scoață nicĭ un ponos. Singurul neajuns ce făceaŭ vecinilor noiĭ chiriașĭ, era «o pustie de scripcă», cum îĭ ziceaŭ, care când începea să scârție n’o maĭ contenea. Asta părea a o supĕra și pe Coana Smărăndița, cum se numea vĕduva, dar ce era de făcut? Vinovatul era fiul-sĕŭ Tache, băiatul de al doilea. Ce e drept, se ascundea el, dar nu îndestul ca să nu tulbure liniștea vecinitor. Se ducea într’un șopron, departe, în fundul curțeĭ, și acolo îșĭ împlinea toate gusturile, repetând aceiașĭ bucată de sute de orĭ, până scotea din pepenĭ pe slugile megieșilor, carĭ ziceaŭ în gura mare de cea-laltă parte a zaplazuluĭ:

https://blog.revistaderecenzii.com

La Veneția mult duioasă
Duios zboară gândul meu,
Când, în noaptea-ntunecoasă,
Pe simțirea-mi dureroasă
Se abate dorul greu.

Astfel pasărea rănită
De un șarpe otrăvit
Zboară, zboară obosită
Și s-abate amorțită
Lângă cuibu-i înflorit.

https://blog.revistaderecenzii.com

Eram prea deprins însă cu îngrijirea săptămînală a unei foi pentru ca să mă retrag în ocupațiile mele, de altfel niciodată întrerupte, de cercetător istoric, și aveam și o datorie de plătit acelor cari mă acuzaseră de la înălțimea cetirii a o sută de romane franceze contemporane că sînt dușmanul oricării influențe străine.

https://blog.revistaderecenzii.com

Cuvintele adevărate apăruseră în Epoca și deosebit, și ele au găsit un mai larg răsunet și decît articolele din L’Indépendance Roumaine. Atacurile personale contra unor oameni la cari, de altminterea, și atunci, mă interesase numai direcția, încetaseră: aici se punea baza unei doctrine naționaliste, care se deosebea supt multe raporturi de aceea așa de impresionantă prin strînsă ei logică a prietenului meu viitor A. C. Cuza.

https://blog.revistaderecenzii.com

Îngrijorat călător, dacă vrei să știi a cui oase
Lespedea rece de-aici le-adăpostește, te rog:
Mersul grăbit îți oprește și-ascultă a mea tânguire.
Dacă oprești al tău pas, tu vei afla ce dorești.
Cum socotesc, auzit-ai de dumnezeescul Erasmus,
Căci în acest univers nimeni nu fu mai vestit.
Dărăpănatul său trup odihnește-n mormântul acesta
Trist, însă spiritul său cu ambrozie-i hrănit.
Încă din fragezii ani el dăduse dovadă de mintea

https://blog.revistaderecenzii.com

Deci la un moment dat n-a apărut un dătător de direcție, care să se inspire de la anumite teorii abstracte, să se așeze pe o catedră literară improvizată și să decidă cu ferula sau, dacă este mai blând, numai cu degetul, că anume poezie este rea sau este bună și, după cum o anumită poezie ar fi fost decretată rea sau bună, să răsară o întreagă mișcare literară. Că este ușor a fi cineva beneficiarul unei literaturi prin câteva formule, aceasta o înțelege oricine, dară că are dreptul cineva să se prezinte, în materie literară — literatura fiind un fenomen așa de original, așa de spontan, așa de profund legat cu tot ce omul reprezintă mai fin și mai complex — că are dreptul să se înfățișeze ca unul care creează literatura, care o îndreaptă în altă direcție, sau o distruge, aceasta este o formidabilă eroare.

https://blog.revistaderecenzii.com

Pentru ca oglinda Hronicului nostru de tot
pravul îndoinții mai ștearsă și mai curată
înaintea privélii cititoriului să o punem și pentru
ca izvorul și începătura numelui Dachiii (pre
carea acmu țărâle Moldovei, Țara Muntenească
și Ardealul stau), de unde au izvorât și au
purces, mai chiar să putem arăta, socotit-am că
întăi foarte de triabă să fie oarece pre scurt
pentru toată Schithia, adecă țara tătărască să
dzicem, de vréme ce și a dachilor neam (de pre
carile părțile acéstea Dachia s-au numit) tot
dintr-o rădăcină și dintr-o corenie cu schithii au
fost, precum și alte multe și mai nenumărate
năroade dintr-aceiiași schithi (sau tătări) cu
cursul vrémilor în multe părți răzlețindu-să, ca
nișté întunecoasă neguri, mai toată fața
pământului au acoperit și ca un potop de
vărsate și peste tot lățite ape, nici la Asia, nici la
Evropa, nici la Africa, vreun unghiu nepotopit și
necălcat n-au lăsat, pentru a cărora năbușeale
și undături pline sint istoriile ellinilor, a latinilor
și a altor limbi, carii stâlpul scrisorii au ținut și
mutările lucrurilor au însămnat. Noi dară mai
véche și mai bătrână istorie decât Sfânta
Scriptură necunoscând, în buni chedzi
dumnăzăiescul cuvânt povață și agiutoriu
luând, de la dânsul și încépem, carile unul și
singur iaste, ce cuprinde α și ω, începutul și
sfârșitul.

https://blog.revistaderecenzii.com

Lui Avraam i-au datu-i Dumnezău pre lume Și-n ceri de să slăvește cinstitul lui nume. Și Lot încă se vede, pentr-a lui ticală, C-au pus supt nevoință multă osteneală.

STIHURI

[PENTRU SFINȚII PATRIARHI DE ȚARIGRAD, NECTARIE,

https://blog.revistaderecenzii.com

Pe când Pinocchio înota sprinten ca să ajungă la țărm, băgă de seamă că tatăl său, care stătea călare pe spinarea lui cu picioarele pe jumătate în apă, tremura ca și cum ar fi fost scuturat de friguri.
Tremura de frig sau de frică? Cine știe? Poate și una și alta. Dar păpușa, crezând că tremură de frică, îl îmbărbăta spunându-i: